Transcript Rolul şi importanţa armatei în politica de securitate a unei ţări

COLEGIUL NAŢIONAL DE APĂRARE
Politica de securitate a unei
ţări. Strategii
Col.(r) prof. univ. dr. Mihai VELEA
CUPRINS















Precizări conceptuale
Regimul politic şi politica de securitate
Sistemul relaţional global şi politica de securitate
Rolul şi importanţa armatei în politica de securitate a unei ţări
Politica de securitate şi strategia militară
Strategia militară şi politica naţională
Obiectivele politicului
Obiectivele strategiei
Condiţionări ale raportului dintre politică şi strategie
Forţa şi puterea militară în raport cu interesele naţionale
Forţele armate ca instrument în promovarea politicii de apărare
Conceptul de diplomaţie a apărării
Funcţiile pe plan militar ale diplomaţiei apărării
Politica de securitate a României
Obiectivele strategice în domeniul politicii de apărare a României
Politica de securitate
componentă de bază a „politicii generale”


are ca domeniu de activitate promovarea
modalităţilor şi asigurarea condiţiilor de
menţinere a securităţii sistemului;
asigură prezervarea intereselor vitale ale
statului (colectivităţii de state) pe fondul
evoluţiei permanente a relaţiilor şi
interdependenţelor proceselor şi
fenomenelor sociale interne şi
internaţionale.
DEFINIŢIE

Ca instrument naţional ce dă forţă şi valoare
practică acestor cerinţe, strategia de
securitate naţională reprezintă un factor
integrator de sinteză; ea se operaţionalizează
printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri
şi acţiuni menite să prevină şi să
contracareze eficient riscurile şi ameninţările
ce pun în pericol valorile şi interesele
naţionale, precum şi valorile care dau
identitate şi unitate construcţiei europene.
STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI- 2007
Dimensiunile securităţii naţionale şi
internaţionale din perspectiva statului
Niveluri de analiză
Actori principali
Sfera relaţiilor
dintre actori
Interstatal
State şi organizaţii
interguvernamental
e(OIG)
Relaţii bilaterale sau
multilaterale dintre
state; ONU, NATO
etc.; schimburile
dintre actori sunt
coercitive
Sistemic
State
Aşteptarea la
violenţă sau
ameninţări
coercitive în
rezolvarea
diferendelor
statale; actorii au
schimburi
coercitive
(continuare)
Actori
transnaţionali şi
rolurile lor în
societatea civilă
internaţională:
1.Economici: state;
actori
economici,inclusiv
corporaţii
multinaţionale, OIGuri şi
organizaţiinonguverna
mentale(ONG-uri)
1. Pieţe
globalizatoare,
răspândirea
tehnologiei şi
inovaţiei; schimburile
dintre actori sunt
coercitive
Dimensiuni
economice şi
sociopolitice
2. Sociopolitici şi
culturali: state,
OIG-uri, ONG-uri,
indivizi şi grupuri
2. Programe
umanitare; schimburi
educaţionale/cultural
e; atacuri teroriste
etc.
Intern
State, indivizi,
grupuri, asociaţii,
corporaţii şi actori,
transnaţionali
1.
2.
Statul ca protector
Statul ca ameninţare
la adresa libertăţilor
civile şi a drepturilor
omului
3.
Regimurile şi
securitatea
internaţională
Coerciţie şi noncoerciţie
Domenii ale securităţii





securitatea militară – constând în interacţiunea dublă a
capacităţilor ofensive şi defensive ale statului precum şi percepţia
cu privire la intenţiile altor state sau a ameninţărilor non-statale la
adresa colectivităţii respective;
securitatea politică – constând în preocupările pentru asigurarea
stabilităţii organizaţionale a sistemului de guvernare şi a
ideologiilor care le legitimează;
securitatea economică – constând în asigurarea accesului la
resurse, finanţe şi pieţe de desfacere necesar pentru a menţine un
nivel acceptabil de bunăstare şi de putere a statului;
securitatea socială – constând în capacitatea statului de a
susţine, în limite de evoluţie acceptabile, elementele tradiţionale
de limbă, cultură, identitate naţională, tradiţii şi religie;
securitatea mediului – constând în programele şi acţiunile
destinate menţinerii biosferei locale, regionale şi planetare ca
suport esenţial de care depinde întreaga dezvoltare socio-umană.
Strategia reprezintă:
ansamblul căilor şi modalităţilor de folosire în timp şi spaţiu a
resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură, în
vederea realizării obiectivelor şi scopurilor stabilite de politică


