Transcript Curs Microeconomie (partea 1)

MICROECONOMIE
ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII
UMANE
1. Problema principală a economiei: resurse
limitate, nevoi nelimitate
1.1. TREBUINŢELE ŞI INTERESELE ECONOMICE

Problema resurselor limitate şi a nevoilor nelimitate se manifestă cu intensităţi
diferite la mai mult de 6 bilioane oameni din lume.
Economia examinează modul cum oamenii folosesc
resursele limitate pentru a satisface nevoile lor nelimitate.



Nevoile umane = acele preferinţe, dorinţe, aşteptări ale oamenilor de a avea, de
a crede şi de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind
efective în funcţie de nivelul de dezvoltare economico-socială şi de nivelul de
dezvoltare al individului.
Nevoile se manifestă ca un sistem integrat de cerinţe caracterizat prin
dinamism în funcţie de locul şi rolul pe care îl ocupă acestea în viaţa socială a
individului.
Nevoile (trebuinţele) economice sunt o componentă esenţială a nevoilor umane.
Nevoile economice reprezintă cerinţele de bunuri şi servicii ale oamenilor,
care îi determină să desfăşoare activităţi economice.
Prin satisfacerea nevoilor, oamenii intră în relaţii cu mediul natural,
social, ceea ce presupune în mod inevitabil şi relaţii interumane.
Nelimitate
ca numar,
dar limitate
in capacitate
Complexe,
multiple si
diverse
Complementare
TRASATURILE
NEVOILOR
Dubla
determinare:
Obiectiva si
subiectiva
Concurente
Tipologia nevoilor
presupune împărţirea acestora după un ansamblu de criterii, în
funcţie de diferite optici de abordare teoretico-preactică.
Dimensiuni ale fiinţei umane
(biologică, socială şi raţională)
Nevoi fiziologice(Somatice) – sunt acele nevoi
inerente fiintei biologice (hrana, sanatate, locuinta, etc.)
Nevoi sociale (de grup) – resimtite de oameni ca membrii
diferitelor sociogrupuri, se satisfac prin actiunea comuna
acestor grupuri.
Nevoi rationale (spiritual-psihologice) – rezultate
din trasaturile interioare ale oamenilor si care devin
mai importante pe masura dezvoltarii culturii si
civilizatiei umane.
Clasificarea nevoilor se face şi în funcţie de nivelul de cultură şi cel de dezvoltare.
Astfel se pot distinge: nevoi de bază şi nevoi complexe.
Cercetarea tipologiei trebuinţelor a înregistrat progrese însemnate,
iar criteriile de clasificare sunt tot mai riguros determinate.
CLASIFICĂRI ALE TREBUINŢELOR
Grupe de trebuinţe
Criteriul de clasificare
Natura trebuinţelor sau conţinutul
1.
2.
3.
a) fizice; b) sociale; c) intelectuale.
a) naturale (biologice, fiziologice); b)
sociale; c) intelectuale.
a) economice; b) tehnice; c)politice; d)
juridice.
Subiecţii purtători
Individuale; grupale; sociale.
Timpul în care trebuinţele se manifestă şi se satisfac
1.
2.
Zilnice; săptămânale; lunare; trimestriale; anuale;
multianuale.
Curente (permanente); periodice; rare.
Sfera de extindere
Locale; regionale; naţionale; mondiale (globale).
Limitele în cadrul cărora se înscriu
Minime; normale (socialmente acceptate); maxime.
Intensitatea cu care se manifestă
Intensitate mică, medie, mare.
Posibilităţi de satisfacere
1.
2.
Natura bunurilor (valorilor) cu care se satisfac
Trebuinţe care se satisfac cu bunuri materiale;
Trebuinţe care se satisfac cu servicii materiale;
Trebuinţe care se satisfac cu valori spirituale.
Evoluţia logico-istorică a trebuinţelor
Trebuinţe-necesitate; trebuinţe-obligaţii; trebuinţeaspiraţii.
Urgenţa satisfacerii
Trebuinţe urgenţa I; a II-a; a III-a; etc.
Importanţa (rolul) pe care îl îndeplinesc
Fundamentale (de bază); secundare; terţiare;….
Solvabile; parţial solvabile; insolvabile.
Posibilităţi certe; incerte; fără posibilităţi.
Nevoile economice care sunt conştientizate de către oameni şi care devin
mobiluri ale acţiunii acestora, cu scopul dobândirii unor bunuri materiale şi
unor servicii necesare satisfacerii trebuinţelor umane, poartă denumirea
de interese economice.
“Care sunt elementele
motivatoare ale procesului
dezvoltător de societăţi şi
care sunt legile naturale ale
acestor elemente?”
Dionisie Pop
Marţian
„Interesele economice sunt
acele elemente care pun în
mişcare societatea. Ele sunt
osia in jurul căreia se întoarce
toată activitatea ei.”
Totalitatea intereselor economice formează sistemul de interese.
CLASIFICARE A INTERESELOR ECONOMICE:



