Începutul tratamentului psihanalitic Alte recomandări de tehnică a psihanalizei 1913

Unele reguli de introducere în tratament, cu semnificaţia de “sfaturi”.

• • Freud obişnuieşte să primească bolnavi despre care ştie puţin, provizoriu, pentru una până la două săptămâni, în ideea că bolnavul va fi scutit de impresia penibilă a unei încercări nefericite de vindecare. Această primă încercare este deja începutul psihanalizei şi trebuie să urmeze regulile acesteia.

• Perioada de probă ar mai avea şi o motivaţie diagnostică, pentru că des când avem în faţă o nevroză cu simptome isterice sau obsesionale recente şi nu prea pregnante, ar putea corespunde unui stadiu preliminar de aşa zisa Dementia praecox (schizofrenie).

Dificultăţi

• Conversaţiile lungi înaintea de începerea tratamentului psihanalitic, o terapie de alt fel în prealabil, ca şi relaţia existentă anterior între medic şi analizat poate avea urmări nefavorabile, deaoarece îl pun pe medic într-o atitudine transferenţială gata făcută, pe care trebuie să o descopere. • Psihanalstul căruia I se cere să ia în tratament o asemena persoană trebuie să fie gata să piardă relaţia existentă.

• Se recomandă o atitudine de neîncredere faţă de cei care vor să înceapă tratamentul cu o amânare.

Punctele importante sunt legate de timp şi de bani.

• Timpul - se urmează exclusiv principiul închirierii unei anumite ore.

Dacă practicăm un progarm blând, se adună atâtea declinări “ocazionale”, încât medicul îşi simte ameninţată existenţa materială. • La respectarea strictă nu apar accidente care să tulbure cursul analizei, iar maladiile intercurente apar foarte rar şi tot odată putem urmări semnificaţia psihogeniilor şi a “bolilor de scutire”.

• În cazul bolilor incontestabile se întrerupe tratamentul şi se reia de îndată ce pacientul s-a restabilit.

• • • • De obicei se lucreză de 6 ori pe săptămână, iar pentru cazurile uşoare sau tratamente extinse de 3 ori. Restricţiile de timp nu aduc avantaje nici pentru pacient şi nici pentru medic, ele trebuiesc respinse .

Întreruperile scurte, munca este zdruncinată, se vorbeşte de “crusta de luni”. Lucrând mai rar există pericolul de a nu ţine pasul cu experianţa reală a pacientului, ca tratamentul să piardă contacul cu prezentul şi să fie târât pe căi laterale.

Cât de mult va dura tratamentul?

• • • • • Răspundem ca Esop în fabulă drumeţului “ trebuie mai întâi să cunoaştem pasul drumeţului înainte de a calcula durata drumului“. La întrebarea durata previzibilă, nu se poate răspunde. În psihanaliză este vorba de intervale de timp mai mari, şase luni, un an, de aceea avem datoria să-I explicăm această stare de lucruri, înainte ca el să se decidă definitiv pentru tratament.

Se refuză să-l obligi pe pacient să urmeze terapia un anumit timp, ci le permite fiecăruia să întrerupă cursul atunci când doreşte, dar nu i se ascunde că poate să rămână nemulţumit de rezultate, ca şi în cazul unei operaţii incomplete.

Experienţa lui Freud din primii ani, când determina bolnavii să rămână, a trebuit să facă eforturi anxioase pentru ai determina să plece.

• Scurtarea curei analitice se încearcă pe diferite căi, dar aici se opune lentoarea cu care se desfăşoară schimbările psihice profunde.

• Unii pacienţi îşi împart suferinţele în insuportabile şi altele pe care le consideră puţin importante, spunând că ” ar fi bine să scap numai de …”. • Medicul iniţiază un proces de dizolvare a refulărilor existente, poate să-l supravegheze, poate să stimuleze, poate elimina din cale diferite piedici, dar poate desigur strica foarte multe. • Procesul declanşat merge pe propria lui direcţie. Un bărbat poate procrea un copil întreg, dar nu poate să ia fiinţă în organismul feminin numai un cap, o mână sau un picior, el nu poate decide sexul copilului.

Onorariul medicului

• • • • La aprecierea banilor contribuie puternici factori sexuali. În cultura noastră oamenii tratează chestiunile legate de bani la fel ca şi chestiunile sexuale, cu aceeaşi ambivalenţă, pudibonderie (afectarea unei pudori exagerate, jenă) şi făţărnicie. Psihanalistul comunică pacientului cu cât îşi evaluează timpul, iar plata se percepe la intervale scurte (lunar). Se refuză lucrul fără onorariu fără

excepţii.

