Slide 1

Sistemul organizatoric

Sistemul organizatoric (al firmei/organizaţiei) constă în
ansamblul elementelor de natură organizatorică ce asigură
cadrul, divizarea, combinarea şi funcţionalitatea proceselor de
muncă în cadrul organizaţiei în vederea realizării obiectivelor
previzionate.
În cadrul sistemului organizatoric sunt reunite, de fapt, cele două
principale categorii de organizare existente în orice sistem socioeconomic: organizarea formală şi cea informală.
Prin organizarea formală definim ansamblul elementelor
organizatorice, stabilite de către management prin regulamentul de
organizare şi funcţionare, organigrame, descrieri de funcţii şi
descrieri de posturi(fişe de post) etc.
Din punct de vedere procesual, organizarea formală are drept
conţinut principal funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile.


Slide 2

Cvasitotalitatea specialiştilor consideră că în cadrul
organizaţiilor există, de regulă, cinci funcţiuni:
cercetare-dezvoltare, comercială, de bază (producţie),
financiar-contabilă şi de personal.
Structural, conţinutul funcţiunilor organizaţiei este modelat
în structura organizatorică, armătura sa de rezistenţă.
Organizarea este nemijlocit subordonată atingerii
obiectivelor previzionate, circumscrise sist.socio-ec.,
constituind un mijloc esenţial pentru realizarea lor. În
consecinţă, conţinutul organizării şi modul său de
manifestare sunt condiţionate de caracteristicile
obiectivelor pe termen lung, mediu şi scurt. Datorită
acestui fapt, însăşi denumirea conţinutului organizării
implică referiri la sistemul de obiective din cadrul
organizaţiei.


Slide 3

continuare: Sistemul organizatoric

Ca urmare a procesului de previziune se stabileşte un
sistem de obiective, care se referă atât la ansamblul
activităţilor organizaţiei, cât şi la componentele sale.
Obiectivele reprezintă caracterizări calitative şi/sau
cantitative ale scopurilor urmărite de organizaţie.
(fundamentale; deriv.de gr.I; deriv.de gr.II; specifice;
individuale)
Pentru realizarea acestora se iniţiază şi se integrează
un ansamblu de procese şi acţiuni, intervine deci
organizarea de ansamblu.
În funcţie de conţinut, organizarea îmbracă două forme
principale: organizarea procesuală şi organizarea
structurală.


Slide 4

Organizarea procesuală constă, în esenţă, în stabilirea principalelor
categorii de muncă, a proceselor necesare realizării ansamblului de
obiective ale organizaţiei.
Rezultatul organizării îl reprezintă, potrivit opiniei noastre, în
principal funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile.
Funcţiunea reprezintă ansamblul proceselor de muncă omogene,
asemănătoare sau complementare, care contribuie la realizarea
aceluiaşi sau aceloraşi obiective derivate de gradul I.
În esenţă, prin activitate desemnăm ansamblul proceselor omogene
sau înrudite ce concură nemijlocit la realizarea aceloraşi obiective
derivate de gradul II.
Prin atribuţie desemnăm un proces de muncă precis conturat, care se
execută periodic şi uneori continuu, ce implică cunoştinţe
specializate şi concură la realizarea unui obiectiv specific.
Sarcina reprezintă o componentă de bază a unui proces de muncă
complex sau un proces de muncă simplu ce contribuie la realizarea
unui obiectiv individual, care, de regulă, se atribuie spre efectuare
unei singure persoane.


Slide 5

Organizarea procesuală are în bună măsură un caracter general, în
sensul că este aceeaşi în elementele sale esenţiale în toate
organizaţiile din aceeaşi categorie.
Funcţiunile, activităţile, atribuţiile au un caracter dinamic.
Caracteristica esenţială a organizaţiilor moderne o reprezintă
amploarea fără precedent a proceselor consacrate creării şi
implementării noului în tehnică, economie şi management.
Principala cauză a acestei adevărate mutaţii o constituie progresul
ştiinţifico-tehnic contemporan. În fapt, amploarea şi rolul crescând
pe care îl au activităţile de cercetare-dezvoltare în organizaţiile
moderne reprezintă principala reflectare la nivel microeconomic a
transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării economice. În
acest context, ansamblul problemelor privitoare la activităţile de
cercetare-dezvoltare dobândesc noi dimensiuni şi implicaţii, atât
teoretice, cât şi practice. Fireşte, în abordarea lor punctul de plecare
îl constituie însăşi definirea funcţiunii de cercetare-dezvoltare.