In funcţie de subiecţii la care ne referim, avem:
 interese individuale (personale, particulare, private), ce se manifestă la nivelul
fiecărui individ în funcţie de trebuinţele personale pe care le au în viaţă şi/sau în
activitatea ce o desfăşoară;
 interese de grup ce exprimă mobiluri comune generate de satisfacerea
trebuinţelor la nivelul unui sociogrup (familie, firmă, organizaţii cu caracter local
etc.);
 interese generale (naţionale, statale, societale), determinate de mobiluri
comune ale vieţii oamenilor, a activităţii desfăşurate de aceştia, rezultate din
convieţuirea şi cooperarea în cadrul aceluiaşi teritoriu sau din integrarea
comună a activităţilor (de exemplu Uniunea Europeană)
Din punctul de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică, se disting:
 interese economice fundamentale;
 interese economice nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.
Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele economice pot fi grupate în:
 interese permanente;
 interese periodice;
 interese rare.




In raport cu natura trebuinţelor pe care le
exprimă, interesele pot fi:
 interese economice;
 interese sociale;
 interese culturale;
 interese politice;
 interese religioase etc.
După intensitatea trebuinţelor ce se manifestă
în timp, interesele pot fi: interese mediate
(curente), interese pe termen scurt, mijlociu şi
pe termen lung sau de perspectivă.
După spaţiul de manifestare a trebuinţelor,
deosebim: interese locale, interese regionale,
interese naţionale, interese internaţionale,
interese mondiale, la scara întregii planete.
Majoritatea problemelor ştiinţei economice apar
dintr-o realitate fundamentală a pieţei:
producţia este insuficient pentru a satisface
toate nevoile, dorinţele membrilor acelei
naţiuni. Întrucât resursele sunt limitate este
necesar să se aleagă între utilizările alternative
în care acestea pot fi folosite.
1.2. RESURSELE ECONOMICE.
FACTORII DE PRODUCŢIE.

Resursele economice sunt intrări, sau factori de producţie, utilizate pentru
producerea bunurilor şi serviciilor necesare oamenilor.
Resurse limitate

Bunuri limitate
Resursele unei societăţi nu constau doar din darurile naturii ci şi din capacitatea
umană, fizică şi intelectuală, din toate instrumentele produse de mâna omului pentru
a înlesni producţia cum ar fi uneltele, maşinile şi construcţiile.
Resursele
economice - constau din totalitatea elementelor, premiselor
directe şi indirecte ale acţiunii sociale practice care sunt utilizabile,
pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
FACTORI DE PRODUCTIE
Resursele
naturale
Capacitatea
intreprinzatorului
Factori de
productie
Capitalul
Munca
Resursele naturale (natura,
pământul) sunt un factor primar de
producţie şi reprezintă mediul unde
oamenii îşi desfăşoară activitatea.
Trăsături specifice care îl fac factor de
producţie:
1) Pământul este un dat predestinat
şi preexistent omului, este furnizor
de materii prime date o dată
pentru totdeauna (neregenerabile)
sau reproductive anual (recoltele);
2) Pământul este un element durabil şi teoretic indestructibil. Ca factor de producţie
originar el nu trebuie confundat cu terenul agricol (capital imobiliar) şi nici cu amenajări
sau încorporări diverse în sol (capital acumulat).
3) Pământul este limitat ca întindere; suprafaţa lui totală este constantă şi de aceea el
este un factor virtualmente rar.




Munca, în calitate de factor de producţie primar, reprezintă efortul uman, atât
fizic cât şi intelectual.
Munca este factorul de producţie activ şi determinat pentru că anticipează
scopul acţiunii, stabileşte mijloacele ce trebuie folosite, dimensionează
volumul şi structura bunurilor şi serviciilor ce urmează să se producă.
Premiza generală a muncii este populaţia. Ea este totodată o condiţie
indispensabilă a existenţei societăţii însăşi şi al cărei rol economic se
concretizează în aceea că este suport al factorului primordial de producţie.
Potenţialul demografic (de muncă) al unei ţări se analizează pe baza unei
scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare, şi
anume populaţia totală:
 populaţia totală = adulţi + copii;
 populaţia activă
 populaţia activă disponibilă – şomerii
 populaţia ocupată


Capitalul include toate „creaţiile umane” utilizate pentru
a produce bunuri şi servicii.
Capitalul este un factor de producţie care constă
din ansamblul bunurilor destinate activităţii economice
pentru a produce noi bunuri.
Capital
Capital fix
Capital circulant
Capitalul fix este acea parte a
capitalului tehnic care participă la
mai multe procese economice,
se consumă treptat, parte cu parte,
sub formă de uzură, şi se înlocuieşte
după mai mulţi ani de funcţionare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la un singur ciclu
de producţie, se consumă integral sau se transformă profund în cadrul procesului de
producţie, şi se înlocuieşte după fiecare proces de producţie, odată cu reluarea unui nou
ciclu.
Capitalul fix şi capitalul circulant formează capitalul tehnic sau de producţie, rezultat al
muncii trecute, din procesele de producţie anterioare.
Înlocuirea capitalului fix este rezultatul uzurii fizice şi uzurii morale.
Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţii tehnice de exploatare a capitalului
fix, ca urmare a folosirii lui şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a valorii lui,
ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul de
fabricaţie, respectiv înainte de a fi amortizat complet. Cauza ei este progresul tehnic.




