Transcript 3. Strategii de lectură - modulul II()

Strategii de lectură şi
interpretare a textului
Modulul II.
LECTURA ÎN SCOPUL FORMĂRII
COMPETENŢEI DE COMUNICARE
(TEXTE NONLITERARE)
2.1. COMPETENŢA DE
COMUNICARE
Cunoştinţe, deprinderi, atitudini
specifice competenţei de
comunicare
Competenţe-cheie pentru învăţământul pe tot parcursul
vieţii
Cadrul european de referinţă - Anexa la recomandarea
Parlamentului şi a Consiliului European, 2006

„Comunicarea în limba maternă este
abilitatea de a exprima şi de a interpreta
concepte, gânduri, sentimente, fapte şi
opinii, atât în formă scrisă, cât şi orală
(ascultare, vorbire, citire şi scriere) şi de a
interacţiona lingvistic adecvat şi creativ, în
diverse contexte sociale şi culturale: în
educaţie şi formare, la muncă, acasă şi în
timpul liber”.

Această competenţă-cheie se
transpune într-un set de cunoştinţe,
deprinderi, atitudini specifice,
sistematizate în tabelul de mai jos:
CUNOŞTINŢE
DEPRINDERI
ATITUDINI
- vocabular;
- gramatică
funcţională;
- funcţii ale limbii
(acte de vorbire);
-conştientizarea
principalelor tipuri de
interacţiune verbală;
-un registru larg de
texte literare şi nonliterare;
-principalele
caracteristici ale
diferitelor stiluri şi
registre de limbă;
- variabilitatea limbii
şi a comunicării în
diferite contexte.
- comunicare orală
şi scrisă, într-o
varietate de situaţii;
- monitorizarea şi
adaptarea propriei
comunicări la
cerinţele diverselor
situaţii;
- deprinderi de a
distinge şi de a
folosi diferite tipuri
de texte;
- deprinderi de:
-a căuta, a colecta şi
a procesa
informaţia;
- a folosi resurse;
- a formula şi a
exprima argumente
orale şi scrise în
mod convingător,
adecvat contextului.
- deschiderea
spre dialogul
constructiv,
- aprecierea
calităţilor estetice şi
dorinţa de a le
promova;
- interesul pentru
interacţiunea cu
alţii;
- conştientizarea
impactului
limbajului asupra
celorlalţi;
- nevoia de a înţelege
şi de a folosi
limbajul într-o
manieră pozitivă,
responsabilă din
punct de vedere
social.
Competenţa de comunicare ≠
cunoştinţe, capacităţi sau abilităţi


Competenţa de comunicare nu se
identifică total cu acele cunoştinţe sau
capacităţi, abilităţi de limbaj şi comunicare,
ci reprezintă mobilizarea acestora, punerea
lor în practică, în activitate.
Astfel, capacităţile de comunicare sunt
potenţialităţi independente de contextul
comunicării, în timp ce competenţa de
comunicare presupune relaţionarea
acestor capacităţi de comunicare şi
corelarea lor cu diverse resurse
(cunoştinţe, capacităţi, atitudini)
contextualizându-le, raportându-le la un
context dat.
COMPETENŢA DE
COMUNICARE – CAPACITĂŢI
FUNDAMENTALE

Competenţa de comunicare presupune
patru „ capacităţi fundamentale” care pot
fi identificate într-o situaţie de comunicare,
în funcţie de procesele de comunicare
(comprehensiune de text şi producere de
text) şi de tipul de mesaj comunicat (oral
sau scris):
Comprehensiune
Producere de text
de text
Oral A asculta (rol de A vorbi (rol de
auditor)
locutor)
Scris
A citi (rol de
lector)
A scrie (rol de
scriptor)
Componentele competenţei de
comunicare - Canale şi Swain
(2006, Wikipedia)




