Transcript - Anatol Basarab • PsiForce

CUPLUL
SI
PSIHOPATOLOGIA
Prof Dr Florin Tudose
1
MODELE CULTURALE
ALE SEXUALITĂŢII CUPLULUI
 Nu putem disocia sexualitatea de relaţia bărbat-femeie,
de imaginea cuplului ca loc al împlinirii sexuale a celor
doi parteneri.
 Pe lângă elementele biologice care determină
particularităţi masculine şi feminine ale sexualităţii,
relaţia bărbat-femeie poartă şi amprenta socioculturală a
epocii şi civilizaţiei respective.
 Civilizaţia occidentală a fost marcată multă vreme şi
continuă să fie în bună măsură şi acum, de un model
masculin al sexualităţii, centrat în jurul căutării
performanţei ca garant al unei sexualităţi «normale».
2
MODELE CULTURALE
ALE SEXUALITĂŢII CUPLULUI
 Modelul masculin al sexualităţii este construit în jurul unei
dimensiuni normative a sexualităţii masculine care
încurajează o viziune «nonrelaţională» asupra sexualităţii
(Levant şi Brooks, 1997).
 În 1995 Brooks descria acest mod distorsionat de a privi
femeia şi sexualitatea, socialmente validat, numindu-l
«Centerfold Syndrome».
 Acest model asupra sexualităţii are o determinare socială,
fiind construit pe modul în care băiatul a fost condiţionat
de mic să se relaţioneze cu sexul feminin, ulterior fiind
întărit de tipare culturale asupra femeii şi sexualităţii
(Brooks, 1995).
3
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
Cinci dimensiuni principale:
1) “Obiectualizarea”
 Procesul de obiectulizare a femeii şi corpului feminin de
către bărbat ar fi responsabil de tendinţa bărbaţilor de a
vedea femeia ca obiect al dorinţelor lui sexuale, femeia ar
avea tendinţa de a se privi pe sine ca obiect sexual.
2) Validarea masculinităţii
 Masculinitatea ar avea nevoie pentru a fi validată ca atare
de femeie, de răspunsul corpului feminin ca reflectare
directă a masculinităţii partenerului.
 Femeia la rândul ei îşi joacă rolul care i-a fost atribuit, “de a
face lucruri care să îl facă pe bărbat să se simtă masculin”
(Pleck, 1981).
 Bărbatului i se atribuie rolul de expert al sexului, care
conduce excitarea către orgasmul obligatoriu al ambilor
parteneri, punându-se în acest fel sexualitatea sub semnul
performanţei.
4
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
3) “Femeia ca trofeu”
 Într-o lume dominant masculină ierarhizată, competiţia este de o
maximă importanţă iar masculinitatea se măsoară prin comparaţie
cu alţi bărbaţi. Femeia, corpul feminin, devin un semn al succesului
şi calităţilor masculine ale bărbatului care a cucerit-o, un “trofeu de
luptă”.
4) Teama de intimitate
 Există o condiţionare a bărbatului, încă din copilărie, pentru o
supresie a nevoii de senzualitate fizică, a vulnerabilităţii şi
intimităţii. Din această cauză ca adult el va evita intimitatea
emoţională excesivă în sexualitate şi va avea tendinţa de a nu se
autoriza să îşi recunoască nevoia de apropiere emoţională sau
senzuală, reducându-le la o nevoie pur sexuală. În acest fel va avea
tendinţa să disconecteze starea emoţională de starea de excitare
sexuală, putându-se angaja într-o activitate sexuală şi fără prezenţa
unei legături afective, adică într-o sexualitate “non-relaţională”
5
(Levant şi Brooks, 1997).
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
5) Latura voieuristă ca trăsătură a sexualităţii masculine
 Dimensiune argumentată de producţia masivă de
materiale erotice şi pornografice, ale căror
consumatori majoritari sunt bărbaţii.
 Există o evoluţie a acestui model în ultima vreme, pe
măsură ce rolul dominant al bărbatului în societate
se relativizează. Femeia devine independentă
financiar, creşte numărul mamelor celibatare, creşte
numărul de bărbaţi şomeri care rămân acasă să se
ocupe de copii.
 Rolurile sociale masculin şi feminin se relativizează
şi odată cu ele şi implicaţiile lor în sexualitate.
6
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
 În noul model în sexologie se pune accentul pe influenţa rolului sexual
masculin şi feminin în relaţia de cuplu, pe aspectele relaţionale şi
psihologice ale sexualităţii, plecând de la următoarele elemente
fundamentale (Stock şi Moser, 2001):
–
recunoaşterea inegalităţii de gen masculin şi feminin din punct
de vedere social şi cultural
–
recunoaşterea influenţei acestor diferenţe în relaţionare şi a
necesităţii intervenţiei la acest nivel
–
acordarea unui interes egal aspectelor subiective şi afective ale
sexualităţii în raport cu performanţa fizică
–
recunoaşterea implicării rolurilor tradiţionale masculin şi
feminin în etiologia unor disfuncţii sexuale şi necesitatea
intervenţiei terapeutice la acest nivel
–
recunoaşterea experienţei diferite a bărbatului şi a femeii în ce
priveşte socializarea sexuală, luarea de decizie în sexualitate,
constrângerea sexuală şi influenţa factorilor relaţionali în
disfuncţia sexuală.
7
«CENTERFOLD SYNDROME» (Brooks, 1995)
Mitul masculinităţii
Model 1
Performanţă
Dificultăţi
sexuale şi
relaţionale
Recunoaşterea diferenţelor masculin-feminin
Model 2
Acordarea unui interes egal aspectelor
subiective şi afective în raport cu
performanţa fizică
Recunoaşterea rolurilor tradiţionale ca
factori etiologici în tulburările sexuale
 Modelul sexualităţii integrate, este de mare ajutor
în terapia cuplurilor în dificultate.
8
NOUL MODEL AL SEXUALITĂŢII
 Se conturează astfel un alt model al
sexualităţii, în care accentul se deplasează
de la performanţa sexuală la profunzimea
relaţiei între parteneri, o sexualitate care
integrează senzualitatea, senzorialitatea,
afectivitatea, intimitatea emoţională,
comunicarea.
9
NOUL MODEL AL SEXUALITĂŢII
 Excitarea sexuală este văzută nu ca un impuls cu
caracter de urgenţă care cere o manifestare rapidă şi
imediată, ci ca o variaţie ritmică şi naturală, o stare
fiziologică şi psihologică ce poate fi integrată în
realitatea relaţională şi emoţională a fiecăruia.
 Un obiectiv important al terapiei disfuncţiilor
sexuale în cuplu îl reprezintă tocmai o reînvăţare a
sexualităţii dintr-o perspectivă relaţională, prin
ameliorarea comunicării în cuplu, intensificarea
senzualităţii şi intimităţii emoţionale (Brooks, 2001).
10
EROTISM MASCULINEROTISM FEMININ
 Fiecare partener aduce în relaţia de cuplu
propria amprentă erotică, formată în funcţie
de istoria personală a fiecăruia dar şi de
specificul masculin sau feminin al
erotismului, dezvoltat odată cu integrarea
rolurilor sociale masculin şi feminin.
