Transcript ROLURIE PARENTALE - Teologie Socială

I. Tatăl- tipuri
Încercând să sitematizăm acest
complex de situaţii putem distinge 3
tipuri de taţi, care derivă din
disocireaa între rolul parental
masculin fizic şi cel social:
a) un tată social şi biologic;
b) un tată social, dar nu şi biologic;
c) un tată biologic, dar nu şi social.
*Primul
tip, tată biologic şi social
corespunde noţiunii noastre
tradiţionale de tată.
*Cel de-al doilea - tatăl social care nu este cel biologic – are de
asemenea o tradiţie îndelungată (taţii
adoptivi, cei vitregi care joacă acest
rol pentru copii)
*Al treilea tip, bărbatul care este
tatăl biologic, dar nu şi cel social care
se împarte în două categorii: cel ce
este conştient de calitatea sa de tată
şi cel ce nu află niciodată aceasta.
II. Mama - tipuri
În ceea ce priveşte tipurile de
mame, în mod tradiţonal putem vorbi
de trei categorii, clasificare apropiată
într-o anumită măsură celei
referitoare la taţi, cu excepţia
situaţiei în care calitatea de mamă
nu este conştientizată în cazul celor
bolnave mintal.
*Odată cu dezvoltarea tehnologie, a fi mamă
înseamnă mult mai mult:
-mamă socială, biologică ( cea tradiţională);
-mamă socială, dar nu biologică (adoptivă,
vitregă)
-mamă biologică, dar nu socială (mamă naturală
care a renunţat la copil sau căreia i-a fost luat
copilul, aşa numita- ,,mamă surogat")
-mamă din punct de vedere genetic (donatoare)
-mamă purtătoare
-mamă din punct de vedere genetic şi social, dar
nu purtătoare.
Rolurile părinţilor


Rolurile familiale şi cele legate de carieră
sunt interdependente. Cele tradiţionale
îndeplinite de ambele sexe au influenţat
natura relaţiei familie-carieră.
Specialiştii în dezvoltarea carierei în
domeniile educaţionale şi de afaceri
trebuie să înţeleagă conceptele de bază
ale familiei şi carierei şi să devină mai
eficienţi în a-i ajuta pe indivizi să îmbine
rolurile familiale şi de carieră, astfel încât
acestea să-i satisfacă şi pe ei şi pe
familiile lor.






,,Cât de importantă este cariera pentru femei?”
Miller, în 1984, citează un studiu, conform căruia
87% dintre femeile chestionate au un simţ
dezvoltat al împlinirii profesionale, iar 58%
preferă o slujbă în afara căminului.
Harmon în 1967 sugerează 5 modele:
1. cele fără experienţă de muncă
2. cele ce muncesc doar până la căsătorie sau
naşterea copiilor
3. cele ce combină slujba cu căsnicia sau copiii
4. cele ce reintră în viaţa forţei de muncă atunci
când copiii au crescut
5. cele ce rămân necăsătorite şi îşi continuă
cariera.




Deciziile cheie în ceea ce depăşeşte cariera: dacă
să aibă sau nu o carieră, în ce domeniu
ocupaţional să se implice şi când să lucreze.
Variabilele care sprijină luarea anumitor decizii în
ceea ce priveşte slujba în cazul bărbaţilor sunt
mai puţin utile în cazul femeilor.
Barnett în 1971 a descoperit 3 categorii de
femei:
1 cele ce îşi stabilesc propriile scopuri în ceea ce
priveşte slujba
2 cele ce îşi stabilesc obiectivele, bazându-se pe
influenţa persoanelor semnificative pentru ele
3 cele ce nu au scopuri bine definite legate de
carieră şi care îşi selectează opţiunile în ultimul
moment.



