Slide 1

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 2

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 3

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 4

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 5

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 6

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 7

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 8

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 9

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 10

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 11

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 12

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 13

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 14

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 15

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 16

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 17

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 18

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 19

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 20

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 21

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 22

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 23

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 24

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 25

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!


Slide 26

CĂILE TERAPIEI PSIHANALITICE
FREUD (1919)

Textul este dedicat în special aprecierii şi evaluării noului concept
lansat de Ferenczi, acela de metode „active”.



S. Freud îşi începe discursul cu recunoaşterea că
niciodată nu a fost mândru de caracterul complet şi
definitiv al cunoaşterii şi capacităţii sale de acţiune, şi
este gata să recunoască că nu este decât o cunoaştere
incompletă şi se poate învăţa ceva nou, se poate
schimba ceva în modul de a proceda, înlocuind cu
ceva mai bun.





Drept sarcină medicală s-a formulat, aducerea
bolnavului nevrotic la cunoaşterea pornirilor
inconștiente, refulate, cu scopul de a descoperi
rezistenţele, care se împotrivesc în el unei astfel de
extindere a cunoaşterii sale.
Se pune întrebarea: Odată cu descoperirea acestor
rezistenţe este oare realizată şi învingerea lor? Cu
siguranţă că nu întotdeauna dar se speră să se ajungă
la acest scop, folosind transferul, pentru a transmite
convingerea în ceea ce priveşte ineficienţa proceselor
de refulare din copilărie şi imposibilitatea de a trăi
după principiul plăcerii.







Psihanaliza este numită travaliul prin care se aduce
bolnavului în conştiinţă conţinuturile psihice refulate.
Simptomele şi manifestările patologice ale
pacientului sunt de o natură complex alcătuită, iar
elementele acestei structuri sunt în ultimă instanţă,
motive, mişcări pulsionale.
Pacientul este învăţat să înţeleagă alcătuirea acestor
formaţiuni psihice extrem de complicate, să reducă
simptomele la mişcări pulsionale, care le-au motivat,
să pună în evidenţă prin simptome aceste motive
pulsionale până acum necunoscute bolnavului.





La fel se arată bolnavului manifestările sale psihice,
care nu sunt considerate patologice, că el nu era decât
incomplet conştient de motivaţia lor, că la ele au
contribuit şi alte motive pulsionale, care i-au rămas
necunoscute.
S-au explicat şi tendinţele sexuale, descompunându-le
în componentele sale, iar atunci când interpretăm un
vis se neglijează visul ca întreg şi legăm asociaţii de
fiecare element al său.



S-a spus că după analiza vieţii psihice patologice
trebuie să urmeze sinteza acesteia şi se vorbeşte de
grija că s-ar putea furniza prea multă analiză şi prea
puţină sinteză şi tendinţa de a muta centrul de
greutate ale acţiunii terapeutice asupra sintezei.



Freud reacţionează şi spune că este un enunţ negândit
şi remarcă că este vorba numai despre extinderea
lipsită de conţinut a comparaţiei, sau o exploatare
nejustificată a unei denumiri.





Travaliul psihanalitic oferă analogii cu analiza
chimică, şi cu abordarea chirurgului, cu activitatea
ortopedului sau cu influenţa educatorului.
Dacă am reuşit să descompunem un simptom, să
eliberăm o mişcare pulsională dintr-un context, atunci
ea nu rămâne izolată, ci intră imediat într-unul nou.





Bolnavul nevrotic prezintă o viaţă psihică tulburată,
fragmentată de rezistenţe. În timpul analizei se
înlătură rezistenţele, viaţa psihică se încheagă şi
introduce în marea unitate a Eului, toate mişcările
pulsionale, care erau până atunci clivate şi legate în
altă parte. În acest mod se realizează “psihosinteza”
persoanei aflate sub tratament psihanalitic. Condiţii sau creat prin dezmembrarea simptomelor şi ridicarea
rezistenţelor.
Dezvoltarea terapiei va urma alte căi mai ales acelea
pe care Ferencezi în lucrarea „Dificultăţi tehnice a
unei analize de isterie” 1919 le numeşte „căi active”,
ale analistului.





