Transcript AUA Airlines

NOŢIUNI DE RADIOBIOLOGIE GENERALĂ ŞI CLINICĂ
Acţiunea radiaţiilor asupra organelor şi ţesuturilor
Cunoaşterea acţiunii radiaţiilor asupra ţesuturilor şi
organelor este
importantă,
aceasta
decurgând
din
inevitabilitatea iradierii lor împreună cu tumoarea, în cadrul
tratamentului radiant.
Radiaţiile îşi manifestă efectul eşalonat, pe anumite faze,
întregul proces radiopatologic începând cu modificări fizicochimice primare şi până la simptomatologia bolii de iradiere.
În funcţie de doza primită, celula iradiată prezintă o serie de
leziuni morfologice, funcţionale şi metabolice, care sunt cu atât
mai pregnante cu cât doza este mai mare. Cele mai constante
leziuni ale celulei iradiate sunt picnoza nucleară şi kariorexul
iar citoplasmă conţine debriuri nucleare. Dacă doza de iradiere
este suficient de mare, celula apare hipertrofiată se lizează prin
fenomenul brutal de radiocitoliză, fenomen care coincide cu
moartea celulei iradiate.
După Borstel (1961), există 3 modalităţi de răspuns
celular la acţiunea letală a radiaţiilor:
- inhibarea mitozei;
- moartea genetică prin pierderea genelor esenţiale
supravieţuirii;
- moartea litică (imediată).
Numeroasele studii şi cercetări au arătat că la nivelul
celulei iradiate au loc rupturi cromosorniale (prin
mecanism neprecizat). Aceste rupturi cromozomiale
pot evolua ulterior spre o reparaţie integrală, care
poate avea loc cu reconstituirea structurii iniţiale
dinaintea iradierii, fie cu reuniunea vicioasă a
fragmentelor rezultate din ruptură, ducând astfel la
constituirea de anomalii cromozomiale.
•
•
•
•
•
•
S-au semnalat numeroase anomalii cromosorniale,
din care amintim:
dileţia: pierderea de material genetic prin rupere, fără
centromer;
translocaţia: schimbul de material genetic între doi
cromosomi neomologi, prin repararea greşită a
cromozomilor rupţi;
duplicaţia: fuzionarea centrică a cromosomilor rupţi la
nivelul centromerului;
inversiunea: are loc inversarea extremităţilor
cromozomului rupt, cel proximal, devenind distal şi
invers;
cromozomi inelari: realipirea capetelor rupte ale
aceluiaşi cromosom;
inserţia: inserarea în ruptura unui cromosom a
fragmentului provenit prin ruptură dublă a acestuia.
În afară de efectele menţionate mai sus, mai au loc fenomene
de degenerescentă grasă, glicogenică şi amiloidă, diminuarea
vâscozităţii
protoplasmei,
creşterea
permeabilităţii
membranei, inhibiţia mişcării celulare, modificarea
reproducerii etc.
Radiosensibilitatea este în funcţie de o serie de factori
extrinseci (timp, spaţiu, lungime de undă, mediu", factori
fizici, chimici, biologici) şi intrinseci.
În acest sens ş-a stabilit o scară de sensibilitate a ţesuturilor
în următoarea ordine descrescândă: limfatic, timus, măduva
osoasă, ovar, testicol, mucoase, glande sudoripare, salivare,
sebacee, epiderm, seroase, rinichi, suprarenale, ficat,
pancreas, tiroidă, muşchi, ţesut conjunctiv, ţesut catilaginos,
ganglioni nervoşi, nervi; ca ansamblu de unitate structurală
au fost stabilite embrionul, fătul, sistemul hematoformator,
capilarele, cartilajele aflate în creştere, mamela, pielea,
cristalinul clasificare făcută în funcţie de acţiunea razelor X.
• Riscul somatic poate fi suportat de individul care a fost
examinat sau lucrează în mediul respectiv şi este
admisibil dacă se repetă limitele stabilite de normele de
protecţie contra efectelor nocive ale razelor ionizante,
însă dozele infime se cumulează la nivelul gonadelor,
care nu mai sunt capabile de a se reface după iradiere:
apare riscul genetic, cu repercusiuni asupra
descendenţilor (dominante sau recesive).
