Transcript Agresivitatea Dna Nistor

 TEORII PSIHO-SOCIALE CARE
EXPLICĂ COMPORTAMENTUL
INDIVIDULUI
 Aplicaţie: comportamentul
participanţilor la traficul rutier
COMPORTAMENT:
 Conduita unui individ luat in considerare intr-un
mediu si intr-o unitate de timp data (N.
Sillamy,1996, p. 74);
 Ceea ce este observabil;
 Orice modificare a sistemului ca răspuns la
acţiunea unor factori;
 reactiile organismelor vii la stimuli exteriori,
incepand de la simpla contractie musculara pana la
actiuni complexe din viata sociala (S. Chelcea, P.
Ilut, 2003, p.82)
TEORII PSIHO-SOCIALE
CARE EXPLICĂ
COMPORTAMENTUL
UMAN
1. Teorii genetice
2. Teorii ale învăţării
3. Teorii cognitive
4. Teoria psihanalitică
5. Teorii de rol şi status social
1. TEORII GENETICE:
 Reprezentanţi:
 W.Mc Dougall(1908),
 K. Lorenz (1960),
 E. Wilson (1978)
 Comportamentul uman are la baza
cauze biologice, genetice;
 -instinctele stau la baza explicării
comportamentelor umane;
 Apar procese ca etichetarea,
comparaţia
COMPORTAMENTUL AGRESIV:
 EXPLICAŢII:
 A. BIOLOGICE
 B. BIOSOCIALE
 C. PSIHOSOCIALE (din pespectiva
psihosociologiei).
 Explicatiile biologice:
 1.- Teoria psihanalitică a lui Freud,
 2.- Teorii etologice,
 3. -Teorii sociobiologice.
Konrad Lorenz (1963)
- etologia studiază comportamentul normal al
animalelor;
- din perspectivă etologică, oamenii dezvoltă ca
şi animalele un instinct pentru luptă;
- acest fapt ar explica comportamentul agresiv :
„agresiunea este un instinct ca oricare altul şi, în
orice condiţii naturale, este menit şi el să
contribuie
la
menţinrea
vieţii
şi
a
speciei”(Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre
istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Editura
Humanitas,
1998,
p.6).
Agresiunea
 AGRESIUNEA
INSTRUMENTALĂ:
comportamentul este un instrument de a soma pe
alţii să nu mai fie agresivi; ex. tratarea
nepoliticoasă a echipei de fotbal de către un
jucător; uciderea unui inamic dacă este implicată
îndatorirea şi nu emoţiile sau poate fi şi ostilă,
dacă sunt implicate ambele aspecte;
 AGRESIUNEA OSTILĂ: eliberarea emoţiilor
negative; ex. sportivii care luptă într-un joc
sportiv;
 AGRESIVITATEA ÎNNĂSCUTĂ:
 a. teoreticienii instinctelor: Freud şi McDougall
 b. etologii: Konrad Lorenz – toţi consideră că
oamenii au o trebuinţă sau instinct înnăscut
pentru luptă;
TEORIA FRUSTRARE- AGRESIUNE
(Dollard şi colab.)
 ipoteza susţine că totdeauna frustrarea este legată
de agresivitate, iar agresivitatea este precedată de
frustrare;
 ipoteza este influenţată de factori ca sistemul de
atribuiri care controlează reacţia agresivă care ar
apărea;
 mai pot apărea reacţii de fugă, evitare, de aici ideea că
această ipoteză este prea simplistă ca să mai fie
validată şi folosită. (Septimiu Chelcea, Psihologie socială.
Note de curs: autori, lucrări , evenimente.,Şcoala Naţională de
Studii Poitice şi Administrative, Bucureşti, 2000).
SOCIOBIOLOGIA – Wilson, 1975
 Def.: studiul bazelor biologice ale comportamentului
social;
 Agresivittatea: contribuie la supravietuire si este de
natura adaptativă;
 Duce la achiziţionarea şi conservarea mai multor
resurse;
 Comportamentul agresiv va fi reprodus şi individul va
supravietui.
 Explicatiile pun accent pe caracterul instinctiv si
înnăscut al agresivităţii.
2.TEORII ALE ÎNVĂŢĂRII





Reprezentanţi:
G. Homans (1958), A. Bandura (1967),J. Rotter (1977)
Reactia stimul-răspuns determină comportamentul.