11
ORGASMUL SIMULTAN
 Important pentru evoluţia unui cuplu este modul în
care cei doi parteneri cunosc particularităţile
orgasmice ale celuilalt şi sunt dispuşi să ţină
seama de ele, astfel încât fiecare dintre cei doi să
dea şi să primească satisfacţie în relaţia lor
sexuală.
 Unul din marile mituri este cel privitor la
„orgasmul simultan”(Margueritte Y.), care nu este
obligatoriu pentru o bună relaţie, nici o realitate, în
majoritatea cuplurilor.
 Multe cupluri obsedate de căutarea orgasmului
simultan sfârşesc prin blocaje la unul dintre
parteneri, prin crearea unui sentiment de vinovăţie
sau de frustrare.
12
ORGASMUL SIMULTAN
 Cel mai adesea victima este femeia, care simulează
orgasmul simultan de teama de a nu-şi dezamăgi
partenerul de cuplu, făcându-l să caute relaţia ideală în
altă parte (Gerent C., 1988)
 Diferenţele de gen, bărbat-femeie, îşi spun cuvântul şi în
modul de abordare a relaţiei de cuplu.
– Femeia abordează relaţia mai mult şi cu mai multă
complexitate decât bărbatul, fiind preocupată mai ales
de aspectele emoţionale ale acesteia.
– Bărbatul are tendinţa de a fi preocupat de probleme
concrete şi de a se implica în acţiune pentru a le
rezolva, uneori în detrimentul comunicării şi
schimbului afectiv cu partenera. Femeia îşi asumă mai
multă responsabilitate pentru relaţie, având rolul
social de «expert în relaţionare».
13
RELAŢIA DE CUPLU ŞI
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
 Conceptul de inteligenţă emoţională şi modul
diferit de manifestare a ei la partenerul masculin şi
la cel feminin aduc o nouă viziune asupra
problemelor de cuplu şi a terapiei lor.
 Inteligenţa emoţională conferă subiectului
capacitatea de a dezvolta emoţia adecvată ca
intensitate şi modalitate de exprimare, adaptată
situaţiei/persoanei cu care interacţionează,
momentului şi scopului propus (Goleman, 1995).
14
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ (Salovey şi Mayer, 1990):
Componenta
Cum acţionează
Conştientizarea
propriilor
emoţii
Capacitatea de a-şi recunoaşte şi monitoriza propriile
sentimente, o etapă preliminară înainte de a obţine controlul
asupra acestora
Gestionarea
emoţiilor
Stăpânirea emoţiilor, capacitatea de calmare a emoţiilor
negative (anxietate, depresie, furie) conferă subiectului
capacitatea de a se reechilibra mai uşor în situaţii dificile ale
vieţii.
Motivarea de
sine
Punerea emoţiilor în slujba unui scop, autocontrolul emoţional
pentru amânarea recompensei reprezintă atuuri importante ale
persoanei inteligente emoţional
Recunoaşterea
emoţiilor
celorlalţi
Empatia, înţelegerea emoţiilor celorlalţi reprezintă un prim pas
spre a acţiona pentru a favoriza emoţii pozitive ale celuilalt.
Manevrarea
relaţiilor
interpersonale
Gestionarea emoţiilor proprii şi ale celuilalt prin propriile
acţiuni pentru a favoriza schimbul de emoţii pozitive în
interacţiunile sociale reprezintă o altă componentă importantă a
inteligenţei emoţionale.
15
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
 Diferită de inteligenţa abstractă măsurabilă prin IQ fără să îi fie
însă opozabilă, inteligenţa emoţională conferă individului
siguranţă de sine, optimism şi echilibru social, capacitatea de a
fi asertiv şi în acelaşi timp empatic şi atent la reacţia şi
sentimentele celuilalt.
 Inteligenţa emoţională ar fi calitativ diferită la bărbat faţă de
femeie, iar deficitul de inteligenţă emoţională al unuia sau
ambilor parteneri ar caracteriza cuplurile care ajung la separare
(Goleman, 1995).
 Diferenţele emoţionale dintre bărbaţi şi femei îşi au rădăcinile
încă din copilărie, băieţii şi fetele crescând în două lumi
emoţionale diferite.
 În educaţia lor fetele sunt expuse unei cantităţi mai mari de
informaţii despre emoţii decât băieţii, care în plus sunt încurajaţi
în a nu îşi manifesta emoţia pentru a nu se arăta vulnerabili. 16
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
 Dezvoltarea limbajului, mai rapidă şi mai complexă la fete, le permite să
îşi exprime mai uşor emoţiile în cuvinte în timp ce băieţii, mai lenţi în
învăţarea vorbirii, vor avea tendinţa să şi le exprime în acţiune,
eventual în conflicte fizice.
 Odată ajunşi la maturitate, aceste diferenţe se accentuează odată cu
asumarea clară a rolului social masculin sau feminin.
 Femeile, de exemplu, au o mai mare capacitate de a citi expresia
emoţională de pe figura interlocutorului decât bărbaţii. Astfel o femeie
ar trebui să fie mult mai tristă decât un bărbat pentru ca acesta să
sesizeze expresia de tristeţe de pe figura partenerei.
 Dacă femeia aşteaptă de la partenerul ei aceeaşi competenţă
emoţională pe care ea o oferă va fi dezamăgită, mai ales dacă va avea
tendinţa să atribuie această «lipsă de înţelegere» unei lipse de
afecţiune pentru ea şi nu unui specific masculin al emotivităţii.
17
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
 Decisive în evoluţia relaţiei dintre parteneri nu ar fi
atât punctele de vedere divergente asupra unor
probleme esenţiale, cât modul de abordare
emoţională a acestora.
 Depăşirea diferenţelor înnăscute între sexe şi
abordarea emoţiilor dificile cu un grad de
inteligenţă emoţională de către ambii parteneri
contribuie la depăşirea neînţelegerilor din cuplu,
scăzându-le vulnerabilitatea în faţa emoţiilor
negative care pot eroda relaţia de cuplu.
18
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
 Emoţiile corozive care pot distruge căsnicia (Gottman, 1994).
– critica distructivă (care desfiinţează partenerul ca persoană,
dincolo de comportamentul concret care a declanşat cearta),
– desconsiderarea partenerului (dispreţul şi dezgustul),
– refugiul în spatele unui zid de tăcere.
 Există diferenţe între sexe, în cuplul disfuncţional femeile având
în general tendinţa să agreseze partenerul prin critici şi
reproşuri, în timp ce bărbatul devine defensiv, preferând tăcerea
şi necomunicarea. Interesant este că ambele modalităţi sunt
trăite ca extrem de agresive de către celălalt sex, pentru bărbat
critica femeii fiind echivalentă cu o nerecunoaştere a valorii şi
deci a masculinităţii sale, iar pentru femeie lipsa de
disponibilitate pentru comunicare fiind echivalentă cu o lipsă de
afecţiune din partea partenerului (Goleman, 1995).