Sarcina terapeutică are 2 conţinuturi: conştientizarea
refulatului şi descoperirea rezistenţelor şi în
continuarea textului după un set de întrebări ca:
Trebuie să-l lăsăm pe pacient să facă singur faţă
rezistenţelor descoperite?, urmează un postulat: în
măsura în care este posibil, cura analitică trebuie să
fie urmată în condiţii de privare – abstinenţă.
Abstinența nu trebuie înţeleasă ca lipsa oricărei
satisfacţii, lucru imposibil de realizat, şi nu este ceea
ce se înţelege în sens popular prin abţinerea de la
contactul sexual, ci altceva ce are mult mai mult de a
face cu dinamica îmbolnăvirii şi vindecării.







Ceea ce a provocat îmbolnăvirea pacientului era
frustrarea, iar simptomele sale îi fac serviciul de
satisfacţii substitutive.
În timpul tratamentului putem observa că orice
ameliorare a suferinţei reduce tempoul vindecării şi
forţa pulsională, care împinge către vindecare.
Trebuie oricât de îngrozitor ar suna, să ne asigurăm că
suferinţa bolnavului nu va avea un sfârşit timpuriu,
într-o măsură semnificativă. Când aceasta devine
moderată, prin descompunere şi devalorizare a
simptomelor, trebuie să o reconstituim în altă parte,
ca o privare sesizabilă altfel vom avea ameliorări
modeste şi nu prea durabile.



Pacientul a cărui boală a fost zdruncinată prin analiză
îşi dă toată silinţa să creeze în locul simptomelor sale
noi satisfacţii substitutive, cărora le lipseşte caracterul
de suferinţă.



El se foloseşte de marea capacitate de deplasare a
libidoului, parţial eliberat pentru a investi cu libido
cele mai variate activităţi, preferinţe, obişnuinţe,
pentru a le ridica la rangul de satisfacţii substitutive.

Avem sarcina de a detecta toate aceste căi de
descărcare, cerându-i de fiecare dată să renunţe la ele.
Cel care este vindecat pe jumătate, poate încerca
unele căi, de exemplu caută o unire pripită cu o
femeie (căsătoria nefericită şi boala trupească sunt
cele mai folosite debuşeuri ale nevrozei).
Ele satisfac în special conştiinţa culpabilităţii (nevoia
de pedeapsă) pe care mulţi bolnavi o menţin în
nevroza lor. Printr-o alegere maritală nepotrivită ei se
pedepsesc singuri, iau boala somatică de lungă durată
este ca o pedeapsă a destinului.



Activitatea medicului trebuie să se manifeste ca un
pas energic împotriva tuturor satisfacţiilor substitutive
premature. Bolnavul caută mai întâi satisfacţii
substitutive în tratamentul însuşi prin relaţia
transferenţială cu medicul şi poate tinde chiar să se
despăgubească pe această cale pentru toate
renunţările care i se impun, dar se face în funcţie de
natura cazului.







Analistul care din prea-plinul inimii sale pline de ajutor,
cheltuieşte pentru bolnav tot ce poate spera un om din
partea altui om, face aceeaşi greşeală economică de care
se fac vinovate şi spitale noastre neanalitice.
Acestea tind spre al face pe bolnav să se simtă cât mai
plăcut posibil, pentru a fugi cu mai multă plăcere în acele
stabilimente de greutăţile vieţii.
Cura analitică trebuie să evite orice astfel de răsfăţ.
În relaţia cu medicul bolnavul trebuie să-şi păstreze multe
dorinţe neîmplinite.
Este eficient să-i refuzăm tocmai acele satisfacţii pe care
el şi le doreşte cel mai intens.



În acelaşi timp spune că activitatea medicului nu se
reduce la: „în tratament trebuie menţinută privarea”



Este respinsă tendinţa să se facă proprietate personală din
pacientul care se dă pe mâna noastră, în căutarea
ajutorului să i se prescrie acestuia un destin şi cuprinşi de
trufia creatorului să îl facem după chipul şi asemănarea
noastră.





Făcând referinţă la E.Jones, care a frapat prin faptul
că era prea abrupt şi normativ, Freud spune că „nu
putem evita să acceptăm pacienţi atât de lipsiţi de
repere şi incapabili să trăiască, încât influența
analitică trebuie să se combine în cazul lor cu cea
educativă.
La ei se iveşte prilejul şi medicul trebuie să intervină
ca educator şi sfătuitor, dar acest lucru trebuie să fie
făcut cu precauţie şi bolnavul nu trebuie educat să
semene cu noi ci să-şi elibereze şi să îşi desăvârşească
propria lui fiinţă.