Preţul plătit pentru achiziţionarea unui nou capital fix, ca şi
cheltuielile ce se fac cu modernizarea capitalului fix existent
trebuie se fie recuperat de către întreprindere. Astfel, procesul de recuperare a acestor
resurse băneşti se numeşte amortizare. Numai capitalurile fixe se pot amortiza.
Abilitatea antreprenorială reprezintă aceea pricepere, talent managerial şi organizaţional al
unei firme. Antreprenorii îşi asuma responsabilitatea atunci când fabrică produse noi sau
apelează la noi tehnici de a fabrica produsele vechi. Ei organizează ceilalţi factori de
producţie şi îi dirijează de-a lungul unor linii noi de fabricaţie. Atunci când nu este distins ca
un al patrulea factor de producţie, antreprenoriatul este inclus în muncă. Antreprenorul
încearcă să descopere şi să urmărească oportunitaţile profitabile pentru obţinerea
succesului în afacerea sa.
În teorie, întâlnim resurse natural-materiale (resursele naturale originare, primare –
bogăţiile solului şi subsolului, şi resurse materiale derivate - echipamente de producţie,
tehnologii de fabricaţie, energie, stocuri de materii prime, infrastructura economiei etc.),
resurse umane (oamenii cu capacitatea lor fizică, biologică, intelectuală şi educaţională) şi
resurse informaţionale (rezultate ale activităţii de cercetare ştiinţifică).
Resursele pot fi utilizabile şi neutilizabile; regenerabile şi neregenerabile.
1.3. LEGEA RARITĂŢII RESURSELOR, POSIBILITĂŢI DE
PRODUCŢIE ŞI COST DE OPORTUNITATE.
FRONTIERA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE.

Legea rarităţii resurselor constă în faptul că volumul, structura şi calitatea
resurselor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea
nevoilor. Resursele şi bunurile sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile
umane.
Cum se vor utiliza resursele rare
pentru satisfacerea nevoilor umane?
Deoarece resursele sunt limitate în raportul cu nevoile oamenilor întotdeauna
trebuie să facem o anumită alegere în ceea ce priveşte ce să se producă şi în ce
cantităţi. Atunci când facem o anumită alegere suntem puşi în situaţia de a
renunţa la alte alternative. Termenul folosit de economişti pentru costuri exprimat
în raport de alternativele la care s-a renunţat este costul de oportunitate.



Apare în toate aceste cazuri costul de oportunitate care exprimă
costul unui bun nu în funcţie de bani ci în funcţie de alternativa cea mai
valoroasă la care trebuie să se renunţe pentru a obţine respectivul bun în
condiţiile în care resursele de care dispunem sunt date şi limitate. Dar când
alegem o anumită alternativă nu vom şti niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă am
fi ales o altă cale de urmat, dacă resursele folosite ar fi dat o mai mare
satisfacţie în condiţiile în care ar fi folosite în alte moduri.
Conceptul de cost de oportunitate subliniază necesitatea alegerii prin
măsurarea costului a orice este desemnat drept cea mai bună alternativă care
ar fi putut fi aleasă in locul ei. Alternativa sacrificată măsoară costurile obţinerii
a ceea ce s-a ales a se face.
Prin raportarea efectului pierdut la cel care se obţine sau a cantităţii din bunul
la care se renunţă ( -Dx ) la cantitatea din bunul care se doreşte ( Dy ) se obţine
costul de oportunitate (Co):
Co


- x
y
Cunoaşterea costului de oportunitate are o importanţă deosebită în alegerile pe
care le facem, în activităţile economice în calitate de consumator sau de
producător.
MICROECONOMIE
ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII
UMANE
2. Activitatea economică şi complexitatea acesteia
Economie


Munca reprezintă aceea activitate în care, şi prin care, oamenii, pornind de la
nevoile lor, îşi prefigurează acţiunile şi scopurile, îşi formulează şi apără
interesele, caută şi creează mijloacele adecvate atingerii ţelurilor lor.
Acţiunea umană reprezintă forma concretă de manifestare a omului pentru a-şi
satisface nevoile proprii, pentru a-şi asigura cele necesare vieţii:



individuală, aceasta manifestându-se la nivelul unei persoane
socială, prin unitatea ţelurilor oamenilor de a trăi mai bine.
Activităţile umane pot fi:



Activitate economica
activităţi practice - un raport între om şi natură, în care oamenii obţin şi schimbă
bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor determinate de evoluţia vieţii lor. Activitatea
practică a omului se distinge prin raţionalitate şi eficienţă.
activitati teoretice - presupun descoperirea şi formularea unor teorii cu privire la
legile universului şi lumii în care trăim, pe care le folosim pentru obţinerea celor
necesare aprofundării cunoaşterii individuale şi a mediului înconjurător.
Activitatea economică reprezintă ansamblul acţiunilor umane prin
care se urmăreşte obţinerea de bunuri materiale şi servicii necesare
satisfacerii trebuinţelor de viaţă în condiţiile unor resurse limitate.
Activitatea economică este un proces complex ce reflectă faptele, actele,
comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea
resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei (distribuţiei)
şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică, la scara unei colectivităţi de sine stătătoare, poate fi
segmentată în:
producţia propriu-zisă de bunuri;
distribuţia veniturilor pentru a asigura concordanţa între
nevoile oamenilor şi bunurile care apar pe piaţă;
schimbul de bunuri prin actul de vânzare-cumpărare;
consumaţia, în calitate de ofertă, prin care distingem fructele
(rezultatele) muncii noastre.
Bunurile sunt realităţi palpabile care satisfac nevoile oamenilor. Acele bunuri care la
momentul realizării satisfacţiei se identifică prin consumarea sau folosirea lor, se
numesc bunuri de consum (exemplu: hrană, îmbrăcăminte, mobilă, etc.). Bunurile
care aduc o satisfacţie personală, directă consumatorilor, se numesc bunuri de
producţie (mijloacele de producţie).
Serviciile sunt utilităţi nepalpabile care satisfac trebuinţele personale ale oamenilor
sau fac parte din organizarea şi desfăşurarea producţiei
Producţia constă în transformarea intrărilor, a resurselor, a factorilor de producţie, în
ieşiri, în bunuri economice în scopul satisfacerii, în mod direct sau indirect, a
nevoilor.
Productie: materială şi prestări servicii.

Producţia mijloceşte consumul, formându-i obiectul. Consumul
mijloceşte producţia validându-i bunurile produse de către subiectul pentru care
ele reprezintă utilităţi.
Fără producţie nu există consum, dar nici fără consum nu există producţie.

Consumul este scopul final al oricărei activităţi economice, prin care se folosesc
efectiv bunurile pentru satisfacerea trebuinţelor, verificându-se utilitatea
acestora.
Durabil
Intermediar
Consum:
Nedurabil
Final

Între producător şi consumator se interpune distribuţia (repartiţia).

Prin intermediul distribuţiei venitul se distribuie şi redistribuie participanţilor la
viaţa economică ca şi între membrii societăţii astfel încât bunurile şi serviciile
sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create.

Schimbul (circulaţia) cuprinde activităţi prin intermediul cărora are loc
deplasarea în spaţiu a bunurilor prin vânzare-cumpărare de la un alt producător
la altul, de la producător la consumatorul final. Acesta se referă la transportul,
depozitarea, conservarea şi vânzarea-cumpărarea de produse şi servicii, astfel
încât acestea să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri, în calitatea lor de
cumpărători.
MICROECONOMIE
ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII
UMANE
3. Fenomene, procese şi legi economice

Activităţile economice sunt foarte diverse, având conţinuturi diferite şi deosebit
de bogate. Ele cuprind elemente exterioare, vizibile, cât şi elemente interioare,
ascunse, unele elemente stabile, altele vremelnice, elemente esenţiale sau
neesenţiale.

Formele concrete prin care se manifestă activităţile economice se constituie în
fenomene şi procese economice.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară de manifestare a activităţii
economice, acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la
suprafaţa acestuia şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct.
Analizate în mişcarea lor, în dinamică, în timp, fenomenele economice devin
procese economice.



Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative, concomitente
şi succesive, la care sunt supuse fenomenele economice în timp şi spaţiu.
Activităţile economice au o dublă determinare:
 Motivaţia subiectivă - are în vedere interesele şi scopurile
oamenilor pe care aceştia încearcă să le realizeze prin
activitatea economică ce o desfăşoară.
 Latura obiectivă - se referă la relaţii de intercondiţionalitate
între om şi natură, între oameni, în cadrul societăţii, prin care
se obţin bunuri economice.
Dependenţele reciproce dintre procese şi fenomene ca şi posibilitatea devenirii
unora dintre ele din cauze în efecte şi invers, au fost numite
de specialişti: stare de dependenţă mutuală sau legi economice
Trasaturile legilor economice:
 Câmpul specific de acţiune - este economia, viaţa economică, fenomenele,
procesele şi relaţiile economice dintre oameni. Ele sunt legi care guvernează
producţia de bunuri economice, alocarea resurselor, repartiţia, schimbul, consumul
şi raporturile dintre ele.
 Fiind legi ce guvernează economia, ele reprezintă acele legături economice
esenţiale, necesare, stabile şi probabiliste, esenţe şi necesităţi economice.
 Legile economice:
 sunt legile activităţii economice, ele guvernează această activitate şi se
manifestă prin intermediul ei;
 sunt premisa şi rezultatul activităţii economice;
 îşi modifică conţinutul şi forma mai repede în perioade mai scurte de timp decât
legile naturii;
 sunt legi probabilistice şi nu legi ale relaţiilor pure, riguros determinate.