Comportamentul social este dobândit;
pornind de la imitaţie, comportamentul, in functie de
motivatii, este consolidat;
 Schimbul si interacţiunea socială determina
comportamentul.
 Ex. – comportamentul agresiv este învăţat.
 - în 1977 Albert Bandura prezintă teoria sa, în care
imitaţia ocupă un rol important .
 - achiziţia de noi comportamente se face prin
observarea modelelor;
 - comp. agresiv
 comp. prosocial : ambele pot fi învăţate dar există şi
o componenta biologica.
 Ex. Comportamentul poate fi format si mentinut prin
sistemul de recompensa si pedeapsa.
 Invatarea se poate face:
 A.- prin experienta directa
 B.- prin observatie sau modelare (experimentul cu
copiii de varsta prescolara si papusile).
FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ
AGRESIVITATEA:
 1. – INDIVIDUALI (vârsta, genul, cultura,
experienta personala s.a.);
 2. - DE MEDIU (zgomotul, calitatea
aerului, căldura, condiţiile de locuit s.a.);
 3. – VARIABILE SITUAŢIONALE (anumite
situatii, instigarea, dezinhibiţiadepersonalizarea,dezumanizarea, alcoolul
si drogurile, violenta TV si mass-media
s.a.).
 FACTORII INDIVIDUALI:
 - în 1978, doi cardiologi americani,
 M. Friedman şi R.H. Rosenman au lansat o teorie pe baza
observaţiilor şi studiilor medicale care evidenţia o legătură
între
stilul
comportamental
şi
apariţia
bolilor
cardiovasculare.
 Ei prezintă două tipuri de personalităţi:
 -personaliatea de tip A şi
 -personalitatea de tip B.
 1. Personalitatea A:
 - sunt caracterizaţi
printr-un spirit de
competiţie, dorinţă de reuşită profesională şi
socială, nerăbdători, hiperactivi, au impresia
că trăiesc sub presiunea timpului care trece prea
repede, se angajează în sarcini greu de atins;
 - vorbesc tare, gesticulează, îi întrerup pe
interlocutori, implicare puternică în muncă;
 - au performanţe superioare în sarcini dificile,
muncesc mai mult, acţionează rapid, ignoră
distracţiile, relaxarea, încearcă să contreleze toate
situaţiile şi se simt frustraţi dacă pierd controlul .
2. Personalitatea B: ceilalţi aparţin acestui tip,
prin comparaţie (Sursa: Septimiu Chelcea, Psihologie socială.
Note de curs: autori, lucrări , evenimente.,Şcoala Naţională de Studii
Poitice şi Administrative, Bucureşti, 2000).
TEORII COGNITIVE
 Cum îşi explică oamenii
ceea ce fac ei înşişi?
 Cum reuşesc să deducă
anumite informaţii
despre ceea ce nu ştiu
pornind doar de la câteva
informaţii sumare?
 Cum explică oamenii
anumite evenimente sau
comportamente ai căror
protagonişti sunt?
 Cum îşi explică oamenii
ceea ce fac, simt sau
gândesc ceilalţi?
 În ce măsură
comportamentul nostru
este regizat de relaţii de
cauzalitate aflate în
câmpul psihologic al
celorlalţi?
TEORII COGNITIVE:
 TEORIA AUTO-PREZENTĂRII
 TEORIA NEPUTINŢEI (NEAJUTORĂRII)
ÎNVĂŢATE
 TEORIA AUTO-PERCEPŢIEI
 TEORIA DISONANŢEI COGNITIVE
 TEORII ALE ATRIBUIRII
 INFUENŢA SOCIALĂ
 TEORII ALE MANIPULĂRII
Teoria auto-prezentării
pune în evidenţă modalitatea concretă prin care
individul se autoapreciază prin întregul său
comportament începând cu promisiuni, angajamente,
mărturisiri şi sfârşind cu analiza acţiunilor, a faptelor
înregistrate, existente obiectiv.
• autoprezentarea la primul nivel, nivel la care omul
doreşte să fie cunoscut de ceilalţi, înseamnă
răspunsul la o întrebare crucială din viaţa noastră:
„Ce cred alţii despre noi?”;
• autoprezentarea
poate
ascunde
presiunea
exterioară sau poate să evidenţieze real valenţele
noastre, posibilităţile interne, atitudinile şi convingerile
noastre într-un anumit context situaţional
•
 Crearea unei impresii bune prin autoprezentare în
vederea obţinerii unei recompense (materiale sau
sociale) poate să aibă un efect pozitiv sau negativ
asupra convingerilor, atitudinilor noastre interne sau
asupra credinţelor.
 când autoprezentarea are rolul doar de a ajusta
comportamentul, atitudinile la cerinţele exterioare
apare o impresie dirijată, mânuită din exterior.