competenţa gramaticală se referă la
regulile gramaticale, normele şi cuvintele
unei limbi;
competenţa socio-lingvistică vizează
aspectele de adecvare socială conţinutului
lingvistic;
competenţa discursivă presupune
coeziunea şi coerenţa necesară actului
comunicaţional într-un context dat;
competenţa strategică reprezintă
folosirea adecvată a tuturor strategiilor
comunicaţionale în raport cu contextul
comunicării.
Componentele competenţei de
comunicare - Bachman (1990)
Perspectiva lui Bachman (1990), asupra
competenţei de comunicare şi asupra
componentelor acesteia, se focalizează
asupra a două componente fundamentale
ale competenţei de comunicare:
 competenţa organizaţională - care
include atât competenţa gramaticală,
cât şi cea discursivă (textuală);
 competenţa pragmatică- aceasta
cuprinde competenţa socio-lingvistică, dar
şi pe cea elocuţională.
Componentele competenţei de
comunicare - Simard (1997)
C. Simard (1997) structurează competenţa de comunicare
în şase componente:
1. componenta verbală - integrează toate componentele
limbii. Astfel, se poate identifica o dimensiune lingvistică
(care presupune cunoaşterea aspectelor de ordin fonetic,
lexical, morfologic şi sintactic), o dimensiune textuală (care
presupune cunoaşterea regulilor de stabilire a unor conexiuni
logice între propoziţii, fraze, părţi, putând fi identificate mai
multe structuri textuale - narativă, descriptivă,argumentativă,
explicativă, dialogată etc.) şi o dimensiune discursivă (care
presupune folosirea contextuală a limbii, a registrelor acesteia, a normelor de interacţiune verbală etc.);
Componentele competenţei de
comunicare - Simard (1997)
2. componenta cognitivă se referă la identificarea operaţiilor intelectuale implicate în
producerea şi înţelegerea limbajului;
3. componenta enciclopedică: aceasta se
referă la cunoaşterea aspectelor lingvistice,
textuale, discursive specifice unor anumite
domenii de activitate umană: istorie,
geografie, tehnică, artă etc;
4. componenta ideologică: se referă la
capacitatea de a ne situa şi de a reacţiona la
diverse idei, valori, atitudini, principii
vehiculate prin discurs.
Componentele competenţei de
comunicare - Simard (1997)
5. componenta literară: se referă la
trimiterile literare şi la capacităţile de
exploatare a creativităţii verbale
individuale.
6. componenta socio-afectivă referitoare la
sentimentele şi atitudinile care pot influenţa
comportamentul verbal al fiecăruia (referindune la această componentă putem explica
următoarele tipuri de tulburări de limbaj:
mutismul electiv sau alte logonevroze).
*electiv – bazat pe alegeri;
Competenţa de comunicare –
necesitate educaţională
Identificarea componentelor competenţei comunicaţionale
asigură operaţionalizarea acestui concept şi utilizarea
acestuia, în special, în scop educaţional, didactic.
Alina Pamfil (2003) identifică, detaliază şi explicitează
modelul didactic comunicativ, care este abordat de didactica
predării limbii şi literaturii române drept limbă maternă.
Savignon (1998, citat de Pamfil, 2003) este cel care susţine
acelaşi lucru, evidenţiind necesitatea plasării competenţei
de comunicare în centrul educaţiei, la fel ca şi conceptul şi
noţiunea de „ bune practici” în sala de curs. De asemenea,
autorul subliniază lipsa de corectitudine în plasarea în punct
central a competenţei lingvistice (gramaticale), poziţie pe
care ar trebui să o ocupe competenţa de comunicare.
Formarea şi cizelarea
competenţei de comunicare
 presupune - fără îndoială - abordarea

tuturor componentelor sale, nu axarea
exclusivă asupra componentei verbale,
(complexe, de altfel), aşa cum reiese,cu
mici excepţii, din programele şcolare
pentru ciclul gimnazial;
are drept scop pregătirea pentru susţinerea
probelor examenului de bacalaureat, care
constă în evaluarea competenţelor
lingvistice de comunicare orală (proba A)
şi scrisă (proba E) în limba română.
ELEVI N0I, METODE DE
COMUNICARE MODERNE
Forme ale competenţei de
comunicare

Comunicarea orală;

Comunicarea scrisă.
Comunicarea orală

Modelul comunicativ se defineşte
prin conturarea unor domenii noi şi
prin redimensionarea celor existente.
În seria noilor domenii se înscrie
problematica discursului oral,
specificată de documentele şcolare
pe două paliere: comprehesiune
(dezvoltarea capacităţii de receptare
a mesajului oral) şi producere de
text (dezvoltarea capacităţii de
exprimare orală).
Comunicarea orală