• în cazul în care doza a fost suficient de mare, se
instalează ulterior necroza de coagulare sau lichefiere
cu pierdere de substanţă, care poate interesa epiteliile,
oasele, cartilajele şi excepţional muscular sau nervos.
• Efectul radiaţiilor asupra ţesuturilor şi organelor poate
fi în funcţie de cronologia instalării, imediat, şi
întârziat. Se consideră ca efect imediat, cel care apare
în cursul radioterapie şi eventual în următoarele luni
(exemplu: eritropenia).
• Efectul tardiv se instalează la mai multe luni sau ani.
după iradiere (exemplu: efectul cancerigen).
În ceea ce priveşte efectul întârziat, se poate spune că
nu devine evident decât după lung timp (exemplu:
iradierea cartilajului de conjugare a oaselor lungi la
copil apare doar odată cu creşterea osului).
În funcţie de modul de reparare a leziunii produse de
iradiere, vorbim de efect reversibil şi efect ireversibil.
La nivel cutanat, radioleziunea se caracterizează în
funcţie de doză prin eritem, epilaţie, pigmentaţie,
epiderma uscată (radioepidermita descuamativă),
epidermita exumativă (radioepidermita umedă),
radiodermita acută şi în final, necroza acută.
Epiteliul mucoaselor este mai sensibil decât
epidermul, iar reacţiile apar la doze ceva mai mici şi cu
cea. 7 zile mai repede decât cele epidermice, purtând
numele de epitelite.
O formă particulară la acest nivel este epitelioza
(omologă epidermitei exudative la acest nivel).
Glandele sebacee şi sudoripare sunt distruse de dozele
epidermice. Unghiile pot fi afectate dacă sunt iradiatecu doze tumoricide.
Radiosensibilitaiea tubului digestiv este variabilă la
nivelul segmentelor sale, într-o ordine bine determinată:
intestin subţire, colon, faringe, esofag, rect şi stomac.
Intestinul subţire este organul care ocupă un loc
important în radiobiologie prin participarea sa la boala
de iradiere. Sindromul intestinal consecutiv agresiunii
radiaţiilor a fost descris prima oară în 1923 de Mottram
şi este compus din tulburările de secreţie, de tranzit şi de
absorbţie. Pe fondul degenerativ inflamator, se pot
instala (în funcţie de doză) ulcere şi perforaţii intestinale,
prîn-procesul de necroză şi descuamare a enterocitelor,
concomitent cu microhemoragii (pe fond de dilataţie
capilară) şi reducerea considerabilă a elementelor
limfoide. Modificările amintite concură la realizarea
substratului enteritei radiogene (după iradieri pelviene).
Enterita radiogenă are ca simptom principal diareea,
cu scaune apoase, epitelii descuamate şi hemoragii oculte
sau macroscopice.
Lezarea epiteliului intestinal permite florei microbiene
depăşirea barierei intestinale cu septicemie consecutivă,
augmentată şi de deprimarea concomitentă a capacităţii de
apărare imunologică (sindrom hemoragie trombocitopenic).
Motilitatea intestinală este afectată prin procesele inflamatorii.
Spasmul piloric şi staza colică fac ca deshidratarea şi
dezechilibrul electrolitic să ia aspecte grave. Se mai asociază
tulburări secretorii, care împreună cu celelalte tulburări
provocate de leziunile intestinale explică denutriţia, scăderea
ponderală şi spolierea hidrominerală a organismului iradiat.
Aparatul hematopoetic (compus din măduva osoasă, ganglioni
limfatici, formaţiunile limfoide, splina, timusul, SRH) este
foarte radiosensibil.
Leziunile radioinduse la nivelul acestui aparat formează baza
sindromului hematologic.
Modificările histopatologice care apar sunt în funcţie de doză şi
afectează în primul rând procesul de mitoză. Sunt explicabile
astfel leziunile nucleare care se produc în urma efectului
radiolitic. Hipoplazia medulară poate trece în aplazie
medulară dacă doza este mare; aplicarea dozelor tumoricide
la om duce la degenerescenta ireversibilă a măduvei.