Multe dintre studiile care au comparat copiii
mamelor salariate cu cei ai mamelor fără loc de
muncă au eşuat în găsirea de diferenţe semnificative.
Modele care au fost reprezentante includ
următoarele:
1 Fiicele mamelor angajate au realizări şcolare mai
bune, succes mai mare în carieră, ş.a.
2
Studierea copiilor săraci, din familii cu doi
părinţi şi din cele cu părinte unic ( mamă) a
consemnat înregistrarea unor scopuri mai ridicate la
indicii socioemoţionali şi cognitivi
3 Cercetări anterioare descoperiseră că fiii mamelor
angajate din clasa mijlocie înregistrau pe parcursul
şcolarităţii performanţe mai scăzute, precum şi
scopuri mai mici ale coeficientului de inteligenţă.
În prezent un alt studiu a indicat în cazul copiilor
aparţinând mamelor angajate , scoruri mai ridicate la
teste de limbă, citit şi matematică.
S-au descoperit câteva diferenţe de
adaptare socială între copiii celor
două categorii de mame, dar mai
puţin solide. Fiicele mamelor angajate
s-au dovedit a fi mai independente în
mediul şi au înregistrat un punctaj
mai mare în ceea ce priveşte măsurile
de adaptare socio-emoţionale. În
1970 s-a constat că în familiile de
municitori, fiii mamelor angajate
aveau rezultate şcolare bune, dar
exista o tensiune în relaţia tată-fiu.

S-a constatat că în cadrul
acestui grup social, mamele
angajate uzau mai puţin decât
cele casnice de stilurile parentale
autoritariste şi permisive, fiind
adeptele stilului autoritar. Acesta
se referă la un model de tipul:
părinţii îşi exercită controlul, dar
oferă explicaţii pentru acţiunile
lor, nesprijinindu-se exclusiv pe
un control strict şi pe disciplină
exagerată.

Un alt aspect important, îl
reprezintă responsabilitatea femeii de
a creşte copii. Teoriile individualiste
atribuie maternitatea predispoziţiile
biologice ale femeii sau motivaţiilor
psihologice puternic internalizate în
copilărie. Dar maternitatea are
importante baze interacţioniste:
părinţii se comportă astfel încât să
corespundă imaginilor cognitive
despre femei şi bărbaţi, iar ideea de
,,îngrijire,, a copiilor relaţionează mai
mult cu mama decât cu tata.

Studierea taţilor singuri a demonstrat că
majoritatea performează sarcini casnice într-o
manieră competentă. Hanson a constituit o
cercetare, care a relevat o mică diferenţă în
favoarea copiilor crescuţi de mame singure, în
ceea ce priveşte sănătatea fizică a acestora.
Cercetarea a comparat ,,taţii singuri de
circumstanţă,, (cei ce nu au ales să-şi crească
copiii, dar au sfârşit prin a face aceasta, ca
rezultat al absenţei mamei) cu mamele singure ş
alte tipuri de părinţi. Dacă asemenea taţi au
obţinut rezultate favorabile în educarea copiilor
lor, acesta poate constitui un sprijin real pentru
ipoteza, conform căreia contextul interacţional
influenţează comportamentul de gen. S-a
comparat impactul rolului parental asupra sexului
părintelui pe două coordonate: afecţiunea
parentală şi sarcinile casnice.


Rolul parental a contat mai multă afecţiune în
ceea ce priveşte sarcinile casnice. Părinţii singuri
şi cei căsătoriţi, dar casnici, se ocupă mai mult de
activităţile gospodăreşti, indiferent de sex.
Rolul tatălui a fost privit ca un mediator
important al legăturii dintre statutul ocupaţional
al mamei şi rezultatele copilului. Concluzia
conform căreia taţii sunt mai activi în îndeplinirea
sarcinilor casnice şi a celor legate de îngrijirea
copiilor, în cazul mamelor cu loc de muncă- a fost
emisă în anii 50 şi a fost repetată de-a lungul
timpului. Acest nou tip de implicare a bărbaţilor
este privit de către soţiile lor ca o schimbare
apărută în momentul reintrării lor pe piaţa forţei
de muncă.

Nu există substitut pentru familie. Ar
trebui să încetăm să mai căutăm
unul şi să recunoaştem că
slăbiciunile familiei din zilele noastre
sunt o consecinţă a eşecului societăţii
de a susţine rolul tatălui, un rol de
care este mare nevoie. Diminuarea
rolului tatălui din punct de vedere
biologic nu este un motiv pentru a
înlătura taţii din familie, ci unul
pentru a întăriimportanţa lor în
dezvoltarea acesteia.