19
ELEMENTE CARE POT PREVENI SAU
DEPĂŞI BLOCAJUL EMOŢIONAL
 Capacitatea de a se calma sau de a-l
calma pe partener,
 Empatia
 Ascultarea atentă a celuilalt.
20
RELAŢIA DE CUPLU – ÎNTRE
CONSTITUIRE ŞI DESTABILIZARE
 Relaţia de cuplu este expresia unui echilibru dinamic
permanent, aflat sub influenţa mai multor factori, interiori
sau exteriori cuplului.
 Factorii interni, legaţi strict de cei doi parteneri, sunt
multipli, intricaţi şi disociaţi: sexualitatea, plăcerea,
erotismul, dorinţa de a avea un copil, calitatea relaţiei şi
comunicarea, şi nu în ultimul rând problema identităţii,
care tinde să fie din ce în ce mai importantă în epoca
noastră (Abraham, 2002).
 O relaţie de cuplu este şi sub influenţa celor din jur, a
presiunii externe, a activităţilor şi experienţelor externe
ale fiecărui partener.
21
FACTORI DE PERTURBARE RELAŢIONALĂ
ÎNTR-O RELAŢIE MARITALĂ
 adulterul,
 gelozia excesivă,
 conflictele de loialitate între unul din parteneri şi familia
de origine,
 implicarea excesivă în muncă a unuia dintre parteneri,
 o afecţiune medicală în simptomele şi tratamentul
căreia unul dintre parteneri se implică de o manieră
excesivă.
 Într-o relaţie apropiată este necesară o definire a unor
limite, acceptate de ambii parteneri, în ce priveşte
gradul de interferenţă externă în cuplu ca şi gradul de
implicare în exterior a fiecărui partener.
22
DISCORDANŢE ÎNTRE PARTENERI CE POT
NAŞTE CONFLICTUALITATEA ÎN CUPLU
 Relaţia de cuplu evoluează odată cu cei doi parteneri,
«distanţa» relaţională modificându-se şi ea în timp.
 La începuturile formării cuplului există o tendinţă fuzională,
simbiotică, care trimite la mitul androginului (Tudose,
2001).
 În timp cei doi parteneri se redefinesc în autonomia lor,
realizându-se o nouă distanţă relaţională, mai mare sau mai
mică în funcţie de particularităţile celor doi parteneri.
 O distanţă trăită ca insuficientă sau sufocantă pentru unul
dintre parteneri poate fi văzută ca prea mare pentru celălalt
partener, dependent de primul.
23
FIDELITATEA ÎN CUPLU
 Este una din verigile de bază ale cuplului, indiferent cât de
„bătrân” ar fi acesta.
 Fidelitatea este şi rămâne o valoare etică, ba chiar afectivă,
de cea mai mare importanţă, dar şi o adevărată intrare pe
uşa principală a patologiei direct în ceea ce psihiatrii
descriu ca delir de gelozie sau gelozie patologică.
 Partenerii sunt fideli în cuplu din motive etologice (acesta
este comportamentul natural al speciei umane dotate cu
inteligenţă), socio-economice, etice şi religioase.
 Această multitudine de factori face ca individul infidel să
fie nevoit să rupă o serie de tabuuri care-i diminuează
plăcerea şi interesul pentru legătura infidelă, grevând-o de
teamă şi sentimente de vinovăţie.
24
FIDELITATEA ÎN CUPLU
 Contrar acestor tendinţe pro-fidelitate, societatea
modernă – prin exacerbarea sexualităţii şi prin
separarea ei de dragoste (un fel de sport, marfă,
comportament instinctiv) – împinge pe nenumărate căi
individul spre legături infidele, văzute ca o tentaţie
puternică, oarecum diferită de relaţia sexuală de
cuplu.
 Există concepţia conform căreia, din când în când,
individul îşi pot lua vacanţe morale (la mare sau la
munte) în timpul cărora îţi poţi înşela liniştit partenerul
de cuplu.
 Această idee este puternic susţinută de reclamă – zeul
societăţii moderne – pentru care fidelitatea este un
cuvânt important numai când se referă la margarină,
ciorapi, vopsea, supe instant, detergenţi.
25
FIDELITATEA ÎN CUPLU
Există şi o patologie a fidelităţii, ilustrată de
persoanele care verifică până la absurd, în
fiecare moment al existenţei, dacă partenerul le
mai este fidel sau nu, pe principiul „iubirea se
cere păzită cu zel şi de ea şi de el”.
Această iubire devine repede un coşmar pentru
cel supus în permanenţă unor verificări aproape
poliţieneşti în care spiritul detectivist al
verificatorului depăşeşte rapid tot ceea ce
romanul poliţist a imaginat vreodată.
26
FIDELITATEA ÎN CUPLU
 Din nefericire, acest sindrom Othello – deşi poate fi găsit şi în
varianta feminină – are de multe ori urmări tragice, exact ca în drama
shakespeariană. Evident, bănuielile cele mai sumbre şi infidelitatea
sunt o pură creaţie a unei minţi prea înfierbântate care, fără să
aparţină unui personaj cu un complex etnic (precum Othello), este
cel mai adesea rezultatul unor complexe sexuale.
 De altfel, în patologie este foarte bine cunoscut că impotenţa din
alcoolism este însoţită de teribile deliruri de gelozie. Fixaţiile şi
complexele de tip oedipian joacă şi ele un rol important în gelozia
patologică.
 Fidelitatea trebuie să rămână o relaţie mutuală de cuplu
 Fidelitatea formală sau prea mult discutată şi declarată nu va duce
decât la dispariţia celorlalte sentimente, adică pur şi simplu la
disoluţia cuplului.
27
ALEGEREA PARTENERULUI
 Studiul american făcut pe
partenerii
conjugali(1990),arată că
93% sunt de aceeaşi rasă,
82% sunt similari ca nivel
educaţional, 78% sunt la o
diferenţă de vârstă de până
la 5 ani, 72% sunt de
aceeaşi religie.
120
100
80
Diferita
Aceeasi
60
40
20
0
Rasa
Religie
Varsta Educatie
28
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI
 Durata existenţei cuplului este dependentă de
toleranţa individuală a celor doi parteneri faţă de
factorii de ruptură a cuplului.
 Incompatibilitatea erotică
 Când orgasmul reciproc nu se obţine sau
eroticitatea subiectivă nu mai este concordantă,
riscul de ruptură a cuplului creşte. Toleranţa la
incompatibilitatea erotică diferă însă în funcţie de
sex (femeia tolerând-o în general mai bine decât
bărbatul) ca şi de factori culturali, odată cu
revoluţia sexuală a anilor ‘70, de exemplu, fiind din
ce în ce mai acceptată cultural ruptura din motive
de incompatibilitate erotică.
29
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI
 Incompatibilitatea socială
 Odată legătura erotică diminuată ca intensitate,
factori ca diferenţa de rang social, programe
diferite datorate profesiei partenerilor sau
depărtarea fizica pot contribui la ruptura cuplului.
