Transcript Slide 1 - Dimitrie Cantemir

Istoria medie a
Românilor (I)
Lect. Univ. Dr. Liliana Trofin
 Obiectivele cursului:
- Furnizarea unor informaţii privind istoria medievală a românilor
văzută din perspectivă comparatistă;
- Înţelegerea de către studenţi a evoluţiei raporturilor politicodiplomatice ale Ţărilor Române cu statele europene în contextul
evenimentelor;
- Să iniţieze studenţii în problemele fundamentale ale istoriei
medievale a românilor;
-Formarea deprinderilor studenţilor pentru analiza pluridisciplinară
a epocii medievale;
- Să înţeleagă rolul Bisericii în cadrul socieţăţii româneşti.
C1. O lume în tranziţie la Dunărea de Jos:
de la Antichitatea târzie la Evul Mediu
1.1. Structura social-economică a comunităţilor
săteşti locale
• După retragerea aureliană administraţia s-a
dezorganizat, iar alta nu a putut să-i ia locul datorită
invaziilor. În pofida acestui inconvenient major, viaţa
comunităţilor umane continuă să se dezvolte ascendent,
chiar dacă oraşele şi-au pierdut strălucirea şi rolul de
centre administrative şi economice.
• Decăderea şi depopularea oraşelor se face treptat,
iar fenomenul ruralizării câştigă teren şi sfârşeşte prin a
se impune. Trebuie să reţinem că:
 pe fondul dispariţiei atributelor civilizaţiei de tip
urban apar germenii “statului rural” şi ai civilizaţiei
rurale;
 obştile săteşti teritoriale cu instituţiile lor specifice
reprezintă elementul de continuitate, fiind forma de
organizare socială specifică populaţiei locale în epoca de
tranziţie de la tipul de obşte arhaică (primară) la cea
teritorială (secundară);
 denumirea de sat provine din latinescul fossatum (loc,
teren înconjurat cu şanţ; satus – câmp, ogor semănat),
care s-a suprapus peste vechile denumiri dace şi romane
pagus (târg) şi vicus/viculus (cătun);
 apariţia “familiei pereche”, a proprietăţii private,
teritorializarea comunităţilor gentilice şi constituirea
obştilor rurale reprezintă punctul de plecare a procesului
de diferenţiere socială, fenomen care va duce la
destrămarea devălmăşiei obşteşti şi la detaşarea unor
persoane în sânul comunităţii;
 procesul de organizare social-politică este surprins şi
de un izvor literar (Pătimirea Sfântului Sava Gotul)
care, spre deosebire de investigaţiile arheologice, ne
dezvăluie conţinutul instituţional al comunităţilor
rurale din stânga Dunării.
1.2. Apartenenţa etnică a localnicilor
Inscripţiile, Actul Martiric al Sfântului Irineu,
episcopul de Sirmium şi Scrisoarea despre credinţa,
viaţa şi moartea lui Ulfila ne oferă date cu privire la
modificările survenite în structura limbii latine.
 informaţia episcopului arian Auxentiu din
Durostorum cu privire la predica lui Ulfila în trei
limbi (greacă, latină şi gotă) este extrem de preţioasă
deoarece ea atestă continuitatea autohtonilor;
 romanicii orientali sunt menţionaţi în Ambasadele
lui Priscus din Panion şi într-un pasaj din
Strategikonul lui Pseudo-Mauricius;
 termenii de comandă militară întâlniţi în Strategikon
evidenţiază evoluţia limbii latine: sta – stai; torna –
întoarcere; mâna – a mâna; intra – a intra; adiuta –
ajută; clina – a înclina; muta locum – schimbă locul;
largia ad ambas partes – lărgeşte în ambele părţi;
largiter ambula – a umbla mai larg; ad latus stringe –
strânge într-o latură; derige frontem – îndreaptă
fruntea etc.