Formalizate în obiectivele-cadru,
capacităţile de comunicare orală
apar în toate programele de
gimnaziu şi de liceu; ele impun
structurarea unor parcursuri
didactice coerente, ce vizează
iniţierea elevilor în „genuri diverse”
(monologul informativ, expozitiv şi
demonstrativ, rezumatul oral,
descrierea orală, alocuţiunea,
dialogul simplu şi complex şi dialogul
formal şi informal).
Comunicarea orală


La nivelul obiectivelor-cadru, programele pentru
clasele V- VIII punctează explicit necesitatea
formării capacităţilor de comunicare orală sau,
cu alte cuvinte, necesitatea configurării unor
demersuri
orientate
spre
dezvoltarea
capacităţilor de a recepta şi a produce texte
orale în situaţii de comunicare diverse.
Tot la acest nivel se remarcă şi corelaţia
constantă
între
orientările
ce
vizează
comunicarea orală şi cea scrisă. Orientarea este
corectă;
interdependenţa
oral-scris
este
indestructibilă, iar coerenţa şi fluxul discursului
oral se obţin şi prin exerciţii de scriere. O altă
corelaţie este cea dintre capacităţile de
exprimare orală şi asimilarea cunoştinţelor
metalingvistice, „cunoştinţe ce urmează a fi
puse în act şi cizelate prin activităţile de
comunicare”.
Comunicarea scrisă
presupune colaborare (a
profesorului şi a elevilor)
Comunicarea scrisă

O lectură succintă a conţinuturilor programelor de
gimnaziu pune în evidenţă prezenţa a două zone de
interes. Prima, numită „procesul scrierii”, urmăreşte
învăţarea unei strategii de redactare. Strategia
cuprinde definirea finalităţii mesajului în funcţie de
destinatar, documentarea, compunerea unui plan,
redactarea şi restructurarea textului în vederea
realizării formei finale. Sub aceeaşi titulatură sunt
aşezate şi o serie de aspecte legate de punctuaţie şi
de „estetica” textului scris. A doua serie cuprinde
patru categorii de „scriere” (scriere funcţională,
reflexivă, imaginativă şi scriere despre textul literar),
precum şi „speciile” lor. „Aceste specii acoperă
structurile textuale prototipice: narativul, descriptivul,
dialogalul, argumentativul, explicativul, informativul
şi injonctivul- şi sunt, în majoritatea lor, în acord cu
speciile oralului”. Ceea ce diferenţiază tipologia
textului scris este categoria „scrierii despre textul
literar şi nonliterar”, secţiune unde autorii
programelor aşază rezumatul, povestirea, conspectul
şi analiza de text.
Comunicarea scrisă


Comunicarea scrisă este valorizată
în cadrul celor două examene
naţionale (Evaluarea Naţională şi
Bacalaureatul);
Aceste probe scrise la limba şi
literatura română trebuie să
evidenţieze măsura în care
cunoştinţele dobândite de către elevi
în anii anteriori sunt valorificate prin
intermediul capacităţilor şi al
abilităţilor de comunicare scrisă în
limba maternă.
Lectura ca suport în formarea
competenţelor de exprimare
corectă în scris şi oral
“Toată viaţa şi toată societatea,
laolaltă cu toată cultura, sunt o
chestiune de comunicare; dar sunt,
totodată, şi una de cuminecare. [...]
Comunicarea e de date, de semnale
sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri;
cuminecarea e de subînţelesuri."
 (Constantin Noica, Comunicare şi
cuminecare, în Cuvânt împreună
despre rostirea românească)
Mijloace de comunicare
tradiţionale şi moderne
În societatea de azi, din cauza altor componente
informative – radioul, televiziunea, cinematograful şi
Internetul – cartea poate trece aproape neobservată.
Fără a minimaliza importanţa celorlalte mijloace moderne
de informare şi culturalizare, trebuie spus că nimic nu
poate înlocui cartea. În afara cărţii nu poate fi concepută
o cultură sistematică a individului şi a societăţii. Gustul
pentru lectură se formează printr-o muncă perseverentă
a factorilor educaţionali (familia şi şcoala).
Lectura urmăreşte: înţelegerea numeroaselor
mesaje orale şi scrise, citirea fluentă, curentă, pentru
informare şi pentru propria plăcere, lărgirea progresivă a
câmpului de interes asupra mesajelor orale şi scrise mai
variate şi mai dificile, exprimarea orală şi scrisă potrivit
normelor limbii române curente, descoperirea practică a
diversităţii resurselor limbii, claritate şi coerenţă în
exprimare, cunoaşterea problematicii comunicării şi a
funcţionalităţii limbii, depăşirea nivelului conformismului
şcolar, manifestarea iniţiativei, creativităţii, autonomiei,
precum şi achiziţionarea cunoştinţelor de bază şi
dobândirea deprinderilor.
Comunicarea scrisă
Elemente principale ale comunicării, lectura,
vorbirea şi scrierea, sunt, totodată, componente
fundamentale şi indispensabile ale actului
compoziţional, ale dezvoltării multilaterale a copilului,
ca finalitate a educaţiei. De aceea, succesul în
elaborarea compunerilor libere, imagine a
capacităţilor creative ale copiilor, depinde de
pregătirea prealabilă, atât informaţională, cât şi
tehnică a acestora. Această pregătire are la bază
lecturile literare ale elevilor. Pregătirea informaţională
se referă la toate acţiunile care oferă elevilor surse de
inspiraţie pentru elaborarea compoziţiei, aceste surse
putând fi, în primul rând, contactul nemijlocit cu
realitatea înconjurătoare şi observarea independentă
a acesteia. Dar aceste surse trebuie completate cu
informaţiile pe care elevii le au din lectura particulară.
Ele îmbogăţesc materialul cules din experienţa de
viaţă a elevului şi creează un orizont informaţional
mai vast.
Comunicarea scrisă

