Transcript Freud 1915 Daniel Paladiciuc I Dezamăgirea războiului  Individul care nu a devenit el însuși un luptător al giganticei mașini de război nu se.

Freud 1915
Daniel Paladiciuc
I Dezamăgirea războiului
 Individul care nu a devenit el însuși un luptător al
giganticei mașini de război nu se simte adecvat în
orientarea sa și este inhibat în capacitatea sa de lucru.
 Doi factori au provocat mizeria sufletească a celui rămas
acasă : dezamăgirea pe care o provoacă acest război și
schimbarea atitudinii față de moarte la care el ca și celelalte
ne obligă.
 Războaiele nu ar putea să înceteze atâta timp cât popoarele
trăiesc în condiții atât de diferite, atât timp cât valorile
vieții individuale se deosebesc atât de mult, cât dușmăniile
pe care le duc reprezintă niște forțe pulsionale sufletești
atât de puternice.
 Ne așteptăm ca omenirea să fie ocupată cu războaie între
popoarele primitive și cele civilizate.
 Națiunile de rasă albă, pe care le știam îndeletnicindu-se cu
îngrijirea intereselor mondiale, care creează progresele
tehnice, valori cultural artistice ne-am aștepta să înțeleagă
și să rezolve pe alte căi neînțelegerile și conflictele de
interese.
 Statul civilizat pune la baza existenței sale norme etice,
deci era de presupus ca el vrea să le respecte și nu vrea să
întreprindă nimic împotriva lor, altfel și-ar fi contrazis
propria existență.
 Cu încrederea în unitatea popoarelor culturale nenumărați
oameni și-au schimbat locul de rezidență cu domiciliul în
străinătate, dedicându-și existența relațiilor comerciale.
 Pe acel pe care mizeria vieții nu l-a ținut într-un loc își
poate alcătui din atracțiile țărilor culturale o nouă patrie, în
care se desfășoară neinhiba și liber de suspisiuni.
 Dintre cei mai mari gânditori, poeți, artiști, el i-a ales pe cei
cărora credea că le datora ce era mai bun.
 Nici unul dintre acești mari oameni nu i s-a părut străin
numai că vorbise în altă limbă, nici cercetătorul patimilor
omenești, nici visătorul beat de frumusețe și niciodată nu
s-au încumetat să se revolte împotriva propriei națiuni și
iubitei sale limbi materne.
 Gustul comunicării culturale a fost tulburat de voci care
avertizau că războiele între membrii acesteia sunt
inevitabile din cauza diferențelor tradiționale.
 Războiul în care n-am vrut să credem a izbucnit și adus
dezamăgirea, mai sângeros și mai dezgustător ca oricare
dintre războaiele de până acum.
 A trecut peste toate limite prevăzute în timp de pace, nu
recunoaște drepturile răniților, medicilor, deosebirea între
părțile civile și cele combatante ale populației.
 Statul cere de la cetățenii săi participare și jertfă de sine
până la extrem, dar le închide gura printr-un exces de
tăinuire și o cenzură a comunicării și exprimării opiniei,
care fac ca vocea celor reprimați să fie neputincioasă
împotriva oricărei situații neplăcute.
 El se desprinde de tratatele prin care se lega de alte state se
dedă dorinței de putere, pe care individul trebuie să le
apere prin patriotism.
 Slăbirea tuturor relațiilor etice între marii indivizi ai
umanității a prezentat un efort secundar asupra eticii
indivizilor, căci conștiința noastră nu este judecătorul
neînduplecat ci este la originea ei „angoasa socială” și
nimic altceva.
 Acolo unde comunitatea suspendă reproșurile încetează și
reprimarea poftelor sale și oamenii înfăptuiesc acte de
cruzime, perfidie, trădare și brutalitate, pe care le credeam
incompatibile cu nivelul lor de cultură.
 Astfel cetățeanul lumii cultivate poate deveni descumpănit
în lumea care i-a devenit străină, marea lui patrie fiindu-i
distrusă.
 În distrugere dăinuie o iluzie. Iluziile se recunosc prin
aceea că ne cruță sentimentele de neplăcere și ne lasă să
gustăm în locul lor satisfacții, care vreodată se vor izbi de
un fragment de realitate, de care se vor zdrobi.