Precizarea conţinutului legilor economice obiective se poate face prin delimitarea lor
ca relaţii profunde, durabile şi esenţiale de legăturile vremelnice, aparente şi relativ
întâmplătoare, de legile naturii, de legile juridice adoptate de stat.
MICROECONOMIE
III. TRASATURI GENERALE ALE ECONOMIEI DE
SCHIMB
1. Evolutia economiei de la economie naturala la
economia de schimb monetar

La începuturi, consumaţia şi producţia se efectuau concomitent în
timp şi spaţiu (omul era culegător, vânător, pescar).
Creşterea permanentă
a nevoilor de alimentaţie

Economie naturala
Cultivare plante,
crestere anumale
Alvin Toffler în ”Al treilea val” caracterizează pământul ca fiind principalul factor de
producţie: baza existenţei o constituie culesul, vânătoarea, cultivarea pământului,
diviziunea simplă (naturală) a muncii, economia descentralizată, fiecare comunitate
producea aproape tot ce consuma.
Pe măsura specializării profesionale şi a uneltelor şi apariţiei diviziunii muncii,
oamenii reuşesc să producă mai multe bunuri decât le erau necesare în consumul
curent. Apare astfel un surplus temporar de bunuri, un plus produs şi oamenii încep
să economisească o parte din el.
Această economisire devine un plus al activităţii umane în general
şi capătă un caracter raţional.
Astfel apare prima formă a schimbului, numită troc.

În timp, între producţie şi consum ca forme (sfere) autonomizate deja, se interpune
o sferă nouă şi ea din ce în ce mai autonomă: circulaţia, schimbul sau piaţa.

În tendinţa uşurării schimbului apar banii mai ales sub forma de monedă.

Diversificarea şi universalizarea monedei au contribuit masiv la evoluţia economiei
naturale spre economia de schimb monetar, fapt ce a dus la apariţia producţiei pentru
piaţă, respectiv producţia de mărfuri.
Producţia de mărfuri reprezintă acea formă de economie în care unităţile
producătoare - specializate şi autonome – produc pentru piaţă,
pentru satisfacerea nevoile altor oameni decât cele ale producătorilor înşişi.


Cei mai mulţi economişti consideră economia de schimb drept acea economie care a
devenit predominantă, în ultimele două, trei, secole.
Această viziune caracterizează economia de schimb prin comparaţie (în antiteză) cu:
 economia naturală - în raport cu care economia de schimb devine predominantă;
 economia de troc, ea fiind o economie monetară;
 economia feudală, ea fiind o economie de profit;
 economia închisă, adoptată de ţările care se izolează de restul lumii;
 economia ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate, ca fiind o economie modernă şi
eficientă;
 economiile ţărilor foste socialiste, economia de piaţă se bazează în cadrul acestora
pe favorabilităţile pieţei în valorificarea resurselor rare.

Economia de schimb monetar = formă modernă a vieţii
economice, în care oamenii îşi desfăşoară activitatea în mod
liber şi autonom, în spiritul libertăţii, al democraţiei şi al
proprietăţii private, în concordanţă cu favorabilităţile
pieţei şi pe baza respectului legilor juridice adoptate democratic.
Disfunctii:
- preocupaţi de reducerea costurilor unii producători reduc şi salariile;
- unii producători sacrifică interesele consumatorilor
- inflaţia, şomajul şi recesiunile însoţesc creşterea economică în acest sistem;
- toate aceste dezechilibre afectează anumite categorii ale populaţiei, ceea ce face
necesară protecţia socială.
economia de piaţă modernă nu este atotcuprinzătoare

Deşi trocul este forma dominantă de schimb doar în societăţile foarte primitive,
tranzacţiile prin troc apar şi în societăţile moderne.

Economia concurenţială se prezintă ca un organism viu, concret - istoric, a cărei
funcţionalitate şi eficienţă depind de modul în care oamenii cu interesele,
aşteptările şi speranţele lor participă la activitatea economică curentă.
2. SPECIALIZAREA PRODUCĂTORILOR, DIVIZIUNEA
MUNCII ŞI SCHIMBURILE COMERCIALE. AVANTAJUL
COMPARATIV.