Denumirea de ,,familie cu părinte unic”
dată celor cu mame divorţate sau
necăsătorite este, de asemenea, un
indicator al măsurii în care sunt ignoraţi
taţii. Pentru că nu sunt căsătoriţi cu
mamele copiilor lor sunt numiţi non-taţi.
De vreme ce nu suntem interesaţi de
activităţile de părinţi ale taţilor, înseamnă
că îi tratăm ca şi cum nu ar exista. În timp
ce poate fi adevărat că mulţi taţi nu se
implică în activităţi de tip parental, cele
câteva studii care au încercat să informeze
asupra acestei teme au demonstrat că
afirmaţia-şablon, conform căreia bărbaţii
nu se comportă ca taţi- nu e valabilă, nici
chiar în cazurilecelor care nu locuiesc cu
proprii lor copii.

O completare a afirmaţiei că bărbaţii nu se
comportă ca taţii o constituie preocuparea
binecunoscută pentru rolul dual al femeilor
care sunt şi mame/soţii şi au şi un loc de
muncă. Este adevărat faptul că în
majoritatea cazurilor, femeile care au o
slujbă poartă întreaga responsabilitate
faţă de activităţile casei şi pe cele legate
de îngrijirea copilului şi se confruntă cu
conflicte între rolurile familiale şi cele
privind cariera.

Deşi taţii se ocupă mai mult de
gospodărie şi creşterea copilului
decât înainte, mamele sunt cele care
au încă cea mai mare contribuţie,
deşi uneori câştigă mai mult de
jumătate din venitul total al familiei.
Cuplurile care iniţial şi-au împărţit în
mod egal activităţile în locuinţă,
ajung în cele din urmă tot la rolrile
tradiţionale de gen, după apariţia
copilului
Relaţia părinte-copil


Unul dintre cele mai importante lucruri pe
care trebuie să îl transmită un părinte
copilului său este acela de a-l face să se
ştie iubit.
Copii au într-adevăr nevoie să fie
ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza acest
lucru, trebuie ca adulţii să fie la dispoziţia
lor cu mare atenţie. Toate acestea
necesită timp. Nu s-au descoperit căi
uşoare de a fi părinte. Copii au nevoie de
afecţiune, atenţie, aprobare, ghidare şi
disciplină.

Copii nu-şi doresc nimic mai mult de la
părinţii lor decât atenţie. Într-un fel sau
altul ei îl vor primi. Ei nu realizează unde
se termină drepturile lor şi unde încep cele
ale părinţilor. Acestă combinaţie poate fi
dezastruoasă pentru familie. Adulţii nu ar
trebui să se simtă vinovaţi atunci când
stabilesc nişte reguli rezonabile. Pentru că
şi ei au drepturi. A stabili limite pentru a fi
protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar
altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar
întâmpina obstacole. Dacă renunţă la
propriile drepturi, permit copiilor lor să
devină tirani nefericiţi.


Problemele de comunicare apar când părinţii
încearcă să-i ferească pe copii lor de situaţii
dificile, trimiţându-le mesaje de tipul ,,totul e în
regulă” când în realitate nu este aşa. Ei văd
adevărul indiferent de ceea ce li se transmite prin
cuvinte de către adulţi.
În ceea ce priveşte reacţia de furie, e util să
avem în vedere câteva aspecte esenţiale. Toţi
părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi faţă de
copii lor. Furia poate şi ar trebui exprimată. A
nega furia este nesănătos din punct de vedere
emoţional şi fizic. Părinţii trebuie să înveţe ei
însişi cum să se stăpânească şi să le ofere un
exemplu bun copiilor lor. Există câteva sugestii,
ce pot fi făcute atât adulţilor, cât şi copiilor:
recunoaşterea furiei; a învăţa cum să exprime
furia; exprimarea furiei, dar controlarea
acţiunilor; discuţia cu altă persoană; examinarea
situaţiei.