 Două lucruri au accelerat dezamăgirea în acest război:
slaba moralitate față de exterior a statelor care se
dădeau în interior drept paznicii normelor cetățenești și
brutalitatea în comportamentul indivizilor care nu au
făcut nimic în calitate de participanți la cea mai înaltă
cultură umană.
Ce reprezintă procesul prin care omul ajunge la un stadiu
etic mai înalt?
 De la naștere și de la început el este înclinat spre bine și
noblețe.
 Doi, este un proces de dezvoltare în care tendințele rele ale
omului sunt dezrădăcinate din el și sunt înlocuite sub
influența educației și a mediului cultural , cu tendințe spre
bine.
 Cercetarea psihanalitică arată că ființa cea mai profundă a
omului constă în mișcări pulsionale, care sunt de natura
cea mai elementară, asemănătoare la toți oamenii și care
tind spre satisfacția numitor tendințe originare, mișcări
pulsionale care nu sunt nici bune nici rele.
 Impulsurile care sunt interzise, ca fiind rele ca egoismul și
cruzimea se află printre aceste impulsuri primitive.
 Impulsurile primitive parcurg un lung drum evolutiv până
adulților le este îngăduită înfăptuirea lor.
 Ele vor fi inhibate, abătute spre alte scopuri, vor trece prin
contopiri, își vor schimba obiectele , vor prezenta un
conținut subiectiv înșelător, ca și cum din egoism ar fi
devenit altruism și din cruzime milă.
 Multe mișcări pulsionale se întâlnesc încă de la început în
perechi opuse ca ”ambivalența sentimentelor”.
 Cel mai ușor de observat este că iubirea puternică și ura
puternică sunt în aceeași persoană unite una cu alta.
 Omul este rareori în întregime ”bun sau rău” , interesant
este observația că preexistența în copilărie a unor
impulsuri rele puternice va fi tocmai condiția pentru o
întoarcere deosebit de pronunțată a adultului spre ”bine”,
apărătorii animalelor s-au dezvoltat din mici sadici și
chinuitori de animale.
Remanierea pulsiunilor ”rele”este opera a doi factori care
funcționează în același sens unul intern și altul extern.
 Primul constă în influențarea pulsiunilor rele: egoiste –




prin erotică, prin trebuința de iubire a omului.
Pulsiunile egoiste vor prefăcute în pulsiuni sociale prin
amestecarea lor cu componentele lor erotice.
Factorul exterior este constrângerea educațională care
vehiculează principiile mediului cultural.
Cultura a fost câștigată prin renunțarea la satisfacerea
pulsională .
În timpul vieții are loc o transformare constantă a
constrângerilor exterioare în constrângere interioară.
 Toate constrângerile interne care se fac simțite în
dezvoltarea omului au fost la origine doar constrângeri
externe.
 Oamenii care se nasc aduc cu ei transformarea pulsiunilor
egoiste în pulsiuni sociale, o altă parte din acestă
preschimbare pulsională trebuie să fie efectuată în viață.
 Capacitatea pentru cultură - abilitatea unui om pentru
prefacerea pulsiunilor egoiste, sub influența eroticii (două
părți una înnăscută și alta dobândită).
 Mișcările pulsionale ale unui alt om sunt refuzate
percepției noastre, tragem concluzii pornind de la acțiunile
lui pe care le raportăm la motive din viața lui pulsională.
 Constrângerile exterioare pe care o exercită educația și
mediul duce mai departe la o transformare spre bine a vieții
pulsionale , o răsturnare a egoismului în altruism.
 Educația și mediul nu au de oferit numai premii de iubire ci
lucrează și cu premii avantajoase și în alt fel, cu laudă și cu
pedeapsă.
 Societatea a câștigat la obediența (docilitatea) culturală un
mare număr de oameni care nu-și urmează în această
privință natura.
 Acestora le este impusă și continuă reprimarea pulsiunilor ,
a cărei încordare apare în cele mai remarcabile manifestări
reactive și compensative.