 Autenticitatea acţiunilor şi atitudinilor noastre poate
fi suspendată (suntem ca nişte cameleoni – teoria
cameleonismului) şi în acest caz jucăm o viaţă
întreagă simple roluri susţinute de situaţii şi contexte
diferite fără a ne regăsi în ele autenticitatea noastră.
-
în teoria autoprezentării apare o
funcţie socială de ajustare a acţiunilor
noastre
la
presiunile,
cerinţele
exterioare.
- teoria apare ca o posibilitate de
comunicare la început între indivizi.
- uneori autoprezentarea influenţează
atitudinile
noastre
interne
prin
internalizarea şi interiorizarea acelor
elemente existente în autoprezentare.
Teoria neputinţei (neajutorării)
învăţate
 o altă teorie care explică comportamentul şi atitudinile
noastre într-un anumit context dat.
 pune în evidenţă pentru noi imposibilitatea
performanţei, motivaţia insuccesului, nu pentru că nu
am putea real să le avem, ci pentru că grupul sau
colectivitatea ne face să credem că suntem incapabili,
neputincioşi şi de aceea, insuccesul nostru şi ineficienţa
ne conduc la motivaţii interioare legate de o
subapreciere, subevaluare.
 Recomandare: ieşirea prin acceptarea într-un grup care
să ne convingă de contrariu.
Teoria auto-percepţiei
 - în condiţii de nesiguranţă, incertitudine, apare nevoia unei
analize mai profunde a comportamentului nostru.

Auto-percepţia apare în momentele de dificultate a
acţiunilor şi comportamentului oamenilor:
 - în momentele de criză, tensiune,
 - slăbiciune, incertitudine, când noi suntem înclinaţi să ne
analizăm pe noi înşine foarte profund dar cu acele unităţi de
măsură cu care îi apreciem pe alţii în postură de observatori
ai propriilor noastre acţiuni.
 Auto-percepţia va scoate în evidenţă fapte relevante
pentru:
 ceea ce noi suntem,
 pentru ceea ce noi vrem să fim,
 ceea ce vom fi.
 Intervine o centrare deosebită pe propriile noastre
credinţe interioare, pe acţiunile noastre din exterior,
pe legăturile noastre cu cei din jur.
 Auto-percepţia înseamnă de fapt, o observare subtilă
a străfundurilor noastre psihologice, a relaţiilor
noastre cu mediul înconjurător prin evidenţierea
unor acţiuni, credinţe trecute, care au stat la baza
orientării noastre, punerea lor alături de cele
prezente şi care pot conduce real la schimbarea şi
formarea unor noi atitudini interioare.
TEORIA DISONANŢEI COGNITIVE:
Leon Festinger (1957)
 pune în evidenţă disconfortul, tensiunea, stresul
interior legat de contradicţiile proprii atitudinilor şi
credinţelor
noastre,
precum
şi
datorită
neconcordanţelor
dintre
atitudinile
noastre
interioare şi faptele externe, comportament.
 intervin mai multe probleme dintre care:
 contradicţia care există la nivelul atitudinilor
noastre interioare şi credinţe;
 contradicţia dintre credinţe şi comportament.
Definiţie:
Leon Festinger (1957) – sentiment rezultat din existenţa a
două elemente ale cunoaşterii despre lume ce nu se
potrivesc.
Dacă o persoană primeşte informaţii contradictorii referitoare
la o altă persoană ori la propria persoană, la situaţii sau
evenimente sociale, apare o stare de tensiune psihică
(disconfort psihic) care generează nevoia individului de o
reduce sau de a o evita (reducerea disonanţei) prin diferite
modalităţi.
 Teoria arată că acest disconfort, tensiune interioară şi
stres apar în momentul în care cogniţiile (factorii de
cunoaştere) care acoperă atitudinile şi credinţele
noastre nu sunt coerente, se contrazic;
 ele conduc subiectul către o orientare pozitivă sau
negativă, dar pe o scară valorică diferită (unele presează
mai mult asupra orientării noastre, altele mai puţin, dar
ele nu sunt consistente reciproc).