pentru fiecare componentă a politicii se elaborează
o strategie specifică de îndeplinire a obiectivelor
propuse;
termenul de strategie este cu precădere utilizat în
domeniul politicii de securitate, respectiv pentru
securitatea militară, elaborându-se strategia militară
(strategia de apărare).
Rolul şi importanţa armatei în politica de
securitate a unei ţări



sunt determinate de raporturile dintre politică şi
război;
politica şi războiul se află într-o relaţie dialectică,
permanentă, raţională şi sistemică, războiul fiind
“o continuare a politicii cu alte mijloace”
(Clausewitz);
teoriile elaborate de susţinătorii „realismului
politic” şi teoriile neoclausewitziene acreditează
ideea că politica este continuarea războiului prin
alte mijloace (diplomatice, economice,
financiare, imagologice).
Regimul politic şi politica de
securitate
• raporturile între politică şi strategia de
securitate este determinată de bazele politice ale
societăţii;
• în regimul democratic deciziile politice nu aparţin
doar unei singure puteri, fiind opera comună a
executivului (preşedinte, guvern, Consiliul de
Securitate şi Apărare Naţională) şi a legislativului
(Parlament). Legitimitatea este controlată juridic
de organele de drept ale statului. Exercitarea
puterii este condiţionată de câştigarea şi
menţinerea încrederii publice;
• în regimurile totalitare deciziile politice sunt
discreţionare conducerea armatei putând
substitui sau domina factorul politic.
Sistemul relaţional global şi politica de
securitate



dispariţia bipolarismului a creat premisele de
redimensionare a forţelor armate prin diminuare
cantitativă şi amplificare a laturii calitative;
în privinţa statelor membre ale unor alianţe, procesul de
proiectare a sistemelor militare naţionale este raportat de
condiţionările asigurării securităţii comune, forţa şi
puterea militară înscriindu-se în conceptul de apărare al
Alianţei;
se realizează o diviziune adecvată a sarcinilor şi
responsabilităţilor, elementele calitative devenind
preocuparea predominantă din cadrul politicilor de
apărare.
Politica de securitate şi strategia militară







concepte specifice sistemelor sociale complexe (state,
alianţe);
sunt interdependente;
rolul determinant este jucat de actul politic;
o decizie politică majoră reclamă elaborarea unui
concept strategic de materializare;
o strategie elaborată fără a fi supervizată de factorul
politic rămâne doar un material de studiu;
fiecărei politici globale îi corespunde o strategie globală;
politicii militare îi corespunde strategia militară.
Strategia militară şi politica naţională



funcţionarea raportului „politică-strategie” duce
la stabilirea realistă a obiectivelor politice;
strategia militară oferă variabilele de sistem în
care se poate afirma voinţa politică;
strategia trebuie să pună la dispoziţia factorilor
de decizie politică datele necesare cu privire la
starea sistemului de securitate propriu, datele de
ordin cantitativ şi calitativ referitoare la potenţialii
adversari, posibilităţile acestora de acţiune
precum şi capacitatea de a le combate.
Politicul trebuie să determine:








interesele naţionale ale statului;
obiectivele de îndeplinit pentru promovarea sistemului de
interese naţionale;
tipurile de acţiuni de securitate şi apărare pe care
societatea trebuie să fie în măsură a le desfăşura;
limitele în desfăşurarea acţiunilor militare;
elaborarea structurii şi a atributelor conducerii acţiunilor
de securitate şi apărare;
stabilirea rolului şi misiunilor forţelor armate în situaţii de
pace, război sau specifice (de urgenţă sau asediu);
stabilirea sistemului de resurse naţionale;
formularea principiilor de cooperare în sistemele de
securitate de tip alianţă sau bilaterale.
Strategiei militare îi revin
următoarele sarcini:










analiza riscurilor şi ameninţărilor militare la adresa statului;
elaborarea prognozelor asupra conflictelor armate posibile;
elaborarea procedeelor de ducere a acţiunilor militare;
stabilirea structurii categoriilor de forţe armate şi a
proporţiilor dintre acestea;
stabilirea măsurilor pentru pregătirea operativă a teritoriului;
elaborarea măsurilor pentru trecerea ţării de la starea de
pace la cea de război;
elaborarea măsurilor pentru respingerea unei posibile
agresiuni prin surprindere;
întocmirea planurilor de desfăşurare a acţiunilor de
amploare strategică;
stabilirea sistemului de conducere strategică a forţelor
participante la acţiunile militare;
generarea de forţe specializate destinate participării la
misiuni militare internaţionale.
Condiţionări ale raportului dintre politică
şi strategie