 Incompatibilitatea caracterială
 Poate constitui un factor de ruptură în măsura în
care favorizează conflictele şi certurile între
parteneri. Toleranţa cuplurilor la conflicte este
însă variabilă, în mod paradoxal unele cupluri
conflictuale putând dura mai mult decât cupluri
aparent liniştite dar la care tensiunile se
acumulează în timp fără să fie exprimate.
30
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI

Infidelitatea
Există o tendinţă instinctuală la fidelitate faţă de partener, favorizată
de împlinirea orgasmică reciprocă, care creează un «marcaj» al
partenerului.
Toleranţa individuală la adulterul celuilalt este variabilă în funcţie
de individ. Pentru că marcajul partenerului durează mai mult decât
dorinţa erotică, infidelitatea partenerului este percepută în general ca
o rănire în amorul propriu.
În diferite circumstanţe culturale sau sociale, pare să existe o
diferenţă naturală între tendinţa poligamă a bărbaţilor şi tendinţa
monogamă a femeii. În raportul Simon, adulterul este majoritar
masculin, cu un procent de 30%, faţă de doar 10% la femei.
legătura extraconjugală nu duce la renunţarea la viaţa de cuplu,
partenerul adulter oscilând între siguranţa şi constanţa cuplului şi
aventura personală valorizantă, între instinctul de seducţie iterativ şi
conştiinţa personalizantă (Zwang, 2000).
31
FACTORI DE RUPTURĂ A CUPLULUI


Monotonia
Rutina, uniformitatea, monotonia care se pot instala întro relaţie de cuplu odată cu trecerea timpului pot duce la o
activitate erotică stereotipă, puţin gratifiantă şi
valorizantă.
În aceste condiţii un adulter poate pune individul într-o
oscilare dialectică între identitatea securizantă dar
monotonă trăită cu partenerul conjugal şi noutatea
valorizantă a relaţiei adultere, putând ajunge până la
ruptura cuplului.
Evoluţia divergentă
Evoluţia în timp a fiecărui partener îi poate duce pe
drumuri diferite, fie din punct de vedere al divergenţei de
gusturi şi de valori, fie pur şi simplu din punct de vedere
al aspectului fizic, marcat mai mult sau mai puţin de
trecerea timpului şi generând în consecinţă o eroticitate
obiectivă diferită la cei doi parteneri.
32
VÂRSTA
 Vârsta foarte tânără a membrilor cuplului
 Vârsta ridicată a cuplului
 Diferenţele mari de vârstă între parteneri
(de regulă în defavoarea bărbatului)
 Perioade de vârstă critice la unul din
parteneri
33
VECHIMEA CUPLULUI
 Cuplul nerodat
 Cuplul prea uzat
 Cuplul super-integrat
34
ISTORIA CUPLULUI
 Felul cum s-a constituit cuplul
 Furtunile care s-au abătut de-a lungul
timpului asupra lui
 Existenţa unor perioade de separaţie
 Existenţa unor relaţii paralele
 Tensiunile sexuale neîmpărtăşite
 Existenţa unor disfuncţii privind
comunicarea
 Existenţa unor disfuncţii în planul strict al
sexualităţii
35
EXISTENŢA COPIILOR
 Problemele cuplului infertil
 Reacţiile la apariţia copiilor
 Sindromul de cuib gol
 Dificultăţi cu copiii nevrotici care dorm în
camera părinţilor
36
STAREA DE SĂNĂTATE
 Sănătatea genitală a celor doi parteneri
 Existenţa unor afecţiuni cronice
 Existenţa unor tratamente permanente
 Apariţia unor boli de stres
 Existenţa unor boli psihice
 Intervenţii chirurgicale mutilante
 Repetate intervenţii chirurgicale estetice
37
EXISTENŢA SEXOLOGULUI
 Nivelul de instrucţie al medicului de
familie
 Existenţa unui specialist specializat în
sexologie
 Relaţia sexologului cu ceilalţi specialişti
 Capacitatea cuplului de a depăşi
prejudecăţile curente
38
NIVELUL ECONOMIC
 Capacitatea cuplului de a-şi asuma material
costurile tratamentului
 Absenţa/prezenţa unor probleme
economice care afectează stabilitatea
cuplului sau bugetul de timp al acestuia
 Modelul cuplului de la un anumit nivel
economic
39
CUTUMELE GRUPULUI SOCIAL
 Valoarea sexualităţii în comunitate
 Modelul de abordare al disfuncţiei sexuale
de către comunitate
 Mitologia sexuală a grupului
 Valoarea geloziei în grup
 Factori centrifugi şi centripeţi în stabilitatea
cuplului
40
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL –
ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
 Diferenţele de stil sexual între parteneri îşi pot
pune amprenta pe relaţia de cuplu, împiedicând
acea conectare emoţională în jurul căreia se
constituie unitatea cuplului (Ellison, 2001).
 Aceste diferenţe se pot referi la limbajul senzorial
dominant al fiecărui partener (Cameron-Bandler,
1985). Fiecare individ are un stil senzorial propriu
cu care abordează sexualitatea, stil caracterizat
prin dominarea unei căi senzoriale asupra
celorlalte.
41
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL –
ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
 Pentru unii este important tactilul, pentru alţii
vizualul, olfactivul sau auditivul. În cazul în care
aceste stiluri senzoriale diferă radical la cei doi
parteneri, iniţierea activităţii sexuale, comunicarea
şi găsirea plăcerii în relaţia sexuală vor fi mai
dificile.
 Terapia se va concentra în aceste cazuri pe
găsirea unor modalităţi de a include, simultan sau
alternativ în timpul activităţii sexuale, stimuli care
să se adreseze modalităţilor senzoriale dominante
42
ale fiecărui partener.
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL –
ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
 Focalizarea atenţiei în timpul activităţii sexuale este un alt
element de stil sexual care poate fi diferit la cei doi parteneri
(Mosher, 1980).
 Pentru unul dintre parteneri căutarea noutăţii sau a unei noi căi
de autoexprimare poate fi expectaţia principală legată de sex,
chiar dincolo de confortul, siguranţa sau plăcerea fizică.
Imageria mintală în aceste cazuri constă adesea în adevărate
scenarii erotice complexe, uneori transpuse în realitate.
 O altă modalitate poate fi concentrarea atenţiei pe căutarea
senzaţiei şi eventual a orgasmului, caz în care imageria mintală
e dominată de imagini senzoriale mai puţin structurate ca
scenariu, urmărindu-se mai puţin tehnici sexuale variate cât
senzualitatea ca liant al intimităţii între cei doi parteneri.
43
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL –
ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
 O a treia variantă o reprezintă focalizarea atenţiei pe relaţia de
dragoste cu partenerul. În acest caz sexul este trăit ca o
apropiere extremă de partener, ca o fuziune, ca un moment de
pierdere de sine.
 Diferenţele de focalizare a atenţiei în timpul actului sexual pot
genera dificultăţi în relaţie, şi aceasta mai ales în cazul lipsei
comunicării între parteneri.
 În cazul unei bune comunicări sau a intervenţiei terapeutului, cei
doi parteneri pot integra în viaţa lor sexuală modurile lor diferite
de focalizare a atenţiei, evitând apariţia unor divergenţe sexuale.