 Cunoaşterea procesului real de apariţie a disonanţelor
cognitive ne poate conduce la mecanismele care pot
reduce această disonanţă şi de a ajunge în situaţia unui
relativ echilibru psihic prin reducerea tensiunii,
stresului şi prin creşterea motivaţiei intrinseci.
Surse ale disonanţei:
 Individuale - consecinţă a unei decizii luate, a
unei tendinţe sau a unei acţiuni realizate.
 Interpersonale - efect al procesării
distorsionate a informaţiilor despre mediul
social, al dezacordului cu o altă persoană sau
ca urmare a instalării fenomenului
complianţei .
TEORIA ATRIBUIRII
TEORIA ATRIBUIRII
•
- studiază mecanismul prin care noi
evaluăm comportamentul nostru şi al
celorlalţi în funcţie de cauzele percepute de noi;
•
- exploatează semnificaţia pentru viaţa de
zi cu zi a concluziilor referitoarea la cauzele
pentru care oamenii se comportă,
acţionează într-un fel sau altul, motivând
atitudinile şi reacţiile noastre faţă de ei precum
şi deciziile pe care le luăm în legătură cu ei.
Atribuirea poate fi:
• corectă, sunt presupuse sursele reale ale
comportamentului respectiv;
• eronată (erorile de atribuire).
Varietăţi distincte ale teoriei atribuirii:
 1. Fritz Heider (1958)-“Psihologia bunului simţ”:
evenimentele şi comportamentele umane sunt explicate
la nivelul unei cunoaşteri comune, pe baza unei
experienţe „naive”.
 Oamenii explică evenimentele din viaţa de zi cu zi şi tind
să atribuie comportamentul unor cauze:
 interne-dispoziţionale/personale- caracteristici ale
persoanei),
 externe-circumstanţiale/situaţionale - condiţii fizice
şi socio-culturale în care se află persoana).
-Atribuirea este procesul prin care “omul intuieşte
realitatea, o poate prezice şi stăpîni” (F.Heider în
Doise W., J.C.Deschamps, G. Mugny,1996, p.
160).
- Atribuirea de tip circumstanţial sau
dispoziţional ţine de condiţiile în care aceasta se
desfăşoară, precum şi de atitudinea noastră
diferenţiată faţă de cei din jur
-neutră,
- obiectivă sau subiectivă,
- de atracţie sau de respingere.
2. Norman Anderson (1968)
 distinge câteva reguli logice prin care noi combinăm
diferite fragmente de informaţie despre o persoană într-
o impresie generală.
 procesul de „integrare a informaţiilor” despre o
persoană sau alta într-un sistem logic-personal, similar
adesea unor combinaţii „algebrice” este esenţial pentru
ceea ce reprezintă o impresie corectă sau falsă despre
noi sau despre ceilalţi.
 de regulă, apare tentativa de a fi mult mai sensibili,
receptivi la informaţiile negative în cazul unei
persoane care nu ne place, neluând în consideraţie
informaţiile pozitive despre ea.
 3. Solomon Asch (1946), David Hamilton şi
Mark Zanna (1972), Bert Hodges (1974): în
formarea unei imagini generale despre o
persoană, un rol important îl au primele
impresii (prima impresie), decât cele
obţinute ulterior.
4. Harold Kelley (1973)- analizează modul în
care oamenii folosesc informaţii despre
“consistenţă”, “diferenţă (distinctivitate)”
şi “ consens” atunci când explică
comportamentul cuiva (vezi fig.1)
DE ATRIBUIRE:
•ERORI
1. Lee Ross
(1977) - Eroarea fundamentală de
atribuire:
“ Tendinţa observatorilor de a subestima
influenţele situaţionale şi de a supraestima
influenţele dispoziţionale atunci când explică
comportamentul celorlalţi. ”
•
Alte erori de atribuire:
• Explicarea succesului şi eşecului - eşecul propriu
este atribuit cauzelor circumstanţiale, iar succesul
propriu, cauzelor dispoziţionale; când explicăm
comportamentul celorlalţi, succesul este atribuit
unor circumstanţe situaţionale, iar eşecul unor
cauze dispoziţionale.