percepţia realistă a situaţiei şi evoluţiei mediului
internaţional de securitate;
existenţa unei viziuni integratoare care să
asigure înscrierea strategiei într-o ordine de
priorităţi, pe baza contextului geopolitic şi
geostrategic al momentului şi cel prognozat;
adaptarea concepţiei strategice, a structurilor
organizatorice şi a sistemului de conducere la
realităţile politice, economice şi militare
regionale, continentale şi mondiale.
Forţa şi puterea militară în
raport cu interesele naţionale
• un stat cu interese globale, precum SUA, trebuie să
identifice resursele de promovare a acestora, inclusiv
prin politica militară, aceasta presupunând existenţa
unor forţe armate cu o forţă şi putere adecvate;
• puterile regionale îşi proiectează forţa şi puterea militară
limitându-se la promovarea intereselor pe plan regional;
• alte state încearcă să realizeze sisteme militare a căror
forţă şi putere să asigure garanţia securităţii militare faţă
de ameninţările externe sau, în anumite cazuri, pentru
asigurarea securităţii interne.
Forţele armate ca instrument de
promovare a politicii de apărare
• statul dispune de instrumente de putere proprii
de natură politică, juridică, diplomatică,
economică, socială, militară, de informaţii;
• în spaţiul euro- atlantic, opţiunile politice în
domeniul apărării se îndeplinesc prin adoptarea
conceptelor de credibilitate, angajare şi de
specializare, prin:
– menţinerea unei capacităţi defensive credibile;
– continuarea dezvoltării capabilităţilor;
– transformare;
– înzestrarea adecvată a armatei;
– apărare colectivă;
– dezvoltarea cooperării militare internaţionale.
Politica de apărare




trebuie adaptată la tipologia ameninţărilor,
provocărilor şi crizelor specifice mediului de
securitate;
definirea riscurilor/ameninţărilor/incertitudinilor este
în primul rând o problemă de percepţie;
un pericol potenţial major pentru o naţiune îl
reprezintă incapacitatea de a investiga performant
realitatea socială;
rolul serviciilor de informaţii devine din ce în ce mai
important în analizarea mediului de securitate, cu
implicaţii directe în planificarea apărării.
Conceptul de diplomaţie a apărării
 rolul actual al armatelor nu mai este doar acela de a
câstiga războaie, ci şi de a câstiga pacea;
 conceptul a apărut pentru ca militarii să poata lua
parte activ la prevenirea crizelor, să poată rezolva
situaţiile post-criză şi să poată câştiga pacea;
 reprezintă totalitatea acţiunilor menite să diminueze
climatul de tensiune sau de ostilitate între state, să
implementeze noi măsuri de creştere a încrederii, să
contribuie la dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi
cooperare între armate şi să asigure condiţiile de
creare sau de funcţionare a alianţelor şi coaliţiilor
Principalele funcţii pe plan militar ale
diplomaţiei apărării








reprezentarea armatei în exterior, prin ataşatura militară, misiuni
militare şi reprezentanţi pe lângă diferite organizaţii militare şi de
securitate;
întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi de colaborare cu
armatele altor state;
apărarea şi promovarea intereselor statului în raporturile cu subiecţii
militari şi politico-militari ai relaţiilor internaţionale;
negocierea şi încheierea de tratate şi acorduri internaţionale de
natură militară şi politico-militară;
informarea privind evoluţiile politico-militare şi militare;
participarea la conferinţe, seminarii internaţionale, mese rotunde,
expoziţii şi alte manifestări publice cu tematică politico-militară sau
militară;
participarea cu trupe şi/sau observatori la exerciţii organizate de
alianţe sau coaliţii;
participarea cu trupe şi/sau observatori la misiuni reale în cadrul
alianţelor sau coaliţiilor
Politica de securitate a României se
bazează pe conceptele prevenirii,
descurajării şi rezolvării pe cale paşnică
a crizelor şi conflictelor care ar putea
afecta interesele şi valorile statului
român ori a alianţelor din care ţara
noastră face parte.
Concluzii
 factorii politici ai unui stat reprezintă
elementul decident al proiectării şi realizării
forţei şi puterii militare;
 factorii politici decid cu privire la situaţia şi
momentul întrebuinţării mijloacelor militare
pentru îndeplinirea obiectivelor propuse;
 este necesar ca personalităţile politice să
aibă pregătire în domeniul strategiei militare,
al planificării forţei;
 personalităţile militare trebuie să dispună de
un minim necesar de cultură politică.