 Modul de acceptare şi gestiune de către fiecare partener a
diferenţelor dintre ei este un alt element care poate duce la
consolidarea unităţii cuplului în ciuda acestor diferenţe sau, din
contră, la escaladarea unor tensiuni care, acumulate, pot merge
până la ruptura cuplului (Gottman, 1994).
44
DIFERENŢELE DE STIL SEXUAL –
ELEMENT DESTABILIZATOR AL CUPLULUI
 De asemenea distanţa relaţională existentă într-un cuplu
poate fi percepută diferit de către cei doi parteneri. Astfel, o
relaţie strânsă, cu tendinţe fuzionare, o apropiere importantă
a celor doi poate pe de o parte crea premisele unei
sincronizări fericite a sexualităţii.
 Această distanţă relaţională mică poate fi trăită diferit de
către cei doi parteneri. Pentru unul dintre parteneri o
apropiere prea mare poate fi percepută ca o ameninţare la
propria autonomie.
 Încercările sale de a se distanţa pot reprezenta însă pentru
celălalt partener, care se simte în siguranţă şi iubit numai la o
mică distanţă relaţională, tot atâtea tentative de a rupe
relaţia. Această desincronizare în percepţia distanţei
relaţionale poate fi un factor de destabilizare a cuplului.
45
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE
VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
 O fundamentare teoretică a abordării cognitivcomportamentale a cuplului în dificultate există încă
din anii 1970, odată cu primele intervenţii
comportamentale în acest domeniu, bazate pe teoria
schimbului social şi pe contractul între parteneri
(Start, 1969; Patterson şi Hops, 1972, citaţi de
Schmaling şi col., 1989).
 Conform modelului comportamental, interacţiile între
parteneri în cuplul disfuncţional sunt sub semnul
controlului aversiv (Skinner, 1951), în care
comportamentul este controlat de sancţiune, de
consecinţa sa negativă.
46
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE
VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
 Partenerii acţionează pentru a evita să fie
sancţionaţi de către celălalt, de exemplu pentru a
evita cearta, conflictul, etc. Comunicarea între cei
doi este în acest caz grav afectată de mecanismul
de evitare a interacţiunii.
 Esenţa terapiei ar consta în a refocaliza
interacţiunea pe un control pozitiv, centrat pe a
produce plăcere celuilalt pentru a putea primi
plăcere la rândul lui (Schmaling şi col., 1989).
47
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE
VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
 Modelul învăţării sociale (Bandura, 1977) pune
accentul pe înţelegerea proceselor cognitivperceptuale care stau la baza interacţiilor în
cuplurile disfuncţionale.
 Conform acestui model, atribuirile pe care fiecare
partener le face pentru a explica propriile acţiuni şi
pe cele ale partenerului au o influenţă majoră
asupra relaţiei dintre ei şi constituie o ţintă majoră
a terapiei.
 Stilul cognitiv al fiecăruia îşi pune de asemenea
amprenta pe interacţiunea dintre cei doi parteneri
în cadrul cuplului.
48
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE
VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
 Cuplurile disfuncţionale s-ar caracteriza prin
puţine interacţii plăcute şi recompensante şi
prin existenţa comportamentelor negative
reciproce (Gottman, 1976).
 Comportamentul negativ al unuia dintre
parteneri va genera cu mare probabilitate un
răspuns de tip comportament negativ al
celuilalt partener, care la rândul lui va
accentua comportamentul negativ al
primului, ajungându-se la o escaladă de
interacţii negative.
49
DISFUNCŢIILE DE CUPLU-UN PUNCT DE
VEDERE COGNITIV-COMPORTAMENTAL
 Când un astfel de model de interacţiune este instalat, simpla
expectaţie a unui comportament negativ (de exemplu a fi
criticat de către partener) poate genera un răspuns de tip
comportament negativ (de exemplu a ridica tonul şi a răspunde
cu o critică).
 La rândul lui acest răspuns la o propoziţie iniţial neutră va
genera la partener un răspuns negativ, iniţiindu-se astfel o
spirală de escaladă a criticii reciproce la ambii parteneri.
 Cuplurile disfuncţionale se caracterizează de asemenea
printr-o reactivitate crescută la variaţiile de moment ale relaţiei.
 Evenimente pozitive sau negative minore au o influenţă
covârşitoare asupra modului în care partenerii evaluează
relaţia la un moment dat.
50
CUPLUL NEVROTIC
 Capacitatea de a rezolva conflictele este diminuată la
cuplurile în dificultate, acumularea de conflicte rămase
nerezolvate marcând istoria cuplului şi contribuind la
expectaţii negative asupra rezolvării următoarelor conflicte
(Jacobson, Folette şi McDonald, 1982, citaţi de Schmaling
şi col., 1989).
 Întărirea erodării cuplului («reinforcement erosion») se
produce când partenerii nu mai găsesc satisfacţie în relaţia
lor prezentă (Schmaling şi col, 1989).
 Acest lucru se poate datora obişnuinţei, prin care
comportamente altădată plăcute nu mai sunt considerate
ca atare iar eforturile partenerilor nu mai sunt apreciate.
51
CUPLUL NEVROTIC
 Unul dintre parteneri poate începe să aibă nevoi
noi sau diferite pe care celălalt partener nu a
învăţat încă să le satisfacă. Sau cei doi parteneri
au uitat micile comportamente care creau plăcere
celuilalt şi contribuiau la căldura afectivă a relaţiei.
 Erodarea relaţiei împreună cu ceilalţi factori
menţionaţi anteriori contribuie la realizarea unui
mod de interacţiune distructiv, caracterizat prin
criticism, ceartă, confruntare, neglijarea nevoilor
partenerului şi credinţe şi expectaţii negative
legate de partener.
52
CUPLUL NEVROTIC
 Declanşarea automată de gânduri negative şi
ostile faţă de partener reprezintă un mecanism
cognitiv care stă la baza conflictelor în cuplu
(Beck, 1988). După Beck, părintele psihoterapiei
cognitive, în cuplu schimburile emoţionale dintre
parteneri sunt determinate de stratul mai profund
al gândurilor automate despre sine şi despre
celălalt.
 In cuplul disfuncţional gânduri automate despre
sine, cum ar fi «dreptul la indignare» sau «statutul
de victimă nevinovată», vor duce la citirea
deformată a interacţiunilor cu celălalt, focalizând
doar pe acele acţiuni ale partenerului care ar putea
confirma cogniţiile automate.
53
CUPLUL NEVROTIC
 Se ajunge astfel la un model pesimist de interpretare a
relaţiei de cuplu, în care partenerului îi sunt atribuite
defecte inerente şi imuabile iar acţiunile pozitive şi
conciliante ale acestuia sunt trecute cu vederea sau văzute
prin aceeaşi lentilă negativă.
 Perspectiva pesimistă asupra partenerului şi a relaţiei de
cuplu va declanşa emoţii negative de tip furie, dispreţ,
ostilitate, care la rândul lor vor realimenta cogniţiile
negative şi în acelaşi timp vor declanşa la partener în egală
măsură emoţii negative. Revenirea din aceste stări
conflictuale devine progresiv din ce în ce mai dificilă,
ajungându-se astfel la escaladarea unei spirale distructive
a relaţiei de cuplu.