 În domeniul sexualității, acolo unde o astfel de reprimare
este cel mai puțin probabil să reușească se ajunge la
manifestări simptomatice reactive ale îmbolnăvirilor
nevrotice.
 Presiunea culturii nu actualizează nici o urmare patologică,
dar se manifestă în malformațiuni caracteriale și în
disponibilitatea constantă a pulsiunilor inhibate de a
răzbate spre satisfacție în cazuri prielnice.
 Cel care este obligat să reacționeze constant în sensul unor
percepte care nu sunt expresie a înclinațiilor sale pulsionale
va trăi din punct de vedere psihologic deasupra mijloacelor
sale și în mod obiectiv poate fi numit fățarnic , indiferent
dacă această idee i-a devenit conștientă sau nu.
 Dezvoltările psihice dețin o particularitate pe care nu o
întâlnim în alte procese.
 Când un copil crește și devine bărbat în bărbat dispare
copilul, doar amintirea poate distinge trăsăturile vechi în
noul tablou.
 Fiecare stadiu timpuriu de dezvoltare este întreținut alături
de cel ulterior, care a rezultat din el, succesiunea
condiționează o coexistență, deoarece ele provin din același
material, care a trecut printr-o serie de transformări.
 Starea psihică timpurie a rămas poate manifestă timp de




ani de zile , dar ea poate să fi subzistat astfel încât într-o zi
ea poate deveni din nou o formă de exteriorizare a forțelor
sufletești.
Distrugerea nu afectează decât achizițiile și dezvoltări
recente. Esența maladiei spiritului constă în reîntoarcerea
la stări mai timpurii ale vieții afective și funcționale.
Când adormim aruncăm de pe noi etica noastră cu greu
câștigată ca pe un veșmânt pentru al îmbrăca din nou
dimineața.
Visul ne poate înștiința despre regresia noastră afectivă în
cele mai timpurii stadii.
Visele sunt dominate de motive pur egoiste.
 Lipsa de judecată care se manifestă la cele mai bune minți,
îndărătnicia, impermiabilitatea la cele mai imperative
argumente, credulitatea lor lipsită de critică.
 Cunoscătorii oamenilor și filozofii au arătat că este greșit
dacă apreciem că inteligența noastră este o putere de sine
stătătoare și trecem cu vederea dependența ei de viața
afectivă.
 Intelectul nostru poate lucra onest doar dacă îndepărtează
influențele impulsurilor afective mai puternice, în caz
contrar el se comportă ca un instrument la îndemâna unei
voințe.
 Argumentele logice ar fi neputincioase împotriva
intereselor afective, oamenii cu mințile cele mai ascuțite se
comportă brusc fără judecată, ca și cei slabi de înger, de
îndată ce judecata necesară se confruntă cu o rezistență
afectivă.
II Relația noastră cu moartea
 Nimeni nu crede în propria lui moarte sau în inconștient




fiecare dintre noi este convins de nemurirea sa.
Omul culturii va evita să vorbească despre moartea cuiva
atunci când cel menit morții poate să audă.
Copii se amenință fără spaimă unii pe alții cu șansa de a
muri ”mami dragă atunci când din păcate tu vei fi moartă,
eu o să devin asta sau cealaltă.”
Adultul se va gândi la moartea celuilalt dacă această
realizare este legată de un câștig de libertate, proprietate,
poziției.
Cauzele incidentale ale morții , accidentul, boala, infecția,
vârsta înaintată și astfel credem că astfel reducem moartea
de la necesitate la un incident.
 Considerația față de morți, cărora ea totuși nu le mai este
necesară, stă pentru noi deasupra adevărului, pentru cei
mai mulți dintre noi chiar deasupra considerației pentru
cei vii.
 Atunci când moare una din persoanele apropiate cu el
înmormântăm speranțele noastre, pretențiile, plăcerile, nu
ne lăsăm consolați și refuzăm să-i înlocuim pe cei pierduți.

 Războiul schimbă raportul cu moartea, ea nu mai poate fi
negată, trebuie să credem în ea, ea nu mai este o
întâmplare.