• Explicăm
•
•
•
•
propriul comportament prin atribuiri
circumstanţiale, situaţionale, găsind justificări şi scuze
pentru faptele, deciziile, acţiunile noastre; ne vom analiza
cu unităţi de măsură ce au în vedere evaluarea
comportamentului nostru după ce el s-a desfăşurat
(responsabilitatea cade pe condiţii exterioare);
în explicarea comportamentului celorlalţi accentul cade
pe cauze de tip personal, individual (atribuiri de tip
dispoziţional), responsabilitatea revenind celui în cauză.
Cele două perspective
în estimarea cauzelor
comportamentului se datorează poziţiei noastre diferite, la
un moment dat: fie de „actori sociali”, fie de „observatori”.
Diferenţe culturale- există modele culturale (de regulă,
culturile occidentale) ce tind să accentueze o atribuire
dispoziţională şi culturii (de exemplu, modele hinduse,
japoneze) centrate pe atribuiri circumstanţiale.
Procesul de atribuire la nivelul psihologiei bunului simţ
este de natură a distorsiona sistematic imaginea despre
comportamentul propriu şi al celorlalţi, conducând la iluzii,
prejudecăţi, decepţii.
Întrebări şi exerciţii:
 Prezentaţi teoria atribuirii şi care este rolul
aceasteia în explicarea comportamentului
nostru şi al celorlalţi.
 În ce constau erorile de atribuire şi cum pot
influenţa comportamentul unui individ?
 Analizaţi câteva din sursele de eroare în
atribuirea cauzală.
BIBLIOGRAFIE
 Chelcea Septimiu şi colab., Psihosociologie. Teorie şi






aplicaţii, ed. Economică, Bucureşti, 2006
Chelcea Septimiu, Petru Iluţ, Enciclopedie de
psihosociologie, ed. Economică, Bucureşti, 2003
Chelcea Septimiu, Un secol de cercetări psihosociologice,
ed. Polirom, iaşi, 2002
Doise Willem, Jean Claude Deschamps, Gabriel Mugny,
Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
Malim Tony (2003), „Psihologie socială”, Bucureşti,
Editura Tehnică
Zamfir E.,(2004), Conflictul şi modalităţi de soluţionare
a lui, Bucureşti, Editura Cartea Universitară
Zamfir E., , “Psihologie socială aplicată.”,suport de curs,
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie si
Asistenta Sociala, an universitar 2008-2009
SIGMUND FREUD (1856-1939)
Principalele lucrări:
 “Interpretarea viselor” (1900)
 “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904)
 “Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii” şi “
 “Totem şi tabu” (1913)
 “Introducere în psihanaliză” (1916)
 “ “Angoasă în civilizaţie” (1930)
 “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932)
STRUCTURA APARATULUI
PSIHIC
• Viziune sistemică: conceperea psihicului ca un întreg
structurat alcătuit din părţi articulate genetic.
• Distincţie în sfera psihicului a două sisteme ierarhizate:
1. INCONŞTIENTUL (sistemul ics): nucleu de formaţiuni
psihice moştenite, analoage cu instinctele animalice;
- Se adaugă reziduurile inutilizabile eliminate în cursul
copilăriei;
- Aceste reziduuri respinse în inconştient vor să iasă în
sfera conştiinţei unde se poate realiza plăcerea.
2. Preconştient (Pcs) şi CONŞTIINŢA (sistemul Cs)
REZULTĂ:
Conflictul intrapsihic dintre
CONŞTIENT şi INCONŞTIENT
Principiul plăcerii
Principiul realităţii
• “PRINCIPIULUI
PLĂCERII” (propulsat de
inconştientu axat pe viaţa biologică, animală) i
se opune “PRINCIPIUL REALITĂŢII” promovat
de conştiinţă centrată pe viaţa socia-morală a
omului (generatoare de constrângeri).
• ”Mitul individului turbulent”.
STRUCTURA APARATULUI
PSIHIC
Trei compartimente:
1. ID (sinele): cerinţele bioogice, fundamentale,
2. EUL (ego): are funcţia de a optimiza
comportarea (minimalizează sancţiunea şi
maximizează gratificaţia),
3. SUPRAEU (superego) : imperativele sociale
(obţinute de la familie).
1. ID (sinele):
 - cea mai arhaică zonă
 - conţine tot ce este ereditar
 - Instinctele, care îşi au originea în organizarea
somatică, găsesc o primă expresie psihică.
 - suferă o dezvoltare specială sub influenţa lumii
exterioare.