54
CUPLUL NEVROTIC
 Conflictele în cuplu se declanşează adesea
pe o temă specială şi urmează un model
particular de escaladare a conflictului
pentru un cuplu dat. În aceste modele
disfuncţionale de interacţiune fiecare
partener răspunde la acţiunea partenerului
printr-o altă acţiune care în mod specific va
duce la escaladarea conflictului.
55
CUPLUL NEVROTIC
Se pot descrie câteva astfel de modele disfuncţionale:
 solicitare / retragere
– În acest tip de interacţiune, unul dintre parteneri (de obicei soţia)
cere din ce în ce mai multă atenţie şi afecţiune de la soţ, care iniţial
era într-o oarecare retragere. Cererea crescândă duce însă în mod
paradoxal la o accentuare a retragerii partenerului.
 orientare spre relaţie/ orientare spre profesie sau afiliere/ independenţă
(Jacobson şi Margolin, 1979, citaţi de Schmaling şi col.)
– În acest model unul dintre parteneri dă o mare importanţă relaţiei
dintre ei în timp ce celălalt este focalizat pe profesie sau carieră în
detrimentul relaţiei.
 emoţional / raţional
– În acest tip de interacţiune unul dintre parteneri (de obicei femeia)
abordează relaţia dintr-o perspectivă excesiv de emoţională în timp
ce celălalt (în general bărbatul) oferă o abordare în mod exagerat
raţional, non-emoţional şi logic.
Aceste tipuri de interacţiune disfuncţională au un impact masiv asupra
relaţiei de cuplu, fiind responsabile de un mare număr din problemele
aparent minore ale cuplului şi de o mare parte din conflictualitatea
cuplului.
56
PATOLOGIA CUPLULUI MARITAL
 Se vorbeşte mult despre patologia cuplului
marital – o circumstanţă în care
comportamentul psihosexual este modificat
faţă de situaţiile anterioare ducând într-un
număr neaşteptat de mare de cazuri la
separaţie sau divorţ. Este puţin cunoscut
faptul că aproape jumătate din populaţia
căsătorită ajunge în aceste situaţii de disoluţie
a cuplului fapt care i-a făcut pe unii autori să
vorbească despre o adevărată psihopatologie
postmaritală.
57
CRIZELE DE SEPARARE
 Sunt situaţiile cele mai stresante afectând dramatic membrii
cuplului, atât pe cel care precipită criza cât şi pe cel care
este victima derapajului dar şi alţi membri ai familiei în
primul rând pe copii. Cu cât criza se desfăşoară mai rapid şi
cu cât ea a apărut într-o situaţie de aparentă linişte, cu atât
ea provoacă manifestări psihice de natură emoţionalafectivă mai aproape de modelul bolii psihice.
 Femeile ies din aceste crize cu un puternic sentiment de
abandon. În cadrul acestor reacţii de abandon pot apărea
secvenţe de tipul depresie, stupoare, sinucidere sau
hiperemotivitate cu apariţia unor afecţiuni de tip somatic,
bufeuri delirante sau chiar raptusuri agresive.
58
CRIZELE DE SEPARARE
La majoritatea subiecţilor reacţiile însă se înscriu în
zona reacţiilor nevrotice, mai ales când abandonul
familiar se produce în mod insidios ca o lentă dar
permanentă răcire afectivă care conduce în ciuda
unei relaţii aparente la un abandon în fapt.
La bărbaţi ieşirea din criză se face după trăirea unui
intens sentiment de culpabilitate chiar şi în cazul în
care ei sunt de fapt obiectul abandonului cu un fel
de sentiment de eliberare care conduce către
izolare şi un mod de viaţă solitar.
59
CUPLURILE FRAGILE
 Acestea sunt cupluri în care, în afara sexualităţii, există o
serie de elemente care sunt implicate clar în această
fragilizare.
 Vârsta joacă un rol foarte important, partenerii tineri fiind
adeseori imaturi, iar legătura care a premers apariţia
cuplului marital fiind întâmplătoare sau fără o cunoaştere
reală, reciprocă a celor doi actori în ipostaza de soţi.
 Mulţi dintre partenerii din astfel de cupluri nu sunt capabili
să se individualizeze şi să se asume în raport cu familia de
origine. Mai mult, sunt reproduse modele absurde ale
acestor familii şi nu rareori tânărul soţ face adevărate crize
de falsă autoritate, împingându-şi soţia spre izolare şi
declanşând o stare de tensiune şi de conflictualitate
permanentă.
60
CUPLURILE FRAGILE
 Tulburările sexuale propriu-zise conştientizate sau nu de
cei doi parteneri sunt de asemenea surse de mare
tensiune, deseori atmosfera devenind încordată dintr-o
artificială dorinţă de a-i satisface doar celuilalt dorinţele
indiferent de propria satisfacţie.
 Personalitatea dizarmonică a unuia sau a ambilor parteneri
joacă un rol central în fragilizarea cuplului. Astfel,
personalităţile histrionice, psihastenice, foarte anxioase şi
cele labile emoţional rezistă foarte greu în cuplu. De
asemenea convieţuirea cu o persoană cu trăsături
antisociale este cel mai adesea practic imposibilă.
61
CUPLURILE FRAGILE
 O foarte interesantă circumstanţă este imaginea
cuplului care se formează aşa cum se formează şi
imaginea individuală.
 Atunci când această “iluzie dublă” în care fiecare din
cei doi cedează pentru a deveni unul singur nu
funcţionează nici cuplul nu va mai funcţiona devenind
tot mai fragil.
 Cauzele cele mai frecvente care conduc la disoluţia
cuplului sunt în ordine: neconcordanţele între
modelele de referinţă ale celor doi parteneri, fie că ele
se referă la modele de viaţă concrete, la imaginea
corporală a persoanei, la imaginea socială a
individului, sau la relaţionarea cu membrii din familia
matcă.
62
CUPLURILE FRAGILE
 Patologia cuplului notează cazuri în care şi după decenii de
convieţuire cei doi parteneri se pot despărţi deoarece
cuplul nu a putut fi asimilat fie de unii din părinţi sau de
substituţi ai acestora (fraţi, surori mai mari, mătuşi, unchi).
 Absenţa comunicării dintre cei doi parteneri sau scăderea
progresivă a nivelului acesteia va da naştere unei tensiuni
afective şi emoţionale care va creşte în bulgăre de zăpadă
culminând cu apariţia sentimentului de repulsie reciprocă,
cu apariţia sentimentului de respingere simultană la
parteneri. Intoleranţa care apare între parteneri conduce la
violenţă şi culpabilizare iar intimitatea devine insuportabilă.
Divorţul este în aceste cazuri singura soluţie.
63
CUPLU ŞI PARENTALITATE
 Relaţia de cuplu este prin definiţie o relaţie în doi,
caracterizată mai mult sau mai puţin printr-un grad de
exclusivitate care garantează o intimitate a cuplului.