Informaţiile, imaginile, expresiile
artistice din diverse lecturi constituie
bogate surse de inspiraţie pentru
elevi în vederea realizării unei
compoziţii libere. Această etapă nu
poate fi rezultatul unei simple
inspiraţii de moment, cu toate că şi
aceasta are o mare importanţă în
procesul scrierii. Inspiraţia însăşi se
bazează pe un suport informaţional,
pe capacitatea copilului de a
valorifica informaţiile de care dispune
din lecturile literare.
Comunicarea scrisă

Lectura textelor literare contribuie nu
doar la îmbogăţirea lexicului elevilor,
ci şi la înarmarea acestora cu
instrumentele de comunicare corectă
şi nuanţată a ideilor, la crearea unui
stil personal. Lectura înseamnă, în
această privinţă, o etapă hotărâtoare
în care, odată cu cunoştinţele de
cultură generală, elevul urmează
să-şi însuşească şi un instrument de
comunicare alcătuit dintr-un bogat
registru gramatical şi lexical.
Comunicarea scrisă
Activizarea şi îmbogăţirea creatoare a vocabularului
elevilor se realizează permanent, preponderenţa având-o
însă o lectură sistematică şi bine dirijată.
Această sarcină pe care lectura o îndeplineşte cu
precădere se transformă, de fapt, într-un proces de lungă
durată, complex şi cu interferenţe nemărginite în toate
domeniile de activitate. În cadrul procesului învăţării, se
disting şi se formează mai multe tipuri de vocabular, în
funcţie de domeniul stilistic, de scopul în care este folosit:
vocabularul artistic, ştiinţific, oficial şi cel uzual. În mod
evident, lectura textelor literare formează la elevi un
vocabular artistic, care stă, în acelaşi timp, la baza oricărui
tip de vocabular. În funcţie de tipologia vocabularului folosit
se remarcă şi ponderea unui anumit tip de cuvinte ce se
utilizează. Vocabularul artistic, însuşit de elevi prin lectura
textelor literare, se distinge prin varietatea şi multitudinea
expresiilor plastice, a sensurilor figurate. Înţelegerea
limbajului metaforic din lecturile literare dezvoltă
capacităţile creatoare ale elevilor şi determină, implicit,
însuşirea de către aceştia a unui cod legat de conotaţiile
cuvintelor, pe care ei îl pot descifra uşor în textele literare şi
îl pot folosi cu succes în comunicarea orală şi mai ales
scrisă. Descifrarea şi folosirea conştientă, în contexte
lingivistice adecvate, a acestui cod reprezintă condiţia
dezvoltării capacităţilor de comunicare creativă ale elevilor
în perioada de şcolaritate.