Sindromul hematologic (componentă a bolii de iradiere)
este foarte complex: se afectează seria granulocitară,
eritrocitară, trombocitele şi limfocitele.
Seria limfoidă este cea mai radiosensibilă dintre celulele
organismului. Limfopenia radiogenă care apare este
expresia leziunilor histopatologice ale ţesutului limfoid:
inhibiţia mitozelor, degenerarea şi necroza limfocitelor,
congestia, edemul, fagogitoza resturilor celulare, aplazia
celulelor limfopoetice.
Gonadele sunt şi ele foarte radiosensibile, importanţa
iradierii lor decurge din cele două consecinţe grave:
sterilitatea şi defectul genetic.
Sterilitatea poate să fie temporară sau definitivă, în funcţie
de doză (oligospermie, azoospermie şi azoospermie
totală).
Efectul genetic reprezintă unul din efectele tardive ale
radiaţiilor. Materialul faptic acumulat este imens şi în
continuă creştere, iar prezentarea sumară a lui nu poate
fi făcută în acest spaţiu restrâns.
•
•
•
•
2. Boala de iradiere şi sindromul de iradiere
Boala de iradiere şi sindromul de iradiere apare în
urma iradierii interne sau externe, regionale sau totale,
unice sau fracţionate, în doze care au depăşit toleranţa.
în funcţie de doză, boala capătă diverse grade de
intensitate, mergând de la simptome discrete la
moartea imediată. Simptomatologia bolii de iradiere
acută a putut fi deja dedusă în parte prin prezentarea
efectului radiopatologic la nivelul principalelor organe
şi ţesuturi.
Este compusă din 3 sindroame importante: nervos,
gastro-intestinal şi hematologic.
Sindromul nervos este indus la doze mari de radiaţii
(în jur de 2000 R) iar experienţa în acest domeniu este
redusă. După doze de cel puţin 2000 R apare apatia şi
letargia, apoi în primele ore contracţii musculare şi
mişcări ataxice, ajungându-se la convulsii de tip
epileptiform, urmate de prostraţie şi somnolenţă până
la existus, după 2-3 zile.
Sindromul gastro-intestinal îmbracă două forme: letală
(deces prin lipsa regenerării mucoasei intestinale) şi
neletală (regenerarea mucoasei intestinale); după doze de
600-800 R apar greţuri, vărsături şi diaree, care devin din
ce în ce mai accentuate. Starea de aparentă ameliorare
este pasageră fiind urmată de agravare, până la moarte.
După o iradiere cu 400-500 R, la 2-3 săptămâni se produc
ulceraţii şi hemoragii intestinale, cauzate de sindromul
hemoragie trombocitopenic. Acesta este acompaniat de
dezechilibrul hidromineral (hiponatremie, hipocalemie,
hipocalcemie) şi dezhidratarea masivă cu alcaloză şi
acidoză consecutivă.
Sindromul hematologic este produs prin aplazia parţială sau
totală a sistemului hematopoetic, dependent de doza
administrată,
caracterizat
prin
granulocitopenie,
trombopenie şi limfopenie; sindromul hemoragie prin
trombocitopenie este responsabil de hemoragii fatale
cerebrale sau cardiace. Scăderea capacităţii de apărare
imunologică favorizează după 7 zile apariţia sindromului
infecţios pe seama florei endogene sau exogene, mergând
la septicemie în final.
Un aspect particular care trebuie semnalat este legat
de scurtarea duratei medii de viaţă a persoanelor
iradiate. Simptomatologia este foarte asemănătoare cu
îmbătrânirea, fiind numită şi "senilitate radioindusă",
la care un rol important revine acţiunii sclerogene a
radiaţiilor ce induc scleroze renale, glandulare,
cerebrale etc.
Pentru realizarea unei protecţii radiologice utile, este
necesar un control fizic al radioprotecţiei şi care constă
în:
- specificarea şi semnalizarea zonelor controlate (orice loc
unde persoanele expuse profesional sunt susceptibile de
a primi o doză de iradiere de peste 1,5 R pe an);
- examinarea şi aprobarea prealabilă a proiectelor de
instalaţii care comportă un pericol de iradiere;
- verificarea eficacităţii dispozitivelor tehnice,