 Trebuie să facem o despărțire în două grupe: cei care își pun
viața zălog în luptă se despart de cei dragi și cei care rămân
acasă.
 Tulburarea și paralizia de la care suferă capacitatea noastră
de activitate sunt legate de faptul că noi nu putem menține
raportul pe care l-am avut cu moartea și nu am găsit unul
nou.
 Omul primitiv s-a poziționat față de moarte într-un raport
foarte ciudat, poate contradictoriu, pe de o parte a
recunoscut-o ca suspendarea vieții, pe de alta a refuzat-o
reducând-o la nimic.
 Moartea altuia i se părea dreaptă, înseamnă nimicirea celui
urât, el ucidea cu plăcere și de la sine înțeles.
 Istoria originară a omenirii e plină de crime.
 Sentimentul obscur de culpă sub semnul căreia stă
omenirea, care în religie s-a condensat în concepția de
culpe originare, a unui păcat moștenit, este de fapt expresia
unei omucideri cu care s-a încărcat omenirea primitivă.
 Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-și jertfească viața pentru a
mântui umanitatea de păcatul originar, atunci după regula
talionului, anume răsplata prin ceva semănător, acest păcat
trebuie să fi fost o ucidere, o crimă.
 Și dacă păcatul originar era o vinovăție față de Dumnezeu
tatăl , atunci cea mai veche nelegiuire a omenirii trebuie să
fi fost uciderea tatălui originar al hoardei primitive, a cărui
imagine mnezică a fost transfigurată mai târziu întru
Divinitate.
 Pentru omul primitiv ca și pentru noi propria moarte era la
fel de ireprezentabilă și ireală.
 Pentru el apărea două poziții opuse față de moarte care
intrau în conflict una cu alta.
 Aceasta avea loc la moartea unei persoane iubite, el a
trebuit să observe că și el însușii trebuie să moară și
întreaga lui ființă se revoltă împotriva aceste situații, doar
această ființă era parte din propriul lui Eu iubit.
 Pe de altă parte o astfel de moarte i se părea și dreaptă căci
în fiecare din persoanele iubite murea și un strop de
străinătate.

 Legea ambivalenței sentimentelor față de persoana iubită -
acești morți iubiți erau deopotrivă străini și dușmani, care
au evocat o parte din sentimentele dușmănoase.
 Lângă leșul persoanei iubite el a inventat spiritele și
conștiința vinei sale, satisfacția cu care era amestecat doliul
a făcut ca ceea ce ei creaseră ca spirite să devină demonii
răi, de care omul trebuie să se teamă.
 Amintirea persistentă a mortului au fost baza pentru
conceperea altor forme de existență, i-a dat ideea unei vieți
de apoi, după moartea aparentă.
 Religia a reușit să dea acestei existențe de apoi expresia
valorii și să reducă viața încheiată prin moarte la o simplă
pregătire.
 Dacă omul își prelungea viața în trecut, el inventează
existențele anterioare, nemurirea sufletului și reîncarnarea,
totul de a răpi morții semnificația ei de suspendare a vieții.
 Lângă moartea persoanei a luat naștere primele porunci
etice și cea mai importantă interdicție a conștiinței trezite
sună: să nu ucizi, care este o reacție la satisfacerea urii
ascunse în spatele doliului după morții iubiți, extinsă
ulterior și asupra dușmanului.
 După luptă fiecare din luptătorii victorioși se va întoarce
vesel la căminul lui netulburat de gânduri despre dușmanul
pe care l-a ucis.
 Sălbaticul însă nu este nici într-un caz lipsit de remușcări,
când se întoarce de la bătălie nu are voie să pășească în
satul său și să-și atingă soția înainte de ași ispăși faptele
ucigașe prin canoane, adesea anevoioase, sălbaticul se teme
de răzbunarea celui ucis.
 Spiritele dușmanilor morți nu sunt decât expresia
conștiinței sale, în spatele căreia se ascunde un pic de
delicatețe etică, ceea ce a dispărut la oamenii civilizați.
 Cum se comportă inconștientul nostru în raport cu
problema morții?
 Răspuns-ca și omul primitiv.