Problemele copiilor nu trebuie rezolvate la furie.
Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare
atunci când copii sunt nevoiţi să experimenteze şi
situaţii mai dificile.
Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor
copii la discuţia lor cu părinţii. De obicei, în jurul
vârstei de 7 ani, copii descoperă că părinţii lor nu
sunt atât de puternici pe cât credeau ei.
Realizează, de asemenea, că ei înşişi nu sunt atât
de lipsiţi de influenţă pe cât credeau ei. Încep să
aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc
cuvinte cu efect puternic asupra adulţilor. O dată
ce copiii realizează că părinţii nu le pot controla
gândurile, exprimarea acestora capătă o nouă
semnificaţie. Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze
defensiv, când sunt provocaţi de către copii şi
provocarea se poate transforma uşor într-o
contradicţie foarte puternică.

Hărţuirea verbală este o formă de testare.
Copiii au nevoie să găsească limitele
comportamentului acceptabil social. Putem
înţelege de ce au această atitudine, dar nu
trebuie să ne retragem şi să permitem
abuzul verbal. Aşa cum copiii
experimentează prin încercare şi eroare să
vadă ce este admis şi ce nu, aşa trebuie
să procedăm şi noi pentru a ne exercita
atribuţiile parentale.



Uneori suntem atât de prinşi în ordine încât uităm să
transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. În fiecare
zi, fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei 4 de
,,A”: atenţie; acceptare; aprobare; afecţiune.
Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom
învăţa să ne atragă atenţia doar prin greşeli.
Indiferent de comportamentul pe care îl au, toţi copii
sunt buni. Când copilul greşeşte trebuie să dezaprobăm
comportamentul şi nu persoana. Copiii nu sunt adulţi în
miniatură, care judecă rău intenţionat. Ei învaţă
întotdeauna şi de aceea fac greşeli. Aprobarea trebuie
oferită zilnic. Le dăm aprobarea atunci când îi acceptăm ca
indivizi. Nu este suficient să le oferim dragostea
necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi sunt
pentru noi. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările
sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil construieşte o
relaţie.
Relaţia copil – bunici




A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii. Aşa
cum afirma o bunică: ,,Este singura relaţie în care indiivizii
sunt nebuni unii după alţii, doar pentru că respiră!”
Mare parte dintre familiile contemporane sunt mult mai
ocupate decât înainte. Când mama şi tatăl lucrează, bunicii
sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor, compania şi
sprijinul atât de necesar acestora.
Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot este în parte
special. Timpul dedicat activităţilor potrivite vârstei copilului
formează amintiri ce rămân întreaga viaţă.
Faptul că există un adult care îl ascultă, permite
copilului să-şi formeze încrederea în sine. Compania
bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt
duşi nepoţii sau lucrurile importante pe care bunicii le fac
pentru nepoţi, ci fiecare clipă a existenţei.


Uneori copii se tem să devină adulţi, pentru că-i
văd pe cei mai în vârstă ca ei nefericţi. De aceea,
e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni care
abordează viaţa optimist şi le oferă o imagine
pozitivă despre viitor; adică de bunici capabili să
le transmită numai lucruri bune.
La bunicii care se implică în creşterea copiilor
se înregistrează un simţ al responsabilităţii foarte
ridicat. Margaret Jendrek identifică 3 tipuri de
bunici: bunici care au grijă zilnic de nepoţii lor, pe
o perioadă extinsă; bunici care locuiesc cu
nepoţii, dar nu au custodia legală a acestora;
bunici care obţin responsabilitatea legală faţă de
nepotul lor.

În general, aproape două treimi
şi-au oferit ajutorul. Dar dintre toate
aceste trei categorii, se pare că cei
din prima categorie sunt cei care
definesc cel mai bine din punct de
vedere social noţiunea de ,,bunic”.
Dar în toate situaţiile ei au nevoie de
un sprijin şi o încurajare
suplimentară din partea celorlalţi
membri ai familiei.

Un subiect atât de fascinant ca cel
referitor al familiei, la relaţiile dintre
membrii săi nu poate să cuprindă şi
imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre
noi tânjeşte după momentele în care toată
familia era împreună. Dacă ar fi să am o
dorinţă ascunsă, aceea ar fi probabil ca
firul, început poate de bunica bunicii mele,
să nu se rupă şi ca fiicele, nepoatei mele
şi toate generaţiile de femei care vor urma
să-l păstreze şi să construiască tot ce-i
mai bun, având ca temelie asemenea
relaţii.