Făcând referinţă la prietenul J.Putham, din America
„atât de ostilă acum nouă”, îşi cere iertare că
psihanaliza nu poate fi aşezată în serviciul unei
anumite vederi filozofice asupra lumii şi să o propună
pacienţilor în scopul înnobilării lor.
Spune că aceasta nu este altceva decât violenţă, chiar
dacă este acoperită de cele mai nobile intenţii.







O altă idee care devine tot mai conturată este că
diferite forme de boală pe care le tratăm nu pot fi
vindecate cu aceeaşi tehnică.
Tehnica psihanalitică a fost dezvoltată din tratamentul
isteriei, iar fobiile obligă să se treacă dincolo de
acelaşi comportament.
Nu poate fi stăpânită o fobie dacă aşteptăm până ce
bolnavul se lasă determinat prin analiză să renunţe la
ea.







Dă exemplul agorofobiei pe care o împarte în două
categorii uşoară şi severă.
În agorofobia uşoară cei afectaţi se tem să meargă pe
stradă, dar nu renunţă la asta cum o fac ceilalţi.
La cei din urmă nu se obţine succes decât dacă
influența psihanalizei îi poate determina din nou să se
comporte ca nişte fobici de prim grad. Când acest
lucru este realizat bolnavul va avea acele asociaţii şi
amintiri care fac posibilă dizolvarea fobiei.





Nu este indicată aşteptarea pasivă în cazurile grave de
acţiuni compulsive, cu o durată nesfârşită de
tratament, cazuri a căror analiză se află mereu în
pericolul de a aduce foarte mult la lumina zilei şi de
a nu schimba nimic.
Tehnica potrivită în acest caz este aşteptarea până
ce cura însăşi devine o constrângere, şi reprimarea
cu această contraconstângere a constrângerii bolii.

Examinarea situaţiei care ţine de viitor:




Eficienţa terapeutică a psihanaliştilor nu este una foarte
intensă! Fiecare se poate dedica unui număr mic de
bolnavi pe an, faţă de uriaşa cantitate de „mizerie
nevrotică” existentă în lume.
Condiţiile existenţei psihanalitice obligă să ne limităm la
păturile superioare ale societăţii, unde persoanele îşi aleg
singuri medicii, iar pentru păturile mai largi care suferă
îngrozitor de mult de nevroză, deocamdată nu putem
face nimic.



Emite predicţia că poate se va trezi conştiinţa
societăţii şi-şi va aminti că săracii au şi ei drepturi
egale la ajutor în probleme psihice, că nevrozele nu
ameninţă sănătatea poporului mai puţin decât o face
tuberculoza.



Atunci se vor construi instituţii ambulatorii în care
vor lucra medici cu formare psihanalitică, pentru ca
prin analiză să îi menţinem capabili de rezistenţă pe
bărbaţii care se abandonează alcoolului, pe femeile pe
care povara frustrărilor le doboară, pe copii cărora nu
le stă în faţă decât alegerea dintre sălbăticie şi
nevroză. Aceste tratamente vor fi gratuite. Cândva
trebuie să se ajungă şi la aceasta.





Aminteşte de sarcina de a ne adapta la condiţiile noi,
dar va trebui să alegem cele mai simple şi mai
concrete expresii ale teoriei noastre.
Presupune că în comparaţie cu bogaţii, săracii sunt
mai puţin gata să renunţe la nevrozele lor, pentru că
viaţa grea care-i aşteaptă nu-i atrage deloc şi boala
înseamnă întotdeauna încă un drept la ajutor social.



Probabil că vom fi obligaţi ca în folosirea în masă a
terapiei noastre să aliem aurul pur al analizei noastre
cu cuprul sugestiei directe şi chiar influențarea
hipnotică ar putea să-şi găsească locul acolo ca şi în
tratamentul nevrozelor de război.
Dar indiferent de ce elemente se va alcătui, cele mai
importante şi mai influente componente ale sale vor
rămâne cele împrumutate din psihanaliza riguroasă.

Mulţumesc frumos pentru
atenţie!