Transcript Clivajul Eului în procesul de apărare

Clivajul Eului în procesul de
apărare
1938
Clivajul – termen introdus în 1927 de
Sigmund Freud pentru a desemna un fenomen
propriu
fetișismului,
psihozei,
apoi
perversiunii în general și care se traduce prin
coexistența în Eu a două atitudini
contradictorii, una constînd în a refuza
realitatea, cealaltă în a o accepta (Dicționar de
psihanaliză, E. Roudinesco, M. Plon).
Funcția sintetică a Eului
Freud susține că fenomenul clivajului ne
apare ciudat, căci considerăm că sinteza
proceselor eului e ceva de la sine înțeles. Însă,
acesta sinteză a proceselor eului nu poate fi
întotdeuna menținută. Funcția sintetică a
Eului, funcție extraordinar de importantă
pentru funcționarea noastră, își are propriile
sale condiții și e supusă unui întreg șir de
tulburări.
Freud începe să prezinte problematiza
clivajului referindu-se la pulsiunile libidinale
caracteristice copilului mic și comportamentul
masturbatoriu cu care acesta și le satisface.
‘Eul copilului se află sub influența unei
puternice exigențe pulsionale pe care este
obișnuit să o satisfacă, fiind brusc îngrozit de o
trăire care îl învață că a continua această
satisfacție înseamnă a avea parte de un pericol
greu de suportat’’.
Conflict între exigența pulsiunii și
obiecția realității
El trebuie acum să se decidă: ori să
recunoască pericolul real și să renunțe la
satisfacerea pulsiunii, ori să refuze realitatea,
să se convingă că nu există nici un motiv să se
sperie, reușind astfel să rămînă cu satisfacția.
Apare, așadar, un conflict între exigența
pulsiunii și obiecția realității.
Caz clinic. ‘Un băiețel a făcut cunoștință la
o vîrstă cuprinsă între trei și patru ani, cu
organele genitale feminine, fiind tentat de o
fată mai în vîrstă’’.
Freud se referă la descoperirea diferenței
dintre sexe care are loc în stadiul falic, și la
emoțiile, fantasmele și apărările pe care le
suscită descoperirea acestei diferențe.
‘După abandonarea acestor relații, el a
continuat excitația sexuală astfel primită printr-o
onanie manuală asiduă, dar a fost surprins de bona
sa și amenințat cu castrarea, pusă ca de obicei în
sarcina tatălui’’.
Stim că în stadiul falic activitatea autoerotică
se concentrează tot mai mult genital, libidoul
dezinvestește celelalte zone erogene parțiale și
investeste prioritar , narcisic și erotic, penisul.
După observarea diferenței reale dintre
sexe urmează necesitatea copilului de a găsi
o explicație acestei realități, și fantasma
castrării este una dintre ele, la care contribuie
atît imaginarul copilului, cît și adulții
semnificativi prin replicile privind pedeapsa în
cazul masturbării.
‘Amenințarea cu castrarea are un efect
terifiant; copilul refuză să o creadă, el nu-și poate
imagina cu ușurință că e posibil o despărțire de o
parte atît de apreciată a corpului său. La vederea
organelor sexuale feminine copilul ar fi putut să
se convingă de o astfel de posibilitate, dar el nu a
tras atunci această concluzie, deoarece repulsia
față de ea era prea mare și nu exista nici un motiv
care să-l fi obligat’’.
Dimpotrivă, disconfortul resimțit a fost
împăcat aflînd că ceea ce lipsește va veni mai
tîrziu, că el – membrul – îi va crește ulterior.
Cine a observat îndeajuns pe băieți mici, poate
să își amintească de o astfel de manifestare la
vederea organelor genitale ale surorii mai mici.
Dar odată rostită amenințarea castrării,
băiețelul crede că acum înțelege de ce organul
genital al fetei nu prezintă nici un penis și nu
mai îndrăznește să pună la îndoială faptul că și
propriile sale organe genitale pot cunoaște
aceeași soartă. El trebuie de acum în acolo să
creadă în realitatea pericolului castrării.
‘Consecința fricii de castrare este faptul că
băiatul cedează amenințării, într-o totală sau
cel puțin parțială obidiență – căci nu-și mai
atinge organele genitale -, fie imediat, fie după
o luptă de o durată mai lungă, așadar renunță
total sau parțial la satisfacerea pulsiunii’’.
‘Noi știm deja că pacientul știa să se ajute
într-un alt mod. El își crea un substitut pentru
penisul lipsă al mamei, un fetiș. Prin asta el
refuza într-adevăr realitatea, dar își salva
propriul său penis’’.
Încă în 1927 în lucrarea ‘Fetișismul’’
Freud care descrie acest tip de apărare:
subiectul refuză percepția castrării femeii,
fetișul fiind substitutul penisului care lipsește.
‘Dacă nu trebuie să recunoaștem că femeia
și-a pierdut penisul, amenințarea privind
castrarea și-ar pierde credibilitatea, el nu mai
trebuia atunci să se teamă pentru penisul său,
putînd să continue netulburat să se masturbeze.
Acest act al pacientului nostru ne-a apărut ca o
întoarcere de la realitate, ca un proces pe care
am vrea să-l rezervăm psihozei’’
Această tratare, încurcată s-ar putea spune,
a realității hotărăște asupra comportamentului
practic al băiatului. El practică masturbarea în
continuare, ca și cum ea nu i-ar putea pune în
pericol penisul, dar în același timp, în totală
contradicție cu nepăsarea sau vitejia sa
aparentă, dezvoltă un simptom care
demonstrează că el recunoaște totuși acest
pericol.
El a fost amenințat că tatăl îl va castra, iar
imediat după aceea, concomitent cu crearea
fetișului, i-a apărut o intensă angoasă față
de pedeapsa tatălui, care îl va preocupa mai
mult și pe care o va supracompensa și depăși
doar
punîndu-și
la
bătaie
întreaga
masculinitate. Această angoasă în fața tatălui
trece sub tăcere castrarea. Cu ajutorul regresiei
la o fază orală, ea apare ca angoasa de a fi
mîncat de tata.
E imposibil să ne amintim aici de un
fragment primitiv al mitologiei grecești, care
spune cum vechiul titanul Kronos și-a înghițit
fiii, dorind să-l înghită și pe cel mai mic dintre
ei, Zeus, și cum acesta, salvat prin viclenia
mamei, și-a emasculat tatăl, spune Freud
făcînd apel la fantasmele transmise
filogenetic.
Întorcîndu-ne din nou la cazul prezentat,
Freud susține că băițelul a creat un alt simptom
- o sensibilitate angoasată la atingere a celor
două degete mici de la picior, ‘ca și cum în
mișcarea de dute-vino a refuzului și a
recunoașterii i-ar reveni totuși castrării o
expresie mai limpede’’. Freud se referă la
faptul că fetișul nu a fost suficient pentru a
rezolva conflictul, a fost creat și un simptom
adițional.
Din primii ani de viață, în special perioada
falică, Eul individului se confruntă cu un conflict
major dintre moțiunile pulsionale și realitate. Eu
se apără prin două reacții opuse: pe de o parte
refuză realitatea și urmează plăcerea pulsională,
iar pe de altă parte recunoaște primejdia
provenind din partea realității și își trăiește
angoasa sub forma unui simptom. Freud susține
că prețul acestui aranjament psihic este clivajul
Eului care se va adînci cu anii și care poate
determina diverse manifestări patologice.