Transcript tema 7CT
Tema 7. Sistemul cheltuielilor publice ale statului 7.1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice. 7.2. Criteriile de clasificare a cheltuielilor publice. 7.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice 7.4. Factorii care influenţează asupra creşterii cheltuielilor publice. 7.5. Eficienţa cheltuielilor publice 7.6. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice. 1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice. Problematica cheltuielilor publice a devenit un domeniu de larg interes în sfera deciziilor factorilor de conducere, mai ales de la nivel macroeconomic, în contextul integrării acestora în modelele de creştere economică. Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Cheltuielile publice înglobează: – cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor publice centrale (bugetul de stat, bugetul asigurărilor de sănătate, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj, bugetele instituţiilor publice autonome centrale şi altele). La statele cu structură federală se cuprind şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor (SUA), cantoanelor (Elveţia), landurilor (Germania), comitatelor şi districtelor (Anglia) şi altele; – cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor publice locale, pe trepte ale acestora; – cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe; – cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constituite la nivelul organismelor internaţionale şi distribuite pe programe statelor beneficiare. Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting cel juridic şi cel economic. În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de funcţionarea instituţiilor publice şi, în general, de înfăptuirea activităţilor cu caracter public, inclusiv a întreprinderilor cu capital de stat. În această primă accepţiune, apare în prim plan faptul că cheltuielile publice se realizează printr-un complex de organe şi entităţi publice (instituţii, întreprinderi etc.), cu competenţe în avizarea şi efectuarea operaţiunilor de plăţi pe seama resurselor financiare publice, respectiv în cheltuirea banului public, potrivit normelor legale. Spre deosebire, în sens economic, noţiunea de cheltuială publică exprimă procesele economice de repartiţie a PIB, concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor băneşti (financiare), pentru realizarea de acţiuni considerate de interes public, la nivel naţional sau al colectivităţilor locale etc. Această a doua accepţiune include în sine şi conţinutul de procese economice de consum public de resurse, ce se efectuează în legătură directă cu satisfacerea nevoilor de utilităţi sociale publice. În interpretarea noţiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes abordarea acesteia de pe poziţiile, fie ale concepţiei clasice, fie ale concepţiei moderne, cu privire la finanţele publice. Astfel, în concepţia economiştilor clasici, cheltuiala publică reprezintă o consumaţiune de valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afectează în sens negativ mărimea produsului naţional şi duce la o diminuare a avuţiei naţionale, având şi un impact nefavorabil asupra reproducerii capitalului şi prosperităţii naţiunii. Această interpretare corespunde viziunii clasice asupra activităţii neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele publice. În mod firesc, cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ antrenat să fie cât mai redus. Prin comparaţie, în concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul reconsiderării rolului atribuit statului, văzut în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiţionale. Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine ca stat al bunăstării, acesta realizează în bună măsură o redistribuire a produsului creat şi, prin urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci şi procese de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale asigurării unei dezvoltări echilibrate a economiei şi a stabilităţii sociale. În noile condiţii, conform teoriei regulaţioniste, statul este prezentat ca partener social, având ca preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem şi implicit satisfacerea mai deplină a nevoilor întregii colectivităţi. Astfel, cheltuielile specifice instituţiilor de stat care funcţionează în sfera activităţilor nemateriale, pot avea, fie şi numai indirect, unele efecte pozitive faţa de produsul creat şi avuţia naţională. În contrast cu interpretarea clasică, se admite acum că instituţiile de stat tradiţionale şi, mai ales, unele nou create pot exercita o acţiune favorabilă dezvoltării societăţii şi creşterii avuţiei naţionale. Dacă avem în vedere autorităţile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice, acestea se compun din: - cheltuieli ale administraţiilor centrale (federale) de stat, finanţate din fondurile bugetare, extrabugetare şi speciale, inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat; - cheltuieli ale administraţiilor locale, regionale etc. finanţate din fondurile bugetare ale entităţilor administrativ – teritoriale; - cheltuieli ale întreprinderilor şi altor entităţi economico-financiare cu capital de stat. 2. Criteriile de clasificare a cheltuielilor publice. În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: administrativă, economică, funcţională, în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale, gruparea folosită de organismele ONU, clasificaţii mixte sau combinate. Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectueză cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale, etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune, etc. Limitele ei constau în faptul că reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi în plus structura ministerelor şi respectiv subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare. Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul, conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi al doilea, care împarte cheltuielile în: cheltuieli cu bunuri şi servicii şi cheltuieli de transfer. Cheltuielile curente reprezintă Cheltuielile de capital se un consum definitiv de PIB şi concretizează în se reînnoiesc anual. Ele achiziţionarea de bunuri de asigură întreţinerea şi buna folosinţă îndelungată funcţionare a instituţiilor destinate sferei producţiei publice, finanţarea materiale sau sferei satisfacerii acţiunilor publice, nemateriale (şcoli, spitale, transferarea unor sume de unităţi de cultură, militare, bani anumitor categorii de administrative, etc.). Ele persoane şi rambursarea duc la dezvoltarea şi împrumuturilor publice. În modernizarea patrimoniului cea mai mare parte a lor, public. cheltuielile publice sunt cheltuieli curente. Cheltuielile cu bunuri şi servicii se deosebesc de cheltuielile de transfer după cum au la bază sau nu o contraprestaţie. Astfel, cheltuielile privind plata bunurilor şi serviciilor cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestaţiilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură sau echipamente. Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice (instituţii publice, întreprinderi productive) sau unor persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi, etc.). Ele pot avea deci caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, etc) sau caracter social (burse, pensii, ajutoare sociale, etc.). În buget, transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile. Transferurile consolidabile sunt cele efectuate între diferite bugete. Transferurile neconsolidabile sunt prin esenţa lor cheltuieli de transfer. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către parlament. Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt desemnaţi ordonatori de credite bugetare. Conform clasificaţiei funcţionale cheltuielile publice se împart astfel: – în domeniul social – utilizarea resurselor financiare publice pentru învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, – susţinerea unor programe de cercetare prioritare, – în domeniul economic – realizarea unor investiţii şi a unor acţiuni economice de interes public, acordarea de subvenţii, etc, – asigurarea cerinţelor de apărare a ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, – finanţarea administraţiei publice centrale şi locale, – dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive). În categoria cheltuielilor reale (negative) intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata dobânzilor şi comisioanelor aferente împrumutului de stat, întreţinerea armatei, etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut. În categoria cheltuielilor economice (pozitive) se cuprind cheltuielile cu investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri, etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o avansare de produs intern brut. 3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcată de condiţiile economice şi sociale ce au caracterizat evoluţia societăţii în diferitele etape istoriceşte determinate. O caracterizare globală a cheltuielilor publice trebuie efectuată atât prin prisma nivelului cheltuielilor publice, cât şi a structurii şi dinamicii acestora. Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli poate fi apreciat, în primul rând, prin volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cpn) şi volumul cheltuielilor publice în expresie reală (Cpr). Nivelul cheltuielilor publice, în expresie nominală sau reală, este util pentru a reflecta volumul acestora, în monedă naţională, şi serveşte la efectuarea de analize numai pe plan intern, naţional. pentru efectuarea de comparaţii pe plan internaţional, se folosesc , în principal, următorii indicatori: - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (CPPIB), calculată prin raportarea mărimii nominale a cheltuielilor publice la produsul intern brut, exprimat de asemenea în preţuri curente; - volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală; - volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor. Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată din punctul de vedere al ponderii (greutăţii specifice) a diferitelor categorii de cheltuieli publice fie în total cheltuieli publice, fie în totalul cheltuielilor dintr-o anumită grupă (de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale, ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli publice etc.) Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura acestora în decursul unei perioade de timp. Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt: Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor Modificarea structurii cheltuielilor publice Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB 4. Factorii care influenţează asupra creşterii cheltuielilor publice. a) factori demografici. Asupra volumului şi structurii cheltuielilor publice au exercitat şi exercită o puternică influenţă creşterea populaţiei globului, precum şi modificările structurale ale acesteia pe vârste, categorii socioprofesionale etc. Atât pe plan mondial, cât şi pe ţări este confirmată statistic tendinţa generală de creştere a populaţiei, antrenând creşterea nevoii de utilităţi publice. Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent şi în amplificarea activităţii instituţiilor publice şi a acţiunilor cu caracter public finanţate de stat, în toate ţările lumii. Modificarea numărului şi structurii populaţiei pe categorii de vârstă şi socioprofesionale apare ca factor cu influenţă importantă asupra evoluţiei cheltuielilor publice prin prisma acţiunilor cu caracter social ce se finanţează, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile de vârstă mică sau înaintată. Aşa, de exemplu, creşterea duratei medii de viaţă apare ca element cu impact indirect asupra creşterii proporţiei populaţiei de vârstă înaintată, pentru care sunt necesare acţiuni de protecţie socială finanţate de stat. Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezintă creşterea numărului populaţiei ocupate în sectorul public, coroborată cu preocupările pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forţei de muncă, restructurări şi recalificări profesionale, pe fundalul extinderii acţiunilor vizând securitatea şi protecţia socială. b) factori economici. Din această grupă de factori, o influenţă majoră exercită gradul de dezvoltare economică şi de modernizare a economiei fiecărei ţări, ca şi cel de implicare a statului în susţinerea progresului economic, în general, inclusiv prin acţiuni de stabilizare a economiei şi de stimulare a creşterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea ţărilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenţii a sectorului privat al acesteia, cât şi prin dezvoltarea sectorului economic public, creând şi dezvoltând unele ramuri sau subramuri economice, considerate de interes strategic naţional etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în ansamblu. c) factori sociali. Într-o accepţiune mai largă, factorii sociali şi-au manifestat în conexiune cu cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bună repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de populaţie, şi acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate au exercitat o influenţă majoră în direcţia creşterii cheltuielilor publice. În acelaşi timp, dezvoltarea reţelei de instituţii social-culturale, în consonanţă cu cerinţele de progres şi civilizaţie, a determinat sporirea sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare, în ansamblu. Cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, s-a manifestat o creştere puternică a acţiunilor de protecţie şi securitate socială finanţate de stat, mai ales, în ţările dezvoltate. d) Urbanizarea. Fenomen care presupune crearea şi dezvoltarea de centre urbane, respectiv transformarea localităţilor rurale şi adaptarea lor la cerinţele unei civilizaţii superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, ea a devenit un factor important de creştere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivităţilor de acest tip, concretizându-se prin finanţarea de lucrări publice edilitare, construcţii de străzi, canalizare, gospodărie comunală, locuri de agrement, lăcaşe de cultură etc. e) factori militari. Factorii cu caracter militar a căror prezenţă se leagă, mai ales, cu politica externă a ţărilor, au exercitat o influenţă puternic resimţită în dinamica cheltuielilor publice, acţiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, în majoritatea ţărilor lumii. În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse şi concluziile la care au ajuns cercetătorii acestui domeniu. Astfel, studiile efectuate de către americanul Harold Groves, atrag atenţia asupra faptului că una din cauzele majore ale creşterii cheltuielilor publice au fost războaiele, în general şi cele două războaie mondiale în special. La rândul său, germanul Robert Nöll von der Nahmer constată că factorii principali care explică creşterea cheltuielilor publice sunt înarmările, războaiele şi lichidarea urmărilor războaielor, iar americanul James Buchanan conchide că cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în timp de război. f) factori politici. Acţiunea acestor factori decurge, în principal, din opţiunile grupărilor politice aflate la putere într-o ţară sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la statul-jandarm la statul-providenţă. Politica de stat intervenţionistă este orientată, doctrinar, spre implicarea mai profundă a acestuia în viaţa socială şi economică, presupunând cheltuieli publice mult sporite. Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o politică ce se opune intervenţiei statului, mai ales, în economie, ceea ce antrenează o limitare a acţiunilor finanţate de stat, respectiv a cheltuielilor publice. Mai mult, guvernele de orientare social-democratică, care pun accentul pe protecţia oferită de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiază intervenţia prin cheltuieli publice şi realizează, astfel, o redistribuire mai accentuată între membrii societăţi. 5. Eficienţa cheltuielilor publice Eficienţa cheltuielilor publice exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între eforturile financiare şi efectele comensurabile estimativ obtenabile pe seama obiectivelor finanţate de către stat. Eficienţa cheltuielilor se realizează atunci cînd: este posibilă alegerea alternativei celei mai puţin costisitoare în raport cu rezultatul final al serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public; modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării utilităţilor la consumator, dată de satisfacţia performanţelor; maximizarea utilităţii la consumator, comportînd şi latura economică; puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit. Colaborarea acestor elemente implică: – minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor de finanţat; – preţuri accesibile plătite la consumatori; – creşterea calităţii consumului de bunuri pubiice; – maximizarea bunăstării sociale. Eficienţa economică reprezintă o stare a activităţii economice, determinată de un anumit consum de resurse, pentru obţinerea unui anumit bun economic într-un timp dat, cînd o producţie suplimentară dintr-un anumit bun, în condiţiile unor resurse limitate, nu se poate obţine decît dacă se reduce producţia altui bun economic. În acest context eficienţa are drept probleme: împărţirea activităţii economice între sectoarele piaţă şi non-piaţă; împărţirea sectorului pieţei între mecanismele specifice sectorului public şi celui privat; operarea sectorului public non-piaţă, atît în privinţa alocării resurselor între utilizatorii competitori, cît şi a nivelului împruturilor, în ordinea atingerii unor obiective date. Exista două dimensiuni ale eficienţei economice: Eficienţa alocativă a resurselor în care conceptul Pareto joacă rolul central. Există următoarele judecăţi de valoare: preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate luaţi în mod separat; unii factori neeconomici ce afectează bunăstarea indivizilor pot fi ignoraţi; există un consumator complet şi suveranitatea producătorului; anumită schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea la o ultimă persoană, fără să o reducă la altă persoană. Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în: - eficienţa schimbului - se referă la asigurarea că un anumit grup al bunurilor de consum este alocat între indivizi întro asemenea măsură încît să devină imposibile unele realocări viitoare ale bunurilor care ar urmări să facă o persoană mai bogată, fără ca altă persoană să devină mai săracă; se solicită că rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie egală pentru toţi consumatorii; - eficienţa tehnică - vizează combinarea optimală a factorilor de producţie. Rata marginală a substituţiei între doi factori trebuie să fie egală pentru toate bunurile produse. - omniprezenţa eficientă a lui Pareto - este atinsă atunci cînd rata marginală a transformării factorilor este egală cu rata marginală comună a substituţiei, orice realocare a bunurilor sau factorilor nu poate face o persoană mai bogată, fără să facă simultan pe o altă mai săracă. Atingerea optimalităţii lui Pareto presupune existenţa următoarelor condiţii: a) să existe o informare perfectă; b) b) toţi indivizii sa doreasca să-şi maximizeze utilitatea lor; c) să nu existe nici o externalitate; d) să existe o perfectă competiţie între cumpărători şi între vînzători; e) toţi producătorii să-şi maximizeze profitul. X-eficienţa resurselor, presupunerea maximizării profitului garantează că firmele pot produce rezultate cu costuri minime. Ea necesită ca toate ineficienţele să fie eliminate printr-o alocare optimă a resurselor. Orientările moderne cu privire la eficienţa cheltuieiilor publice se materializează în: serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întotdeauna în mod liber şi cu titlu gratuit; furnizarea serviciilor publice trebuie să fie înlocuită cu furnizarea privată; furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită la mecanismele cvasipiaţă prin utilizarea de cupoane sau bonuri valorice; redistribuirea dorită a veniturilor trebuie să fie implimentată prin transferuri în bani, iar nu prin avantaje în natură. Teoriile moderne se referă la: - teoria surplusului consumatorului în abordarea eficienţei sociale a cheltuielilor publice; - analiza cost beneficiu, ca metodă de evaluare a cheltuielilor publice pe baza criteriilor de eficienţă. 6. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă ale acestor cheltuieli să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar. Apreciind modalităţile de înfăptuire a acestor coordonate se pot face următoarele referiri: a) Dimensiunea cheltuielilor publice presupune atât stabilirea mărimii absolute adică volumul total al cheltuielilor exprimat în moneda naţională cât şi stabilirea mărimii relative a acestor cheltuieli, adică ponderea lor în produsul intern brut (PIB). În acelaşi timp se prezintă tendinţa cheltuielilor publice în anul curent, comparativ cu cel dinainte, respectiv: de creştere, de menţinere, ori de scădere. b) Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să pornească de la satisfacerea cu prioritate a nevoilor sociale majore. Politica financiară a statului trebuie să asigure: − Realizarea obiectivelor de politică economică care promovează progresul tehnic, asigură stimularea iniţiativei şi competitivitatea, menţine stabilirea monedei naţionale, creşte ocupabilitatea forţei de muncă, creşte calitatea produselor şi serviciilor; − Ridicarea nivelului de asistenţă socială, de cultură şi instruire a populaţiei, protecţia mediului înconjurător, îmbunătăţirea calităţii vieţii în general; − Buna funcţionare a instituţiilor statului care să asigure ordinea publică, democraţia, respectarea drepturilor omului, apărarea ţării, dezvoltarea relaţiilor cu celelalte state. c) Utilizarea la maximă eficienţă a resurselor financiare, această cerinţă derivând din caracterul limitat al tuturor resurselor financiare şi materiale. Cerinţa este la fel de justificată pentru sfera producţiei materiale cât şi pentru cea nematerială. Dacă în sfera producţiei rezultatele se măsoară prin producţii mari de calitate şi accesibile, în sfera nematerială se apreciază prin gradul de asistenţă socială, învăţământ, cultură etc. Reducerea cheltuielilor printr-un regim de economisire uneori forţată nu este soluţia cea mai fericită ci dimpotrivă utilizarea banilor cu eficienţă, din aceeaşi sumă, bunuri mai multe şi mai bune. (exemplu gardienilor). d) Stimularea beneficiarilor prin metode de finanţare şi gestionare ori prin alte instrumente specifice: care să conducă la utilizarea eficientă a fondurilor existente, sporirea acestora şi investirea spre domeniile dorite. În acest context al politicii financiare pot fi folosite diverse metode de finanţare: − Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama cheltuielilor; − Autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului; − Autofinanţare cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare; − Finanţarea integrală cu titlu definitiv nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare după caz. − Înlocuirea finanţării directe sau indirecte, totale sau parţiale din fondurile publice constituite pentru unele obiective sau acţiuni, cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) reducerea sau scutirea de taxe vamale, TVA impozite etc. Un obiectiv de bază al politicii cheltuielilor pe termen mediu este asigurarea unei structuri adecvate a cheltuielilor publice, care ar susţine calitatea sporită a serviciilor publice cu o creştere treptată a investiţiilor pentru infrastructura publică.