Funcţionarea economiilor capitaliste dezvoltate se bazează pe următoarele
elemente caracteristice: schimburile comerciale, specializarea, banii.
Specializarea apare atunci când oamenii işi concentrează eforturile asupra unui
număr redus de operaţiuni, utilizand in cel mai avantajos mod, aptitudinile şi
resursele de care dispun.
Specializarea producătorilor înseamnă fixarea unor genuri de activităţi
producătoare asupra unor subiecţi economici; funcţiile producţiei se repartizează
pe unităţi, pe categorii de producători.
Producătorul specializat se defineşte prin aceea că:
 utilizează factori de producţie speciali (unelte specializate, persoane, forţă de
muncă cu calificări diferite etc.);
 acţionează în domenii distincte de producţie, în ramuri şi subramuri
autonomizate;
 produce o gamă limitată de bunuri, uneori chiar un singur produs final;
 aduce cantităţi mari din bunurile în producerea cărora s-a profilat;
 costurile unitare ale produselor sunt relativ mici.
Originea diviziunii muncii şi specializării constau în legea rarităţii,
în lupta permanentă a oamenilor de a-şi satisface cât mai bine
nevoile cu resursele existente, relativ limitate.
Deciziile producătorilor individuali de a se specializa se întemeiază,
conştient sau inconştient, pe avantajul comparativ.
Avantajul comparativ constă în surplusul utilităţilor pe care un agent economic îl
aşteaptă, îl obţine de la producerea unui bun, având la aceasta un cost de
oportunitate mai mic decât concurenţa sa.
Avantajul absolut este de partea producătorului care produce cea mai mare
cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, respectiv cel care poate produce o masă
dată de bunuri cu resurse mai puţine, comparativ cu ceilalţi producători.
Avantajul relativ se evidenţiază prin raportarea producţiilor la costul oportunităţii.
Eficienţa specializării favorizează existenţa reţelei de schimburi comerciale între
indivizi şi naţiuni.
Schimburile comerciale contribuie la îmbogăţirea tuturor
naţiunilor şi la îmbunătăţirea nivelului de trai al tuturor
oamenilor.
Deci, economiile dezvoltate sunt angajate într-un proces de
specializare şi divizare a muncii, care determină utilizarea
mai eficientă a resurselor de care dispun.

3. PROPRIETATEA ŞI SISTEMELE ECONOMICE

Conţinutul proprietăţi: Proprietatea este o relaţie între oameni, un contact social cu
privire la bunurile materiale şi spirituale existente în societate sau obţinute prin
activitate umană şi drepturile asupra lor.


Obiectul proprietăţii îl formează bunurile.
Subiecţii proprietăţii sunt oamenii în calitate de agenţi economici.
Subiecţii proprietăţii pot fi:
1. Indivizii, fie producători direcţi exercitând de toate atributele proprietăţii, fie
neproducători sau producători indirecţi care utilizează bunurile prin intermediul
salariaţilor şi împart uzufructul.
2. Sociogrupurile - mulţimi de indivizi reuniţi pe baza existenţei a cel puţin unei
trăsături comune, de unde rezultă interese economice similare.
3. Organizaţiile atât cele naţionale - cât şi cele internaţionale –
4. Statul care utilizează şi gestionează o anumită masă de bunuri existente în
societate.
 .

Relaţiile de proprietate sunt legături economice care se statornicesc între
membrii societăţii în legătură cu însuşirea, aproprierea bunurilor. Atributele
proprietăţii sunt:

Structura proprietăţii şi a relaţiilor de proprietate
Posesiunea
Apartenenta
Utilizarea
Uzufructul
Dispozitia
PLURALISMUL FORMELOR DE PROPRIETATE
1. Proprietatea privată deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu economie
de piaţă:
Proprietatea individuală
a) mica proprietate individuală, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte factorii de producţie
este şi producător direct
b) proprietatea privată individuală mare şi mijlocie, când proprietarul nu este şi
producător direct, folosind salariaţi nonproprietari;
Proprietatea privat-asociativă:
a) societăţi pe acţiuni, în care proprietarii fie sunt ei înşişi participanţi direcţi la procesul
de producţie, fie că utilizează salariaţi nonproprietari.
b) proprietate cooperatistă – cooperative de producţie, de consum, de credit;
2. Proprietatea publică (de stat) se caracterizează prin aceea că bunurile se află în
proprietatea organizaţiilor statale.
Proprietatea publică se formează şi funcţionează la mai multe niveluri:
- al statului central (federativ, unional sau unitar);
- al statelor ce fac parte din federaţie sau uniune;
- al administraţiilor publice locale.
3. Proprietatea mixtă ivită prin asocierea proprietăţii private cu cea publică. Combinarea
formelor fundamentale de proprietate se poate face atât în cadru naţional cât şi
internaţional.
PROPRIETATEA ŞI PUTEREA ECONOMICĂ
Sensuri mai frecvente ale termenului „putere” în domeniul economic: a decide, a
controla, a produce, a finanţa, a schimba. Alături de acestea, literatura economică
utilizează următoarele expresii în mod curent:
 putere de cumpărare a consumatorului sau putere de cumpărare a unităţii
monetare;
 putere concurenţială;
 putere asupra capitalului;
 putere economică a unei firme, a unei naţiuni sau a unui stat;
 putere informaţională.
Puterea economică este, deci, o funcţie de active patrimoniale, de lichidităţi şi de
informaţie.
În economia modernă statul intervine sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile
apărute în mecanismul de funcţionare a pieţei. Statul reglementează unele activităţi,
subvenţionează altele şi impozitează veniturile cetăţenilor realizând redistribuirea
acestora către cei vârstnici şi nevoiaşi.
4 funcţii importante ale statului:
 încearcă să corecteze deficienţele mecanismului de funcţionare a pieţei
 promovează echitatea,
 foloseşte impozitele, cheltuielile guvernamentale şi reglementările monetare pentru
a asigura stabilitatea şi dezvoltarea macroeconomică
 intervine în economie prin politicile economice
SISTEME ECONOMICE
Un sistem economic este o metodă distinctivă de
a oferii răspunsuri la întrebările economice
fundamentale pe care tocmai le-am discutat.
Exista trei tipuri de sisteme pure:
 Economie de piaţă - milioane de consumatori
decid ce produse să cumpere şi în ce cantităţi; un
mare număr de firme produc aceste produse şi
cumpără factori de producţie care sunt necesari
pentru a le face; şi milioane de proprietari de
factori de producţie decid cui şi la ce preţuri vor
vinde aceste servicii.