În tratamentul pe gratis sporesc enorm unele dintre rezistenţele nevroticului, exemplu, la femeia tânără seducţia cuprinsă în relaţia transferenţială, iar la bărbatul tânăr pornirea originară, în complexul patern.

Când se renunţă la reglarea conturilor, întreaga relaţie alunecă în afară din lumea reală şi pacientul pierde un bun motiv pentru a tinde către terminarea tratamentului.

Accesibilitatea la psihanaliză

• Se acceptă Ideea răspândită că cel mai puţin dispus să cadă pradă nevrozei este acela care este constrâns să muncească din greu, dar în acelaşi timp săracul care a făcut o dată o nevroză nu se poate smulge acesteia decât foarte greu, deoarece este prea însemnat beneficiul secundar pe care îl aduce boala. • Când abordăm nevroza unui sărac, se cere o terapie care să cuprindă susţinerea materială directă, deşi la unii oameni valoroşi, care nu din vina lor au ajuns neputincioşi, tratamentul neremunerat ajunge la rezultate bune.

• Pentru oamenii de condiţie medie, cheltuielile sunt doar aparent prea mari. Dacă însumăm taxele sanatoriilor şi tratamentelor medicale şi le comparăm cu sporirea capacităţii de muncă şi de a câştiga bani, obţinute după o cură analitică cu final bun, putem spune că bolnavul a făcut o afacere bună, iar în viaţă nimic nu este mai costisitor decât boala - şi prostia.

Ceremonialul situaţiei în care este realizat tratamentul.

• Bolnav să stea întins pe un divan, în timp ce noi stăm în spatele lui în afara câmpului vizual.

• • • • Motive: E greu să suporţi să fii privit zilnic ore în şir.

Când asculţi te laşi însuşii în voia gândurilor inconştiente şi mimicele nu lasă material pacientului pentru interpretare sau să-i influenţeze comunicările.

Aşa se poate de a previne amestecul pe nesimţite a transferului cu asociaţiile pacientului şi de a izola transferul şi de a-l lăsa să apară la timp, bine conturat , ca rezistenţă.

Cu ce material trebuie să începem tratamentul?

• • Este absolut indiferent cu ce începem tratamentul, cu istoria de viaţă, cu amintirile din copilărie, trebuie să-l lăsăm să povestească şi să aleagă liber punctul de plecare. Îi spunem: Înainte ca eu să vă spun ceva, trebuie să aflu multe despre dumneavoastră, vă rog să spuneţi ce ştiţi despre dumneavoastră.

• • • Nu păstraţi un fir al contextului şi nu respingeţi gândurile , lucrurile care vă vin în minte. Când povestiţi nu respingeţi ceea ce credeţi că nu este important s-au n-are nici o noimă, tocmai despre ele vorbiţi. Spuneţi tot ce vă trece prin minte, purtaţi-vă ca un călător care stă la fereastra unui tren şi descrie celor din interior cum se schimbă peisajul în faţa ochilor.

Amintiţi-vă că este importantă corectitudinea şi nu treceţi peste ceva pentru că vă este neplăcut.

• Fiecare bucată de istorie trebuie să fie povestită din nou, şi doar după aceste repetiţii vor apărea ideile care comunică raporturile importante care nu sunt cunoscute bolnavului.

• Pregătirea povestirilor ascunde de fapt rezistenţa, ea servind doar protecţiei împotriva ivirii asociaţiilor nedorite.

• Când vorbeşte despre cură cu prietenul său, atunci se numeşte că apare o spărtură, prin care curge ce este mai bun. Vom sfătui pacientul că tratamentul este o treabă a medicului şi pacientului şi să excludă orice altă persoană. Această tentativă dispare în stadiile ulterioare.

• Dacă în timpul tratamentului psihanalitic pacientul are nevoie temporară de o altă terapie, internare este eficient să se ocupe de el un alt coleg care nu este psihanalist.

Iniţierea şedinţei

• Unii care încep cura ne asigură că nu le trec nimic prin minte ce ar putea să povestească. Nu spunem ce trebuie să povestească. Acolo apare în prim plan o rezistenţă puternică, pentru a apăra nevroza, acceptăm imediat provocarea.

• Asigurarea energic repetată că nu este posibil la început o astfel de lipsă a tuturor asociaţiilor şi că este vorba despre o rezistenţă împotriva analizei îl obligă pe pacient să mărturisească o primă parte a complexului său. • Tot ce se leagă de situaţia prezentă corespunde unui transfer asupra medicului, care se dovedeşte potrivit pentru rezistenţă, astfel suntem nevoiţi să începem cu descoperirea acestui transfer. De la el se deschide drumul către materialul patogen al bolnavului.