 Pentru a forma cuplul cei doi parteneri au parcurs
adesea o etapă de autonomizare faţă de propria familie
nucleară, iar tensiunile care au putut lua naştere cu
această ocazie pot marca chiar şi pe termen lung
evoluţia cuplului.
 Viaţa în doi conduce, în cele mai multe cazuri, la o stare
de stabilitate relaţională, la un nou echilibru al cuplului
ca sistem format din cei doi parteneri.
64
CUPLU ŞI PARENTALITATE
 Echilibrul dinamic al cuplului, supus influenţelor externe
şi evoluţiei fiecăruia dintre parteneri.
 Apariţia copilului în cuplu poate reprezenta o provocare
pentru această stabilitate, noul sistem familial creat
având nevoie de regăsirea unui nou nivel de echilibru.
 De fapt problematica copilului nu poate fi separată de
ideea de cuplu, chiar pentru cuplurile fără copii putânduse vorbi despre copilul dorit, copilul imaginat, copilul
care ar fi putut să fie, copilul nedorit sau temut de unul
sau ambii parteneri (Abraham, 2002).
65
COPILUL CA PATOLOGIE
 Dorinţa de a avea un copil poate fi ea însăşi un factor de
instabilitate în cuplu, dacă ea nu este împărtăşită de ambii
parteneri.
 În aceste cazuri unul dintre parteneri (de cele mai multe ori
bărbatul) poate vedea apariţia copilului ca prematură, ca pe
o piedică în realizarea profesională sau ca pe o îngrădire a
propriei libertăţi.
 Decizia de a avea un copil împreună presupune şi o
angajare de durată în relaţia de cuplu, o responsabilitate
suplimentară pe care nu întotdeauna ambii parteneri
doresc să şi-o asume în aceeaşi măsură.
 Pentru partenerul care doreşte copilul (femeia, de obicei)
refuzul partenerului de a-i îndeplini dorinţa devine
echivalentul unei neangajări în relaţie, în final al lipsei unei
iubiri autentice.
66
COPILUL CA PATOLOGIE
 Pentru partenerul care se simte constrâns să aibă un copil
insistenţa partenerei pune de asemenea sub semnul
întrebării afecţiunea acesteia pentru el, în final ambii
parteneri ajungând să se îndoiască de autenticitatea
relaţiei lor de cuplu.
 În aceste cazuri devin esenţiale comunicarea între
parteneri, exprimarea propriilor sentimente şi înţelegerea
empatică a sentimentelor celuilalt, capacitatea de a
negocia.
 Oricât de mult şi-ar dori unul dintre parteneri să aibă un
copil, decizia trebuie luată numai împreună cu celălalt.
Apariţia unui copil nu trebuie să influenţeze afecţiunea sau
cantitatea de interes pe care partenerii şi le acordă
reciproc, pentru că altfel declinul relaţiei poate fi
considerat ca şi început.
67
COPILUL CA PATOLOGIE
 Apariţia copilului în cuplu poate reprezenta o provocare
pentru relaţia de cuplu, într-un prim moment prezenţa celui
de-al treilea riscând destabilizarea unei relaţii până atunci
strict duale. Investiţia emoţională dar şi de energie fizică
cerută de nou-născut poate scădea într-un prim timp
interesul şi disponibilitatea celor doi parteneri (şi mai ales
a mamei, solicitată preferenţial de copil) pentru relaţia de
cuplu. Sexualitatea cuplului trebuie să se adapteze în
continuare la orare şi situaţii precise şi previzibile, iar
spontaneitatea sexului, posibilă până la apariţia copilului,
rămâne adesea excepţia şi nu regula în viaţa cuplului.
 După apariţia copilului se creează şi o redistribuire a
rolurilor între parteneri, de mare ajutor în înţelegerea
acestor interacţiuni fiind modelul analizei transacţionale
(Berne, 1961).
68
COPILUL CA PATOLOGIE
 Un tip de interacţie este cea încrucişată, în care distribuţia
rolurilor în relaţie diferă la un partener faţă de celălalt, de
exemplu unei relaţii tip copil – părinte cerută de unul dintre
parteneri îi corespunde o relaţie adult – adult cerută de
celălalt partener.
 Este un tip de relaţie care favorizează conflictualitatea şi
dezechilibrul interacţiunii, împiedicând comunicarea între
parteneri.
 Plecând de la acest model se poate înţelege de ce în acele
cupluri în care anterior relaţia între parteneri era
structurată pe o poziţie părinte-copil sau copil-copil, după
naşterea copilului crearea unei noi relaţii de tip adult-adult
69
poate reprezenta un factor de destabilizare.
COPILUL CA PATOLOGIE
 În cazul în care relaţia între parteneri era o relaţie
pe verticală, tip părinte – copil, odată cu apariţia
copilului partenerul aflat pe poziţia copil se poate
simţi frustrat afectiv, incapabil să împartă
afecţiunea cu «încă un copil» şi în final incapabil
să asume responsabilitatea unei relaţii adult-adult
cu partenerul.
 În cazul unei relaţii de cuplu pe orizontală de tip
copil-copil, de exemplu, trecerea de către unul
dintre parteneri după apariţia copilului la o relaţie
adult – adult în timp ce celălalt partener rămâne la
o relaţie copil-copil va închide comunicarea între
parteneri, putând crea un dezechilibru al relaţiei.70
COPILUL CA PATOLOGIE
 De asemenea apariţia copilului îi poate pune pe cei doi
parteneri pe poziţii diferite de identificare cu acesta.
Fiecare dintre părinţi poate avea într-un grad mai mare sau
mai mic tendinţa narcisică de a privi copilul ca pe un alter
ego, proiectând asupra acestuia propriile aspiraţii şi
dorinţe. Modelele sociale şi culturale diferite, valorile
importante pentru fiecare dintre părinţi pot intra în acest fel
în contradicţie, iar disputele privind educaţia şi formarea
copilului se pot constitui în puncte de plecare pentru
conflicte mai largi, care să afecteze stabilitatea relaţiei
cuplului.
 Foarte multe cupluri, cu sau fără probleme (sexuale şi nu
numai), speră că o dată cu apariţia unui copil, neregulile se
vor ameliora sau relaţia va continua să meargă foarte bine.
71
COPILUL CA PATOLOGIE
 Se conturează două situaţii: cupluri care speră să-şi
corecteze disfuncţionalităţile şi cupluri care văd copilul ca
pe o realizare supremă, ca pe o confirmare a armoniei deja
existente. În nici unul dintre cazuri nu există răspunsuri
absolute. Copilul este sau nu soluţia dorită , iar ecuaţia
este mult mai complicată.
 În cazul cuplurilor care “merg bine”, copilul certifică cel
mai adesea armonia relaţiei, însă trebuie evitate câteva
capcane facile.
 Cea mai stupidă este aceea de a dori un anumit sex pentru
viitorul copil. Când nou-născutul nu are sexul dorit (de
regulă, cuplurile vor un băiat), apare un sentiment de
culpabilitate al părinţilor sau o reacţie de ostilitate faţă de
copil, preţul fiind liniştea şi dragostea care i se vor acorda
72
copilului.
