Transcript Artrologie - biomecanica articulațiilor

USMF ”N.Testemiţanu”
Artrologie - biomecanica
articulațiilor
Catedra Anatomia omului
Zinovia Zorina
Planul prelegerii
1. Biomecanica articulațiilor - noțiune, rol
funcțional.
2. Tipuri de mișcări în articulații.
3. Axul articular.
4. Factorii implicați în conducerea
mișcărilor în articulații.
5. Conducerea articulară.
6. Clasificarea funcțională a articulațiilor.
Biomecanica (kineziologie)
este știinta care studiază legile obiective
ale mișcarii omului. (fr. biomécanique).
Biomecanica articulară
• Este unul dintre capitolele
importante ale
Biomecanicii generale;
• Are ca obiect de studiu:
- descriere articulațiilor;
- factorii mecanici care
pot limita sau favoriza
mișcarea articulară;
- grupele musculare care
participă la realizarea
mișcării articulare.
În biomecanică,
articulațiile îndeplinesc
două funcții principale:
- asigură transferul mișcării
de la un segment al corpului
la altul, realizând miscarea
scheletului;
- asigură transmiterea sarcinilor
mecanice între segmentele
corpului uman.
Tipuri de mișcări în articulații
• Între oasele care intră în alcatuirea
unei articulații se pot efectua trei
feluri de mișcări elementare:
- alunecarea;
- învârtirea (rostogolirea);
- rotația.
• Aceste mișcări se combină între ele,
• În timpul mișcărilor articulare oasele
(segmentele membrelor) iau anumite
poziții între ele.
Alunecarea
• Are loc deplasarea suprafețelor articulare
puse in contact dar fără îndepărtarea lor;
• Mișcarea se poate compara cu deplasarea
unei sănii pe zăpadă;
• Este caracteristică articulațiilor plane.
Învârtirea sau rostogolirea
• Are loc deplasarea circulară a suprafețelor articulare,
astfel ca la fiecare nouă fază a mișcării, alte portiuni
ale acestora vin in contact;
• O asemenea mișcare este abilă cu aceea a unei roți
care se rostogolește pe pamânt;
• Exemple de învârtire avem la articulația:
- temporomandibulară;
- genunchiului; - cotului.
Rotația
• Este o mișcare circulară, caracterizată prin
rasucirea, deplasarea osului mobil împrejurul
axului său longitudinal;
• Axul poate fi situat:
o în afara osului
- în acest caz, rotația este însoțită de deplasare,
ca în supinația și pronația mâinii.
o alteori
- axul trece chiar prin punctele de contact ale
suprafetelor articulare, în acest caz rotația
este pură, fară deplasare, ca în mișcarea
cupei radiale pe capitulul humerusului.
Axul articular
• Linie teoretică împrejurul căreia
se execută mișcările unei articulații;
• O articulație poate avea unul sau
mai multe axe;
• Întotdeauna intr-o articulație cu mai
multe axe vor fi posibile mișcări mai
ample și mai variate decât în una cu
un singur ax;
Planul sagital
• Este cel care divide corpul într-o
parte dreaptă și stângă;
• Este planul în care se fac mișcări
în jurul axului transversal (frontal);
Flexie - mișcare prin care două
segmente ale unui membru sau ale
corpului se apropie unul de altul;
Extensie - mișcare prin care două
segmente ale unui membru sau ale
corpului se îndepărtează unul de altul.
Planul frontal
• Este cel care divide corpul într-o
parte anterioară și una posterioară;
• Este planul în care se fac mișcările
vizibile din față în jurul unui ax sagital
(antero-posterior).
Adducția - mișcarea prin care două
segmente sau un membru se apropie
de planul sagital median;
Abducția - mișcarea prin care două
segmente sau un membru se
îndepărtează de planul sagital median;
Circumducția - rezultă din
executarea succesivă a celor patru
mișcări precedente:
- abductia;
- extensia;
- adductia;
- flexia, cu revenire în punctul de
plecare.
Segmentul de membru sau
membrul întreg execută o mișcare
rotativă, care ar descrie în spațiu
un con, cu vârful în articulație
(circumducția brațului, mâinii,
coapsei etc.)
Planul transversal
• Este cel care împarte corpul într-o
parte superioară și una inferioară;
• Este planul în care se realizează
mișcările vizibile de sus sau de jos
în jurul unui ax vertical (longitudinal).
Rotație externă - o mișcare în plan
transversal care duce o parte a corpului
în exterior;
Rotație internă - o mișcare în plan
transversal care duce o parte a corpului
în interior.