Slide 6

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare
Prin funcţiunea de cercetare-dezvoltare se desemnează ansamblul
activităţilor desfăşurate în organizaţie prin care se concepe şi
se implementează progresul ştiinţifico-tehnic.
Trei (grupuri de) activităţi principale: previzionarea funcţionării şi
dezvoltării organizaţiei; concepţie tehnică şi organizare.
Activitatea de previzionare constă în elaborarea proiectelor
strategiilor şi politicilor organizaţiei, concretizate în prognoze şi
planuri, în defalcarea pe perioade şi principalele subdiviziuni
organizatorice şi în urmărirea realizării lor.
Activitatea de concepţie tehnică include ansamblul cercetărilor
aplicative şi dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul
organizaţiei. - conceperea şi asimilarea de prod.noi şi moderniz.;
- conc.şi implem.de tehn.noi şi modernizate.
Activitatea de organizare reuneşte ansamblul proceselor de
elaborare, adaptare şi introducere de noi concepte şi tehnici cu
caracter organizatoric. Se remarcă extinderea proceselor şi
activităţilor cu caracter organizaţional (acţiuni organizatorice).


Slide 7

Funcţiunea comercială
Funcţiunea comercială încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a cererii şi
ofertei pieţei, de procurare nemijlocită a materiilor prime, materialelor,
echipamentelor de producţie etc. necesare desfăşurării activităţilor de bază ale
organizaţiei şi de vânzare a produselor, semifabricatelor şi serviciilor acesteia.
Grupuri de activităţi:
Aprovizionarea (tehnico-materială) reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se
asigură procurarea materiilor prime, materialelor, combustibilului,
echipamentelor de producţie şi a altor factori materiali necesari realizării
obiectivelor organizaţiei.
Vânzarea reuneşte ansamblul atribuţiilor de muncă prin care se asigură nemijlocit
trecerea produselor, serviciilor şi lucrărilor în sfera circulaţiei (în proprietatea
beneficiarilor).
Activitatea de marketing cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se asigură
studierea pieţei (interne şi externe), cunoaşterea cerinţelor şi comportamentului
consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a
activităţii de bază (producţiei) şi de creşterea vânzărilor companiei şi satisfacerii
cerinţelor clienţilor.


Slide 8

ACTIVITATEA DE BAZĂ (Funcţiunea de PRODUCŢIE)
Generic, activitatea de bază este reprezentată de totalitatea
activităţilor principale ale organizaţiei, cele care vizează realizarea
obiectului de activitate. Pentru organizaţiile industirale ne referim
la fabricaţie (producţia).
Funcţiunea de producţie poate fi definită ca ansamblul atribuţiilor de
muncă din cadrul întreprinderii prin care se transformă obiectele
muncii în produse finite, semifabricate şi servicii şi se crează
nemijlocit condiţiile tehnico-materiale, organizatorice şi de
deservire necesare fabricaţiei în bune condiţii.
Corespunzător, pentru organizaţie în general, activitatea de bază se
defineşte ... prin analogie ... ansamblul ...
Procesele de producţie ce se desfăşoară în cazul firmelor industriale
se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.
Din punctul de vedere al participării la transformarea obiectelor
muncii în produse finite, semifabricate şi servicii procesele de
producţie se clasifică în procese de bază, auxiliare şi de deservire.


Slide 9

Din punct de vedere organizatoric, adică al naturii obiectivelor
urmărite şi al proceselor care o alcătuiesc, funcţiunea de producţie
din firma industrială se poate grupa în cinci activităţi principale:
• programarea, lansarea şi urmărirea producţiei;
• fabricaţia sau exploatarea;
• controlul tehnic de calitate;
• întreţinerea şi repararea utilajelor;
• producţia auxiliară de energie, aburi etc.
În afara acestora, în cadrul funcţiunii de producţie există şi un grup de
atribuţii cu caracter general, exprimări organizatorice ale unor
procese de muncă ce vizează două sau mai multe din activităţile
enumerate. Între acestea menţionăm organizarea utilizării într-o
măsură cât mai mare a capacităţii de producţie, reducerea
consumurilor specifice, aplicarea normelor de protecţie a muncii etc.


Slide 10

Funcţiunea financiar-contabilă

Întrucât reflectă din punct de vedere economic toate
celelalte activităţi ce se desfăşoară în cadrul organizaţiei
prin prisma unor elemente valorice integrative,
funcţiunea financiar-contabilă are un pronunţat
caracter sintetic. Aceasta cuprinde ansamblul activităţilor
prin care se asigură resursele financiare necesare
atingerii obiectivelor organizaţiei, precum şi evidenţa
valorică a mişcării întregului său patrimoniu.
În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, ale situării în
prim plan a factorilor economici, activităţile financiarcontabile îşi modifică substanţial conţinutul şi devin din
ce în ce mai importante. În cadrul funcţiunii financiarcontabile deosebim cel puţin trei - patru (grupuri de)
activităţi principale: financiară, contabilitatea şi
controlul intern (control financiar intern, ... de gestiune,
audit intern), evidenţă asociaţi (acţionari) etc.