2. EUL (ego)
 Intermediar între sine şi lumea exterioară,
 Mişcări voluntare cu rol în autoconservare
 Ia cunoştinţă de stimulii exteriori
 Inmagazinează în memorie experienţa referitoare la
aceşti stimuli
 Evită stimulii puternici (fuga de realitate) prin
interacţiune cu cei moderaţi (adaptare) şi transformă
prin învăţare lumea exterioară în avantajul său (prin
activitate)
 Grefarea Eului ontogenic (conştiinţa morală) pe eul
vegetativ (instinctual)
 Eul pentru a se proteja îşi structurează mecanisme de
apărare ca:
* refularea
* regresiunea
* formaţia reacţională
* izolarea
* proiecţia
* anularea retroactivă
* introiecţia
- Eu tinde spre plăcere şi caută să evite starea de
neplăcere.
- Funcţionarea EULUI stă în satisfacerea simutană a
cerinţelor sinelui , supraeului şi reaităţii.
Conciliere între sine şi eu
 - include aspectele sociale ale individului, lumea sa
valorică, cerinţele normative ale modelelor culturale de
viaţă
 Cerinţele socio-culturale:
-mediul familial
- modele
- idealuri sociale
 CONCLUZIE:
- Supraeul şi sinele suportă influenţe ale trecutului: a. sinele conţine ereditatea;
b. -supraeul – influenţele venite din partea atora; c. –
eul: determinat de propria experienţă personală.
SCHEMA LUI FREUD-1932
(Freud S., (1992), p.26)
Pcpt-cs
Preconştient
EU
Inconştient
SINE
Pcpt-cs= sistemul periferic P
(percepţie), cuprinzând iniţial
“preconştientul”, clădit pe
reziduri mnezice
EUL IDEAL: satisface toate
condiţiile pe care trrebuie să le
satisfacă esenţa superioară a
omului.
Determinism psihologic:
 -nimic nu există întâmplător, arbitrar şi
nedeterminat;
 - totul (gesturi, idei, emoţii, cuvinte) au fie
o cauză conştientă, fie una inconştientă
uitări de nume, pierderi de obiecte, greşeli
de scris, de pronunţie, substituţii de
cuvinte....
 LAPSUS, ACTE RATATE..... manifestări
cuprinse în psihopatologia cotidiană.
 VISELE: au cauze inconştiente dar şi cauze
exterioare (eveniment diurn).
Terapia psihanalitică
 Procedeu de cercetare a activităţii psihice, de
“investigare” asupra inconştientului
 Cale de cunoaştere a intuiţiilor psihologilor
 Metodă de tratament a tulburărilor psihice
(nevrotice), comportamentale (cunoaşterea structurii
aparatului psihic)
 Teoria psihanalitică puţin utilizată în explicarea
personalităţii
 Psihanaliza şi dimensiunea ei pedagogică (Alfred
Adler, Hans Zulliger, Anna Freud).
BIBLIOGRAFIE
 Freud S., (1992), “Introducere în psihanaliză.
Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene”, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
 Gavriliu L. (1997), “Inconştientul în viziunea lui
Lucian Blaga”, Bucureşti, Ed. IRI
 Horney K. (1998), “Conflictele noastre interioare”,
Bucureşti, Ed. IRI
 Jung C.G., (1994), “Puterea sufletului”, Bucureşti,
Ed. Anima
Întrebări
 Care este structura aparatului psihic în viziunea lui
S. Freud?
 Prezentaţi caracteristicile celor trei instanţe ale
psihicului uman după S. Freud: sine, eu, supraeu.
CUM DEFINIM ATITUDINILE?
 O reacţie de evaluare favorabilă sau nefavorabilă a
individului raportată la mediul său de viaţă.
 O stare mentală şi nervoasă de pregătire, organizată prin
experienţă, exerctând o infuenţă directă şi dinamică
asupra răspunsurilor individului la toate obiectele şi
situaţiile cu care se află în relaţie (G.W. Allport,1935).
 - servesc la structurarea mediului nostru de viaţă şi ne
orientează rapid în societate.
Definiţie:
 Reprezintă o organizare durabilă de motive, emoţii,
percepţii în raport cu un anumit aspect al universului
individual. (Krech & Crutchfield, 1948).
 Atitudinile sunt tendinţe de durată determinate şi formate
prin experienţa trecută (S. Asch, 1952).
 Evaluări de durată ale fdiferitelor aspecte ale umii sociale
(R. Baron, D. Byrne, 1997, 2001).