 Ausonii amintiţi de Priscus sunt latinofoni;
 utilizarea limbii latine deopotrivă de comunităţile
locale şi de migratorii care au acceptat creştinismul
este un fenomen care nu mai poate fi contestat nici
chiar de aceia care pun la îndoială continuitatea şi
romanizarea.
Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti.
 Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana,
Valori creştine la nordul Dunării. Culegere de izvoare
istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001.
 Liliana Trofin, Romanitate şi creştinism la
Dunărea de Jos în secolele IV-VIII, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005
C2. Romanitate şi creştinism – coordonate
fundamentale ale etnogenezei românilor
2.1. Romanici şi bizantini la Dunărea de Jos în
contextul marilor migraţii
• Politica inaugurată de Aurelian la Dunărea de Jos a
fost continuată de Diocleţian şi Galeriu. Astfel, în
urma reformei administrative a Imperiului au apărut
provinciile Scythia Minor şi Moesia Secunda, ambele
aparţinând diocezei Thracia, situaţie care s-a menţinut
până în secolul al VII-lea.
 Constantin cel Mare şi urmaşii săi şi-au concentrat
atenţia asupra limes-ului dunărean, care devine graniţa
dintre Barbaricum şi Imperiu;
 sunt refăcute vechile cetăţi şi fortificaţii şi sunt
construite altele noi;
 întâlnim fortificaţii de tip urban, militare, rutiere,
rurale;
 sunt amplasate trupe la nordul Dunării de Jos.
Procopius din Caesareea ne spune că din cauza
atacurilor migratorilor Iustinian a continuat politica
predecesorilor săi de întărire a limes-ului dunărean:
“Vrând să facă din Istru cea mai puternică apărare a
noastră şi a întregii Europe, împăratul a acoperit
ţărmul fluviului cu întărituri dese, după cum vom
arăta ceva mai încolo, şi a aşezat pretutindeni pe ţărm
străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea
barbarilor din părţile acelea”
 în anul 536 apare circumscripţia Quaestura
Iustiniana Exercitus, care are în componenţă
provinciile Moesia Secunda, Scythia, Insulele Ciclade,
Caria şi Cipru;
Quaestura Iustiniana Exercitus este pusă sub
autoritatea unui quaestor Iustiniani exercitus, având
sediul la Odessos;
 în anul 602 cade limes-ul dunărean datorită
învaziei slavilor, iar legăturile cu Imperiul sunt
întrerupte
2.2.Creştinismul şi etnogeneza românilor
• Una dintre problemele care a polarizat atenţia
comunităţii ştiinţifice priveşte debutul creştinismului în
Schytia, debut aflat sub semnul predicii Sfântului
Apostol Andrei. Să vedem ce spun izvoarele.
 Hippolit Romanul (cca. 190-236) ne spune că
Andrei a vestit Evanghelia „sciţilor şi tracilor”, după
care şi-a găsit sfârşitul în Ahaia (la Patrae) .
 Eusebiu din Caesareea, în Istoria sa bisericească,
arată că atunci “Când sfinţii apostoli ai
Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea,
lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia,
Parthia, iar lui Andrei, Scythia..” (Eusebiu din
Caesareea, Istoria bisericească, III, 1).
 În Doctrina syriacă a apostolilor, traseul urmat de
Protoclet este Niceea, Nicomedia, Bithynia şi…
Gothia.
• În prezent, dovezi creştine sigure pentru secolul I nu
avem. Există totuşi câteva piese (descoperite la Însurăţei
şi Brad) a căror simbolistică îşi găseşte analogii în
imaginarul creştin. Nu avem însă certitudinea că acestea
sunt sigur creştine. Ştim însă următoarele:
 sursele antice consemnează termenul de Scythia
înainte de reforma lui Diocleţian;
 prezenţa romanilor nu condiţionează răspândirea
creştinismului într-o anumită zonă;
 stăpânirea Daciei şi a Dobrogei de către romani a
stimulat misionarismul creştin;
 numărul creştinilor pare să fie cu mult mai mare
decât s-a crezut până acum;
 În aproape toate castrele din Dacia şi Dobrogea au
staţionat unităţi formate din recruţi aduşi din
provinciile orientale sau din alte provincii;
 militarii creştini şi familiile lor au jucat un rol
important în cadrul procesului de romanizare;
 existenţa unei ierarhii bisericeşti la nordul Dunării
este documentată în secolul III.