Sistemul economic tradiţional este acela în care
comportamentul este bazat în special pe tradiţie,
obiceiuri şi datini.

Sistemele de comandă
- comportamentul
economic este determinat de o autoritate
centrală, care ia majoritatea deciziilor asupra a
ceea ce se produce, cum să se producă şi cine să
fie beneficiarul.
Sistem economic
Producatori
Consumatori
Legi
În realitate, orice economie este o economie mixtă, în sensul că ea combină
elemente semnificative din toate cele trei sisteme
– tradiţional, de comandă şi de piaţă – pentru a determina comportamentul economic.
4. BANII
In istoria schimbului au existat următoarele etaloane:
 etalon-marfă
 etalon metalic cu următoarele forme: etalon aur şi/sau argint; etalon aurmonedă (aur-lingour, aur-devize);
 etalon monetar propriu-zis.


Banii au fost definiţi mii de ani ca o marfă specială, care a îndeplinit funcţia de
echivalent general.
În prezent numim bani titlurile de valoare emise de stat având caracter fiduciar,
investite cu putere de cumpărare şi de plată şi servind ca instrumente de
schimb. Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară si imediat
materializabilă a puterii de cumpărare, ei sunt simbol al avuţiei şi conferă
deţinătorului o anumită putere economică.
Banii reprezintă un instrument social, general acceptat, de măsurare şi
comparare a schimburilor, de mijlocire directă şi indirectă a acestora, de
transferare a drepturilor de proprietate de la o persoană la alta.
FUNCTIILE BANILOR








Funcţia de mijloc de schimb- prin intermediul monedei
se realizează schimbul, actul de vânzare-cumpărare.
Funcţia de măsură a activităţii economice- măsurarea
şi evaluarea intrărilor, a ieşirilor, a cheltuielilor şi veniturilor.
Funcţia de mijloc de plată- prin intermediul lor se sting obligaţiile şi datoriile
indivizilor şi agenţilor economici.
Funcţia de rezervă de valoare, de economisire- adică veniturile monetare
necheltuite pot fi reţinute de către posesori ca rezervă pentru economii şi consumuri
viitoare.
Funcţia de mijloc de schimb este considerată în prezent cea mai importantă funcţie
a banilor; prin această funcţie ei intermediază schimbul de bunuri economice şi-l
separă în două acte, asigurând fluiditatea operaţiilor între vânzători şi cumpărători.
Pentru exercitarea acestei funcţii prezenţa banilor este obligatorie.
Funcţia de măsură a activităţii economice constă în aceea că toate mărfurile sau
activităţile îşi găsesc valoarea măsurată şi exprimată în bani.
Ca mijloc de plată banii servesc pentru achitarea unei datorii, pentru plata
impozitelor, a taxelor şi a altor obligaţii. Această funcţie a determinat apariţia banilor
de credit. Semnul ei distinctiv constă în faptul că marfa sau serviciul încep să fie
consumate înainte de achitarea preţului
Funcţia de mijloc de rezervă de valoare se mai numeşte şi funcţia de economisire.
FORMELE BANILOR

Banii de hârtie - după natura lor sunt:
 Biletele de bancă (bancnote) sunt semne ale valorii emise
de băncile centrale, care în procesul circulaţiei monetare
înlocuiau banii cu valoarea deplină. Trăsăturile acestora pot
fi sintetizate în următoarele:




erau emise pe baza unor garanţii reale;
erau convertibile în metal preţios;
se bucurau de încredere unanimă.
Biletele de bancă aveau dublă garanţie: cambiile, sau poliţele comerciale şi stocul
de metal preţios al băncii de emisiune.
Poliţa sau cambia este un instrument de credit sub forma scrisă. Prin ea,
debitorul numit acceptant, sau tras, sau subscriitor se obligă necondiţionat să
plătească beneficiarului (creditor) la scadenţă, o sumă de bani.
 Banii de hârtie propriu-zişi - semne ale valorii emise de stat, nu au drept de
convertibilitate în aur, având curs forţat şi înlocuiesc în circulaţie banii cu valoare
deplină.
Moneda divizionară - confecţionată din metale nepreţioase, cu acelaşi rol de semn al
valorii.
Banii scripturali, sau banii de cont - reprezintă bani abstracţi, sau depozite, adică
disponibilităţile aflate în conturi bancare şi care circulă prin operaţii de virament, sau
transfer de conturi.