Slide 11

Funcţiunea de Resurse

umane

Ansamblul proceselor de muncă din cadrul organizaţiei prin care se asigură
resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea şi motivarea
acestora constituie conţinutul funcţiunii de (personal) resurse umane. Se pot
delimita mai multe (grupuri de) activităţi:
• previzionarea necesarului de personal;
• formarea personalului;
• selecţionarea personalului;
• încadrarea personalului;
• evaluarea personalului;
• motivarea personalului;
• perfecţionarea personalului;
• promovarea personalului;
• protecţia salariaţilor (protecţia muncii şi protecţia socială).


Slide 12

Activităţile de personal se realizează printr-un sumum de atribuţii,
cum ar fi:
- participarea la elaborarea strategiei şi politicii generale a firmei;
- elaborarea de propuneri pentru politica de personal a firmei;
- stabilirea necesarului de personal în perspectivă pe specialităţi;
- întocmirea planurilor de pregătire a personalului;
- organizarea orientării profesionale a personalului;
- organizarea selecţionării personalului;
- efectuarea selecţionării personalului;
- organizarea încadrării personalului;
- efectuarea încadrării personalului;
- organizarea evaluării personalului;
- evaluarea personalului;
- organizarea perfecţionării personalului managerial şi de execuţie
etc.


Slide 13

Sistemul de management – continuare: Sistemul organizatoric

Deşi noţiunea de structură organizatorică a fost abordată în
numeroase lucrări, asupra sa nu s-a ajuns la o definire
riguros ştiinţifică, în măsură să întrunească consensul
specialiştilor. Cea mai mare parte din abordările
consacrate o definesc de o manieră destul de generală,
ceea ce lasă, mai ales când se trece la analiza concretă în
organizaţii, o uşă larg deschisă impreciziunilor şi
confuziilor. Definiţia propusă este următoarea:
Structura organizatorică ar reprezintă ansamblul persoanelor şi
subdiviziunilor organizatorice astfel constituite încât să
asigure premisele organizatorice în vederea stabilirii şi
realizării obiectivelor previzionate.


Slide 14

În cadrul structurii organizatorice a organizaţiei deosebim două
componente principale:
• structura managerială – ansamblul managerilor (decidenţilor) de
nivel superior şi al subdiviziunilor organizatorice prin ale căror
decizii şi acţiuni se asigură condiţiile manageriale, economice,
tehnice şi de personal necesare desfăşurării activităţii de bază a
organizaţiei;
• structura de producţie (activităţii de bază) – totalitatea
subdiviziunilor organizatorice, în cadrul cărora se desfăşoară
activităţile operaţionale (în principal de producţie, în cazul
firmelor industiale) care vizează realizarea scopului organizaţiei.
Structura managerială este deci alcătuită, în principal, din
organismele de management participativ, managerul general şi
adjuncţii săi, compartimentele funcţionale şi de concepţie
constructivă şi tehnologică.


Slide 15

Variabila organizaţională reprezintă un factor intern sau extern
organizaţiei, care condiţionează într-o anumită măsură
caracteristicile organizării, astfel încât modificarea unora dintre
parametrii săi duce la schimbări în structura organizatorică a
respectivei organizaţii.
Între principalele variabile organizaţionale menţionăm: statutul
juridic; natura proprietăţii organizaţiei; dimensiunea organizaţiei;
complexitatea producţiei; caracteristicile procesului tehnologic;
nivelul dotării tehnice; gradul de specializare şi cooperare în
producţie; dispersia teritorială a subdiviziunilor organizaţiei;
caracteristicile procesului de aprovizionare; caracteristicile
vânzării produselor şi serviciilor; parametrii organizării informale
din cadrul organizaţiei; gradul de mecanizare şi automatizare a
înregistrării, transmiterii şi prelucrării informaţiilor; potenţialul
uman; concepţia managerilor asupra organizării; legislaţia care
reglementează organizarea structurală a sistemului socioeconomic; situaţia economică a ţării etc.


Slide 16

Importanţa structurii organizatorice rezidă, în primul rând, în
condiţionarea obţinerii unei profitabilităţi ridicate, întrucât este
o componentă de bază a sistemului de management, a cărui
funcţionalitate o determină în bună măsură.
Structura organizatorică asigură osatura sistemului managerial,
de raţionalitatea sa depinzând într-o proporţie apreciabilă
conţinutul şi îmbinarea sistemului de obiective, configuraţia şi
funcţionalitatea subsistemelor informaţional şi decizional, gama
metodelor şi tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate
acestea determină modul de folosire a resurselor, condiţiile de
vânzare a produselor şi, implicit, volumul cheltuielilor, mărimea
profitului etc.

Componentele structurii organizatorice: postul, funcţia,
compartimentul, ponderea ierarhică, nivelul ierarhic şi relaţiile
organizatorice.