 Omul trăiește trecutul nemodificat în inconștientul său,
inconștientul nu crede în propria moarte, se comporta ca și
cum ar fi nemuritor.
 Inconștientul, cele mai adânci mișcări pulsionale nu
cunoaște nimic negativ, nici o negație, contrariile se unesc
în el.
 Întemeierea rațională a stării eroului se sprijină pe
judecata conform căreia propria viață nu poate fi atât de
valoroasă ca și anumite bunuri abstracte și generale.
 Dar poate fi și eroismul instinctiv și impulsiv care renunță
la astfel de motive, sfidează pericolul, în baza asigurării ”
ție nu ți se poate întâmpla nimic”
 Inconștientul nostru nu săvârșește omorul, pur și simplu îl
gândește și îl dorește.
 În impulsurile noastre inconștiente îi înlăturăm zi de zi pe
cei care ne stau în drum, care ne-au făcut să suferim și neau vătămat. Acel ”lual-ar dracu”, care de fapt înseamnă
”lual-ar moartea” este în inconștientul nostru o dorință
puternică de moarte.
 Inconștientul nu cunoaște pentru infracțiuni altă pedeapsă
decât moartea, și aceasta cu o anumită consecvență, căci
fiecare vătămare a Eului nostru atotputernic și autonom
este în fond o crimen laesae majestatis.
 Prin mișcările noastre inconștiente suntem ca și oamenii
primitivi o bandă de criminali.
 Dar toate aceste dorințe nu posedă forța cu care le creditau
oamenii din timpurile originare.
 Mulți gânditori au acuzat suficient de clar disponibilitatea
gândurilor noastre mute de a da la o parte interdicția de a
ucide tot ce ne stă în cale.
 Există multe cuvinte de spirit sau anecdote cinice care stau
mărturie asupra acestor gânduri sau dorințe: adresarea
către soț ”când unul din noi doi moare , mă voi muta la
Paris”.
 Moartea sau pericolul de moarte în care se află cineva iubit,
simțim că pe de o parte această ființă este pentru noi o
proprietate intimă, o parte componentă din propriul Eu, pe
de altă parte este un străin, un dușman.
 Cele mai tandre și mai intime relații de iubire, cu mici
excepții, sunt însoțite de un pic de dușmănie, care poate
stârni dorința inconștientă de moarte.
 Din acest conflict de ambivalență provine nevroza.
 Nu se intenționează o diminuare a vieții noastre iubitoare
prin cele expuse, dar cuplând iubirea și ura , natura lucrând
cu această pereche opusă.
 Ea este capabilă să mențină mereu trează și proaspătă
iubirea, pentru a o asigura împotriva urii, care stă la pândă
în spatele ei.
 Cele mai frumoase desfășurări ale vieții noastre iubitoare
le datorăm reacției împotriva impulsului dușmănos pe
care îl adulmecăm în sânul nostru.
 Inconștientul nostru este la fel de impenetrabil la
reprezentarea propriei morți, la fel de poftitor de moartea
străinului, la fel de ambivalent față de persoana iubită, ca și
omul timpurilor primitive.
 Războiul exclude ultimele cuceriri culturale și-i lasă pe
oamenii primitivi din noi să revină în prim plan.
 El ne obligă să fim eroi care nu pot să creadă în propria
moarte, ei ne arată străinii ca fiind dușmani a căror moarte
trebuie să o înfăptuim sau să o dorim.
 Războiul nu poate fi abolit atât timp cât condițiile de
existență ale popoarelor sunt atât de deosebite și
confruntările atât de aprige.
 Nu ar fi mai bine ca în realitate și în gândurile noastre să
așezăm moartea la locul care i se cuvine și să ne fălim puțin
cu atitudinea noastră inconștientă față de moarte ,, pe care
până acum am reprimat-o cu atât de multă grijă?
 Pare a nu fi o mare realizare ci mai curând o regresie, dar
are avantajul de a ține cont mai mult de adevăr și de a ne
face din nou viața suportabilă.
 Propune la proverbul, dacă vrei să menții pacea pregăteștete de război cu dacă vrei să păstrezi viața socotește-te
cu moartea.