OPINIE
ATITUDINE:
Opinia – expresia verbală a atitudinii.
Atitudinea – predispoziţie a individului faţă de
aprecierea unui obiect, persoane, idei, obiecte
(pozitivă sau negativă).
- se poate exprima şi în comportamentul non-verbal.
1.
2.
3.
4.
5.
FORMARE:
experienţă directă: eveniment neplăcut sau expunerea
directă (acţiuni comune);
prin învăţare socială (prin observaţie şi modelare):
se achiziţionează în timpul vieţii prin experienţe directe
sau indirecte;
-stimul – răspuns: comportamentul pozitiv lăudat iar cel
confictual pedepsit: rezultă at. pozitive faţă de cooperare
şi at. negative faţă de conflict,
- prin comparaţie socială: ne comparăm pentru a vedea
dacă gândim la fel asupra realităţii, corect sau incorect.
simpla expunere sau repetată la stimuli poate duce la
formarea unei atitudini.
factorul genetic: infuenţează mai degrabă indirect: ex.
optimismul, gusturile muzicale....
COMPONENTELE ATITUDINII:
 Componenta afectivă: sentimente şi răspunsuri emoţionale
la obiecte, situaţii;
 Componenta cognitivă: cunoştinţe despre obiectul
atitudinii, percepţiile obiectelor şi evenimentelor, credinţele
pe baza cărora se fac evaluări;
 Componenta comportamentală sau conativă: intenţii şi
predicţii asupra modurilor de acţiune sau raportare la un
obiect sau situaţie.
COMPONENTELE ATITUDINII- Eiser,1986(E.Zamfir, 2008-2009)
Variabile
independente
măsurabile
Variabile
intermediare
Variabile dependente,
măsurabile
•Reacţii neurovegetative
Componenta
afectivă
STIMULI
•Mărturii verbale despre
stări emoţionale
• Indivizi
• Situaţii
• Grupuri
•Percepţii
ATITUDINI
Componenta
cognitivă
• Date
sociale
•Mărturii verbale
despre
opinii şi convingeri
•Acţiuni deschise
Componenta
comportamentală
•Declaraţii verbale
privind
comportamentul
FUNCŢIILE ATITUDINILOR
(S. Chelcea, 2010):
 GENERALĂ: de legătură a eului cu lumea exterioară şi de
raportare la realitatea în care trăim, de selectare a obiectelor
care au valoare pentru noi.
 1. – de evaluare a obiectelor şi fenomenelor din mediul
extern;
 2. – de adaptare socială;
 3. – de exteriorizare a sentimentelor , trăirilor psihice (B.
Smith, J. Bruner, R. White, 1956).
 DANIEL KATZ, 1960, propune 4 funcţii:
 A. - instrumentală : de orientare, pe
baza atitudinilor existente, a oamenilor
spre obiecte ce duc a recompense şi
evitarea celor care conduc spre sancţiuni;
 B. – de apărare şi protejare a eului;
 C. – de exprimare a valorilor
interiorizate de subiecţi,
 D. – de cunoaştere, structurare a
stimulilor din mediul extern.
MĂSURAREA ATITUDINII
 Este o orientare valorică, cristalizată în timp, de care
nu suntem conştienţi în totalitatea ei (cauze, motivaţie,
dinamică,structură, evoluţie)
 Nu o putem controla şi stăpâni raţional (adesea
suntem chiar fals conştienţi)
 Dificultăţi de măsurare, nu sunt direct observabile ci
prin componente.
- Testele de distanţă socială: E.E. Bogardus-1926;
- L. Thurstone-1929, R. Likert-1932: teste de
măsurare a componentei cognitive.
- Tehnica electrozilor fictivi sau falsa conductă către
suflet
Testele de distanţă socială,
E.E. BOGARDUS-1926
prima încercare de măsurare a at. prin
comportament
 Scala se bazează pe gradul de intimitate în funcţie
de care subiecţii se simt confortabil sau nu în relaţie
cu o serie de grupuri rasiale sau sociale.
 studierea prejudecăţilor rasiale sau etnice
 măsurarea “respingerii” este prezentată sub formă
de opinii succesive ce situează pe “un altul” din ce
în ce mai “la distanţă”.
 Ca persoană-stimul, se alege membrul unui grup
etnic şi se verifică intensitatea angajamentului unui
subiect în relaţia de prietenie, colegialitate sau de
familie.