 Pentru trunchi și cap
rotațiile se pot realiza la
stânga sau la dreapta.
 Pentru segmentele membrelor
rotația internă se numește pronație,
iar rotația externă supinație.
Pronația - este mișcarea de răsucire a
antebrațului cu ducerea palmei în jos;
Supinatia - este mișcarea de răsucire a
antebrațului cu ducerea palmei in sus.
 La nivelul piciorului
se pot descrie mișcări
de tip special:
- inversiune;
- eversiune.
Inversiunea - reprezintă mișcarea prin care
se ridică marginea medială a piciorului, flexia
plantară, adducția și supinația piciorului.
Eversiunea - este mișcarea inversă: flexie
dorsală, abducție și pronația piciorului.
Factorii implicați în conducerea
mișcărilor în articulații
 Factori pasivi:
- forma suprafețelor articulare;
- diferența dimensiunilor suprafețelor
articulare;
- discurile sau meniscurile;
- sistemul capsular ligamentar și
tensiunile din el;
- forța gravitațională;
- presiunea atmosferică;
- adeziunea dintre suprafețele articulare;
- contactul părților moi adiacente.
Factorii implicați în conducerea
mișcărilor în articulații
 Factori activi:
- contracția tonică a grupelor
musculare;
- contracția fazică a grupelor
musculare periarticulare
agoniste si antagoniste
Forța realizată de contracția musculară influențează conducerea
articulară prin acțiunea celor trei vectori în care se descompune:
1. Vectorul balans - determină accelerația
unghiulară a mișcării de rotație din
articulație;
2. Vectorul transarticular - se manifestă ca
o forță centripetă, cu efect de comprimare
asupra suprafețelor articulare, producând
stabilizarea articulațiilor în timpul mișcări lor rapide;
3. Vectorul de rotație - produce rotația unei
suprafețe articulare in jurul axului lung al
osului respectiv, determinând o anumită
postură a elementelor care realizează mișcarea.
Conducerea articulară
În funcție de factorii care predomină
în determinarea mișcării, articulațiile
se pot reuni în următoarele grupe:
 Cu conducere osoasă;
 Cu conducere ligamentară;
 Cu conducere musculară.
Conducerea osoasă
presupune sensul, direcția, și
amplitudinea mișcării determinată
de forma suprafețelor articulare.
Grupa articulațiilor cu conducere
osoasă cuprinde articulațiile uniaxiale.
Conducerea ligamentară
presupune frânarea mișcării în articulație
cu ajutorul aparatului ligamentar.
Grupa articulațiilor cu conducere ligamentară cuprinde articulațiile multiaxiale.
Exemplu: articulația șoldului
- mișcările de abducție și extensie
sunt limitate de punerea în tensiune
a ligamentelor ilio - și pubofemural;
- mișcarea de flexie este limitată prin
contactul musculaturii anterioare a
coapsei cu peretele abdominal anterior,
când genunchiul este flectat sau de
tensiunea grupei posterioare de mușchi
ai coapsei, când genunchiul este în extensie.
Conducerea musculară
presupune limitarea mișcării într-o articulație
cu ajutorul mușchilor periarticulari.
Grupa articulațiilor cu conducere
musculară cuprinde articulațiile multiaxiale.
Exemplu: articulația umărului
- mușchii scapulo-humerali determină
direcția și controlează amplitudinea
mișcărilor.
Deși controlul muscular este preponderent, restricția mișcării de abducție
se face prin conflictul dintre tuberculul
mare humeral și acromion, ceea ce ar
însemna, de fapt, un mecanism de tip
conducere osoasa.
Clasificarea funcțională a articulațiilor
Tipul de mișcări în articulație și forma suprafețelor
articulare sunt în strânsă interdependență
 După forma suprafețelor articulare:
Articulaţii plane
- au suprafeţe articulare plane;
- permit doar mişcări de alunecare;
- ligamentele sunt localizate de jur
împrejur.
Exemplu:
- articulaţiile dintre oasele
carpului sau ale tarsului;
- articulația acromioclaviculară.
 Ginglimul (articulaţia trohleeană), în balama
- suprafeţele articulare sunt formate
de o trohlee și la osul opus de o creastă
ce corespunde şanţului trohleei;
- au amplitudine mare și permit
mişcări de flexie, extensie,
dar şi mişcări foarte reduse de
lateralitate;
Exemplu: - articulaţia humeroulnară,
- articulațiile interfalangiene;
 Articulaţiile trohoide sau în pivot
- au suprafeţele formate dintr-un
cilindru osos conţinut într-un inel
osteofibros;
- posedă doar mișcări de rotație:
cilindrul se răsucește în jurul
axului său, în interiorul inelului.