• În epoca persecuţiilor anticreştine un rol social
important îl are instituţia catehumenilor (conform
informaţiilor oferite de Actul martiric al Sfinţilor
Epictet şi Astion). Importanţa acesteia constă în
ajutorul oferit credincioşilor proveniţi din rândurile
păgânilor în vederea integrării într-un sistem de valori
străin celui antic. De notat că Actul martiric al
Sfinţilor Epictet şi Astion ne mai dezvăluie încă un
aspect: propagarea creştinismului cu ajutorul obiectelor
de cult (crucea şi Evanghelia).
• Existenţa unor tensiuni între creştini şi păgâni în Dacia
este dovedită de descoperirea unei inscripţii, păstrată pe o
turcoază încadrată într-un inel de aur, care atestă o stare
conflictuală între păgâni şi creştini: “Ego sum flagellum
Iovis contra perversos Christianos” (Eu sunt biciul lui
Juppiter împotriva creştinilor perverşi”).
•În Dobrogea sunt atestaţi numeroşi martiri, mulţi dintre
ei având o origine orientală.
• Doctrina Trinităţii era cunoscută şi însuşită de
creştinii dobrogeni, iar însemnarea unor obiecte cu
semnul crucii este demonstrată de faimosul opaiţ de la
Tomis, care are imprimat pe fund de trei ori monograma.
•Descoperiri care probează răspândirea creştinismului
în epoca persecuţiilor sunt cele de la Barboşi, Tomis (un
delfin de mici dimensiuni lucrat din bronz, două opaiţe
care au imprimate în relief imaginea unui ciorchine de
strugure, două cruciuliţe din sidef, o amforă cu literele
greceşti B Π şi X P, gema cu cornalină, fibula de aur cu
numele Innocens etc), Potaissa (gema din onyx),
Micăsasa, Gherla şi Veţel (vezi “tăvile” ovale
împodobite cu peşti incizaţi sau în relief înainte de
emailarea lor).
•Întâlnim şi fenomenul “creştinării” unor obiecte de
cult păgâne sau având o simbolistică religioasă.
• Pentru comunităţile creştine de la nordul fluviului
retragerea autorităţilor romane şi fixarea limes-ului pe
Dunăre echivalează cu încetarea persecuţiilor.
•Chiar şi imigraţia goţilor a facilitat răspândirea
creştinismului, prin aducerea din Galatia Cappadocia
la nordul Dunării de Jos, a unui număr mare de
prizonieri creştini (clerici şi laici).
• În Dobrogea noua religie iese biruitoare din
confruntarea cu păgânismul mult mai repede decât în
teritoriile fostei provincii Dacia sau în cele ale dacilor
liberi. Invocaţia adresată Providenţei, pe care o întâlnim
pe un bloc de calcar descoperit la Tomis, trădează o
schimbare de mentalitate a locuitorilor metropolei la
cumpăna secolelor V-VI. “Doamne Dumnezeule, ajută
cetăţii refăcute! Amin” (IGLR, nr. 7) sună textul
inscripţiei, care reflectă fidel impactul noii religii asupra
mentalului colectiv.
 se remarcă prezenţa paracliselor particulare la
Histria, Callatis, Troesmis şi Ulmetum;
 primul episcop cunoscut în Dobrogea
Evangelicus, iar în stânga Dunării, Theophil,
este
• Formarea şi extinderea reţelei episcopale a generat
un numeros aparat bisericesc (horepiscopi, preoţi,
diaconi, hipodiaconi, citeţi etc.), care a contribuit nu
numai la însuşirea valorilor ortodoxiei de către
localnici, ci şi la integrarea spirituală a barbarilor
colonizaţi în provincie.