• Femeile care după conţinutul istoriei de viaţă sunt pregătite pentru o agresiune sexuală, bărbaţii cu o homosexualitate puternic refulată vor fi cei mai tentaţi să înceapă analiza cu astfel de tăgăduire a asociaţiilor.

• • • • Primele rezistenţe şi primele simptome sau acţiuni accidentale ale pacientului, cer un interes deosebit şi trădează un simptom care domină nevroza. (o fată îşi ridică poala rochiei deasupra genunchiului – trădează mândria ei narcisică legată de frumuseţea corpului şi tendinţele sale exhibiţioniste, descoperite ulterior de analiză ).

Unii pacienţi se împotrivesc de poziţia propusă, dar nu li se poate împiedica să vorbească atunci când ei se culcă sau se ridică, ei împart şedinţa într-o secţiune ”oficială”în care se comportă inhibat și una ” confortabilă” în care vorbesc cu adevărat liber şi comunică tot felul de lucruri pe care nu le consideră ca făcând parte din tratament.

Medicul remarcă ceea ce se spune înainte şi după şedinţă, folosind aceste lucruri el destrăma peretele despărţitor pe care pacientul a vrut să-l ridice.

Atât timp cât comunicările şi asociaţiile pacientului decurg fără blocaje, trebuie să lăsăm neatinsă tema transferului, aşteptăm până ce transferul devine rezistenţă.

Când trebuie să-i dezvăluim semnifcaţia secretă a asociaţiilor sale, să îl iniţiem în ipotezele şi procedurile tehnice ale analizei?

• Nu înainte de a se fi stabilit un transfer operativ, un raport regulat.

• Primul principiu a tratamentului rămâne formarea ataşamentului acestuia pentru cură şi pentru persoana medicului. • Când suntem convinşi de interesul său serios, când înlăturăm cu grijă rezistenţele de la început şi evităm anumite neînţelegeri pacientul stabileşte de la sine un astfel de ataşament. • Dorinţele ascunse ale unui bolnav pot fi vizibile încă din plângerile sale, dar câtă neîndurare este în a spune unui străin după o scurtă cunoştinţă că este legat incestuos de mama sa, că nutreşte dorinţe de moarte împotriva soţiei sale pe care spune că o iubeşte.

• Aşa pierdem tot creditul pentru noi şi pentru terapia noastră şi provocăm cele mai aprige rezistenţe fie că ghicim corect sau nu.

• Efectul terapeutic este nul iar teama de analiză devine definitivă • În stadiile ulterioare ale tratamentului trebuie să fim precauţi pentru ca traducerea unei dorinţe să se afle doar cu un pas mic înaintea pacientului, pentru ca el să-l poată face pentru a lua în stăpânire rezolvarea.

Exemplu a unei fetiţe care a avut o experienţă homosexuală şi mama a povestit medicului. Când acesta îi readucea aminte fata manifesta rezistenţă împotriva cunoaşterii, apoi simula debilitate şi pierdere de memorie pentru a se proteja. A trebuit să pună accent pe rezistenţele care au cauzat ignoranţa la momentul respectiv şi care o apărau şi acum. Cunoaşterea conştientă era lipsită de putere împotriva acestor rezistenţe.

• Bolnavii ştiu în gândirea lor despre experienţa refulată, dar acesteia îi lipseşte legătura cu acel loc în care este conţinută amintirea refulată. O schimbare apare dacă procesul conştient de gândire este împins până în acest loc şi învinge rezistenţele de refulare. (Exemplu decretului Ministerului Justiţiei pentru condamnarea mai blândă a minorilor).

• Motorul imediat al terapiei este suferinţa pacientului şi dorinţa de vindecare care porneşte de aici.

• Fiecare ameliorare produce o scădere acestei forţe motrice, dar ea trebuie păstrată până la sfârşitul tratamentului.

• Comunicările făcute la timpul potrivit îi arată calea bolnavului pe care el trebuie să conducă energiile necesare transferului.

• • • • Transferul singur poate înlătura suficient de des simptomele, dar acest lucru este trecător, sau considerat sugestie. Tratamentul este considerat psihanalitic numai dacă şi-a folosit intensitatea pentru învingerea rezistenţelor.

Pe parcursul tratamentului este evocat şi un alt factor, interesul intelectul şi înţelegerea bolnavului, care sunt ameninţate de devalorizare ca urmare a tulburării de judecată rezultată din rezistenţă. Astfel transferul şi îndrumarea rămân noile surse de energie. Îndrumările se folosesc numai în măsura în care transferul îl determină să facă aceasta. Se aşteptă un transfer puternic cu înlăturate tulburările transferului datorate rezistenţelor de transfer, care apar una după alta, până la orice altă comunicare ulterioară.