COPILUL CA PATOLOGIE
 Cuplul care vrea să se salveze printr-un copil, în
general nu reuşeşte. Înmulţirea obligaţiilor
„contractuale” ale celor doi nu are cum să
îmbunătăţească o comunicare afectată deja. În plus,
unii bărbaţi consideră ca firească infidelitatea în
perioada sarcinii partenerei, aducând –argumentul
protecţiei acesteia şi a copilului (de fapt, este numai
un pretext).
 Copilul apărut în cupluri cu probleme nu ameliorează
decât aparent şi pentru scurt timp relaţia în derivă.
Uneori „crizele” unui cuplu se pot număra după
numărul de copii. Situaţia este menţionată în
manualele de terapia cuplului ca exemplară în ceea ce
priveşte atitudinea greşită în faţa unei crize.
73
COPILUL CA PATOLOGIE
 Creşterea numărului de persoane din familie duce, în
aceste cazuri, la agravarea crizelor până la
insuportabilitate, iar modelul parental şi socio-familial pe
care aceşti părinţi îl oferă va crea probleme unor
nevinovaţi: copiii. Ei vor reproduce, nu rareori, acest model
în propriile lor relaţii.
 Calitatea şi stabilitatea relaţiei de cuplu anterior apariţiei
copilului favorizează regăsirea unui echilibru al cuplului şi
după apariţia acestuia. În cazul cuplurilor cu probleme,
prezenţa copilului poate fi un factor suplimentar de
destabilizare a unui echilibru deja fragil.
 Pe de altă parte apariţia copilului poate reprezenta pentru
unul sau ambii parteneri o motivaţie puternică pentru
schimbare şi pentru ajungerea la un nou echilibru necesar
unităţii cuplului.
74
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 Apariţia contracepţiei a permis întârzierea
apariţiei copilului în cuplu până la momentul
considerat optim, de obicei atunci când
condiţiile sociale, familiale şi financiare erau
îndeplinite. S-a creat astfel un sentiment de
control al individului şi al cuplului asupra
reproducerii, adesea însoţit de credinţa
eronată într-o fecunditate cvasiautomată la
oprirea contracepţiei. Sarcina este aşteptată
ca imediată iar întârzierea ei creează o mare
suferinţă psihologică.
75
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 Când copilul întârzie să apară cuplul se focalizează adesea
asupra sarcinii dorite căreia i se conferă dimensiuni
simbolice, de «soluţie» pentru toate problemele relaţionale
şi existenţiale. Această fixare asupra sarcinii mult aşteptate
poate căpăta dimensiuni dramatice, ideea de infertilitate
fiind trăită ca o ameninţare la identitatea sexuală a
individului, atingând sferele cele mai intime ale subiectului.
Lipsa accesului la paternitate şi maternitate frustrează
individul şi cuplul în sentimentul de a se simţi fecund şi
întreg, de a se insera într-o reţea socială şi într-un
ansamblu de semnificaţii simbolice, existenţiale şi
identitare, în sentimentul de continuitate cu sine în plan
individual şi transgeneraţional (Bianchi-Demicheli, 2003).
76
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 Uneori dificultăţile sexuale ale cuplului pot fi ele însele la
originea unei infertilităţi.
 Scăderea frecvenţei raporturilor sexuale în cuplu, ca
urmare a unei disfuncţionalităţi a cuplului, poate fi o cauză
importantă de infertilitate.
 În unele cupluri, conflictele conjugale grave pot duce la
apariţia unor disfuncţii sexuale a unuia sau ambilor
parteneri (tulburări ale dorinţei sexuale, vaginism, tulburări
de ejaculare) sau chiar la absenţa oricărei sexualităţi.
 Alteori, prezenţa infertilităţii va genera în mod secundar
dificultăţi de cuplu – relaţionale dar şi sexuale. Se pot
instala la aceste cupluri sentimente de inferioritate şi
culpabilitate, uneori se declanşează conflicte deschise
însoţite de complicaţii psihologice şi sexuale.
77
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 Prezenţa infertilităţii va genera în mod secundar dificultăţi
de cuplu – relaţionale dar şi sexuale. Se pot instala la
aceste cupluri sentimente de inferioritate şi culpabilitate,
uneori se declanşează conflicte deschise însoţite de
complicaţii psihologice şi sexuale.
 Majoritatea cuplurilor aflate în tratament pentru infertilitate
trăiesc o sexualitate nesatisfăcătoare, motivele fiind
organizarea programată a raporturilor sexuale, intruziunea
personalului medical în intimitatea cuplului, faptul că
însuşi actul sexual devine evocator al infertilităţii şi deci al
eşecului (Greil şi colab, 1989).
 Investigaţiile şi în principal diagnosticul de infertilitate pot
avea consecinţe notabile asupra relaţionării şi sexualităţii
cuplurilor, infertilitatea putând reprezenta o castrare
simbolică atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.
78
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 În timpul tratamentului pentru infertilitate, bărbatul
prezintă adesea o scădere a dorinţei sexuale,
tulburări erectile sau apariţia ejaculării precoce.
 Anxietatea de performanţă reproductivă dublată de
anxietatea de demasculinizare stau la baza unor
eşecuri sexuale care interferă cu tratamentul,
constituind o dificultate în sine. Există şi bărbaţi care
în asemenea situaţii îşi cresc activitatea sexuală ca şi
cum ar vrea să se asigure de propria virilitate.
79
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 În ce priveşte sexualitatea femeii în timpul tratamentului
pentru infertilitate se notează o pierdere a erotismului, a
aspectelor hedonice ale sexualităţii, o scădere până la
pierdere a dorinţei sexuale, adesea sexualitatea limitându-se
la perioadele fecunde.
 Se poate instala un sentiment de culpabilitate legat de
imposibilitatea de a avea copii, care le ridică întrebări
fundamentale legate de raportul lor cu feminitatea, de
identitatea feminină şi rolul de mamă. într-un studiu olandez
s-a observat o scădere a spontaneităţii sexuale, a satisfacţiei
sexuale, a dorinţei şi plăcerii sexuale într-un grup de femei
sterile cuprinse într-un program de fertilizare în vitro faţă de
un grup control (Oddens, 1999).
80
CUPLUL ŞI INFERTILITATEA
 În abordarea terapeutică a cuplului infertil, latura
psihoterapeutică trebuie să-şi găsească un loc privilegiat, în aşa
fel încât realitatea biologică să se integreze în situaţia socială şi
psihoafectivă a cuplului.
 Este de asemenea important să se vorbească despre infertilitate
a cuplului în ansamblul sau fără să se facă distincţia sterilitate
feminină-sterilitate masculină, şi aceasta pentru a nu induce
culpabilităţi sau conflictualitate în cuplu. Intervenţia terapeutică
se va axa pe informare a cuplului, ascultare empatică, exprimare
a emoţiilor.
 În prezenţa unor disfuncţii sexuale ce acompaniază infertilitatea,
fie primare, fie secundare, se poate încerca o abordare
terapeutică specifică a acestora, în cadrul mai larg al
81
problematicii infertilităţii, a dorinţei cuplului de a avea un copil.