Banii electronici: progresele ştiinţei şi tehnicii contemporane au generat
operaţiunile cu banii prin intermediul tehnicii electronice şi automatelor.
Cardurile, cartelele magnetice marchează o revoluţie.




Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să fie puşi în circulaţie într-o anumită cantitate.
Masa monetară ca stoc, reprezintă cantitatea de instrumente monetare aflată în posesia
agenţilor economici şi populaţiei dintr-o ţară într-o perioadă determinată de timp.
Masa monetară ca flux reprezintă cantitatea medie de bani care circulă într-o anumită perioadă
de timp.
Masa monetară în circulaţie depinde de:





volumul total al schimburilor, în raport direct proporţional;
viteza de rotaţie a banilor, în raport invers proporţional;
amploarea creditului;
intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.
Subliniind importanţa primilor doi factori menţionaţi, vom obţine ecuaţia lui Fisher:
M- masa monetară;
P- nivelul preţurilor;
PY
M 
Y- volumul bunurilor tranzacţionate;
V
V- viteza de rotaţie a monedei.
Viteza de circulaţie - numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care le
mijloceşte o unitate monetară, într-un interval de timp.
Masa monetară cuprinde banii numerar şi banii de cont sau scripturali.
Banii numerar sunt compuşi din moneda divizionară şi banii de hârtie.
Banii
scripturali pot fi la vedere sau la termen, când retragerea este condiţionată de scurgerea unei
perioade de timp.
4. PIAŢA – ELEMENT CENTRAL AL ECONOMIEI
DE SCHIMB


Piaţa - elementul central în jurul căruia gravitează viaţa economică.
În general, piaţa trebuie privită ca un mecanism prin care cumpărătorii şi vânzătorii
schimbă între ei bunuri şi servicii stabilind nivelul preţurilor. Principala caracteristică
a pieţei este aceea că ea adună la un loc pe vânzători şi cumpărători, aceştia
stabilind preţurile şi cantităţile vândute respectiv cumpărarea.
Piaţa - centralizată sau descentralizată sau sub formă electronică




„Piaţa este spaţiul economic în care se întâlnesc, mai mult sau mai puţin direct,
oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor”
„Piaţa reprezintă locul de întâlnire, la un moment dat, al dorinţelor cumpărătorilor şi
dorinţelor vânzătorilor”
„Piaţa reprezintă un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre
cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un anumit
bun sau serviciu”
„Piaţa e locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţii economici
cu interese puternice sau diferite”
FUNCTIILE PIETEI





verifică în ultimă instanţă concordanţa dintre cantităţile, calităţile şi structurile
bunurilor oferite cu cantităţile, calităţile şi structurile cerute de către consumatori;
realizează legătura dintre producţie şi consum;
reglează viaţa economică de ansamblu fiind aceea mână invizibilă sau din contra,
care îi orientează pe vânzători şi cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune
decizii privind problema fundamentală a economiei: Ce să se producă? Cât să se
producă? Cum să se producă? Pentru cine să se
determină preţurile şi cantităţile de echilibru emiţând astfel semnale şi
determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi
categorii de utilizatori;
îndeplineşte un rol activ atunci când există economie de schimb cu piaţă
concurenţială.
Rolul pasiv al pieţei se manifestă în economiile de schimb cu piaţă controlată prin
desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare la preţuri stabilite de stat.
Pieţele organizate presupun existenţa unor specialişti
care să intermedieze actele de vânzare-cumpărare:
comercianţii
agentul comercial
brockerul
dealerul
Criterii de clasificare a pietelor


După natura economică a bunurilor ce fac
obiectul tranzacţiilor: piaţa satisfactorilor, piaţa prodfactorilor
După forma obiectelor schimbate:



omogene şi eterogene;
uniforme şi diversificate.
În funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectului în momentul tranzacţiei:
piaţa reală, cererea şi oferta de bunuri de consum şi factori de producţie;
 piaţa fictivă (bursa), cererea şi oferta de titluri de proprietate etc.
După locul desfăşurării relaţiilor de schimb: pieţe locale, regionale, naţionale, internaţionale



După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat către cumpărător:


În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun:



piaţa vânzătorului (absorbţia);
piaţa cumpărătorului (presiunea).
După gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţei:



piaţa la vedere, piaţa disponibilă să livreze, piaţa la termen.
piaţa transparentă;
piaţa opacă.
După numărul, dimensiunea şi puterea economică a participanţilor la schimb:


piaţa cu atomicitate;
piaţa cu molecularitate.