Exemplu:
- art. radio-ulnare proxiamală şi distală;
- articulația atlantoaxoidiană mediană.
 Articulaţiile trohoide sau în pivot
Mișcările de rotație în aceste articulații
se pot executa în două variante:
1. Pivotul se rotește în interiorul
inelului care rămâne fix
- art. radioulnară proximală
(capul radiusului este pivotul);
2. Pivotul rămâne fix, iar inelul se
rotește în jurul lui ca o roată
față de ax - art.atlantoaxoidiană
mediană, unde dintele joacă rolul
pivotului fix, iar arcul anterior al
atlasului, împreună cu ligamentul
transversal formează inelul osteoligamentar care execută rotația.
 Articulaţiile bicondiliene (condilartroze)
- se observă pe un os două suprafeţe
articulare rotungite, care sunt primate
în două depresiuni corespunzătoare
ale celuilalt os;
- axele celor două perechi de suprafețe
articulare sunt paralele între ele, din
această cauză mișcările permise se vor
petrece într-un singur plan.
- în mod secundar sunt posibile și mișcări
limitate in alte planuri.
Exemplu:
- articulaţia genunchiului;
- articulația temporomandibulară.
 Articulaţia în şa
- are suprafeţele articulare
concave într-un sens şi
convexe în celălalt;
- permite mișcări variate:
flexie, extensie;
abducție,adducție;
circumducție.
- are amplitudine redusă.
Exemplu:
- articulaţia carpometacarpiană;
- articulația sternoclaviculară.
 Articulaţii elipsoidale (articulaţii condiliene)
- o suprafaţă este de forma unui
elipsoid mai mult sau mai puţin
alungit, iar cealaltă de forma unei
depresiuni corespunzătoare, puţin
adâncită;
- prezintă mobilitate mare;
- realizează mișcări de:
- flexie, extensie;
- abducție, adducție;
- circumducție;
- nu realizează mișcări de rotație
Exemplu:
- articulaţia radiocarpiană;
 Articulaţii sferoidale sau cotilice (enartroze)
- au suprafeţele opuse formate
dintr-un cap (segment de sferă)
ce pătrunde într-o cavitate în
formă de cupă;
- dispun de o mobilitate mare;
- permit mișcări de;
- flexie-extensie;
- abducţie-adducţie;
- circumducţia;
- rotaţia;
Exemplu:
- articulațiile umărului şi şoldului.
Clasificarea funcțională a articulațiilor
 După numărul axelor în jurul
cărora se execută mișcările:
- articulații uniaxiale;
- articulații biaxiale;
- articulații multiaxiale.
 Articulațiile uniaxiale
- permit mișcări opuse intr-un
singur plan:
- flexia-extensia
Exemplu: - articulația trohleeană
- rotația
Exemplu: - articulația trohoidă.
 Înrudite cu ele sunt articulațiile
condiliene ale căror mișcări
principale se efectuează în jurul
unui singur ax.
 Articulațiile biaxiale
- axele sunt perpendiculare
unul pe altul.
Exemplu:
- articulația elipsoidală;
- articulația în șa.
 Articulațiile cu trei axe
- permit mișcări in toate
planurile spațiului.
Exemplu:
- articulația sferoidală.
Clasificarea funcțională a articulațiilor
 După modalitatea de funcționare
Articulațiile pot lucra:
- independent;
- în combinații.
 Prima formă de activitate este
caracteristică funcționării în
lanțuri cinematice deschise;
 A doua formă - pentru lanțurile
cinematice închise.
Clasificarea funcțională a articulațiilor
 Articulațiile combinate
 Articulații combinate prin cuplaj osos
- leagă două piese osoase la nivele
diferite.
Exemplu:
- art. radioulnare proximală si distală.
Cele două articulații cuplează radiusul
si ulna, atât proximal cât si distal,
transformând scheletul antebrațului
într-un paralelogram osos.
 Articulațiile combinate
 Articulatii combinate prin cuplaj muscular
- același agent motor mobilizează prin
contracție două sau mai multe articulații
concomitent.
Exemplu: - la nivelul piciorului,
mușchii flexori lungi realizează
flexia plantară în articulațiile:
- tibiotarsiană;
- mediotarsiană;
- metatarsofalangiană.