• Reorganizarea bisericească făcută de Iustinian în
provinciile sud-dunărene a atins şi teritoriile norddunărene recucerite de Iustinian. (Novella XI).
• Apariţia Iustinianei Prima a condus la
reorganizarea bisericească a prefecturii Illyricului şi a
limitat jurisdicţia arhiepiscopului din Tesalonic în
zonă.
• Săpăturile arheologice au scos la iveală un inel de
aur episcopal (Sânnicolau Mare) şi capul din argint al
unei cârje sau baston episcopal (Spălnaca), ambele
piese fiind datate în secolul VI. Aceste vestigii
indică prezenţa unor înalţi ierarhi anonimi în stânga
Dunării.
2.3. Dovezi materiale ale continuităţii daco-romane
• Influenţele romane se manifestă şi în domeniul
ceramicii unde se păstrează “tehnica şi repertoriul de
forme”.
• Caracteristică pentru această perioadă este ceramica
lucrată la roată, din pastă zgrunţuroasă, de culoare
cenuşie sau roşie.
• Ceramica cu decor ştampilat descoperită la Edificiul cu
mozaic din Tomis ocupă un loc aparte în cadrul ceramicii
nord-dunărene.
• Prezenţa acestor artizani locali este confirmată de
existenţa uneltelor (fierăstraie, topoare, compasuri, cuţite de
rindea, tesle, scoabe metalice, burghie, pene-despicătoare Valea –Seacă, judeţul Bârlad, Davideni, judeţul Neamţ,
Nicolina –Iaşi, Şirna, judeţul Prahova, Sighişoara etc),
materialelor de construcţii (cărămizi, tuburi de conductă,
olane, ţigle) şi a cuptoarelor de ars cărămizi (Oltina şi
Dervent, ambele în judeţul Constanţa) şi a pietrei de var
(Şviniţa -Banat).
• După cucerirea romană, autohtonii preiau brăzdarul
de tip roman cu manşon, mult superior din punct de
vedere tehnic-economic celui de tip lingură, deoarece
necesita o cantitate de metal mai mică, şi oferea
totodată posibilitatea introducerii lui în talpa de lemn
a plugului. Influenţa romană se manifestă şi în cazul
altor unelte (cosoarele şi secerile cu manşon la mâner).
• Terminologia latină a lucrărilor agricole indică nu
numai vechimea acestora, ci şi originea populaţiei care
le-a practicat (pentru pregătirea terenului: arsura –
arsura, secătură – secare, curătură – curare, runc –
runcus, arătură – arratura; pentru semănat: a semăna
– seminare, pentru recoltat: a secera – sicilare etc).
• Prezenţa cuptoarelor de redus minereul, a
fragmentelor de zgură, a lupelor de fier sau a turtelor,
a creuzetelor şi a resturilor de tuburi de suflat
provenite de la foale în nivelurile arheologice fac
dovada activităţii de reducere a fierului şi în această
epocă.
• Săpăturile arheologice arată că incintele urbane erau
în secolele IV-VI/VII organizate în insulae după
sistemul mediteranean. Aşezările urbane erau compuse
din case ale marilor proprietari (domus), bazilici
creştine, edificii publice laice, clădiri care serveau ca
locuinţe, ateliere, depozite de mărfuri, prăvălii etc.
• O noutate surprinsă de săpături este dispariţia pieţei
centrale a oraşului (forum), locul ei fiind luat de bazilica
creştină (începând cu jumătatea secolului V). La aceasta
se adaugă desfiinţarea intervalul dintre zidul de incintă şi
ultimul rând de clădiri, fiind preferată construirea (prin
adosare la zidul de apărare) unor clădiri şi insulae
(mărginite de trei străzi şi de zidul amintit mai sus).
Bibliografie selectivă:
Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
Trofin, Liliana, Romanitate şi creştinism la Dunărea
de Jos în secolele IV-VIII, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2005.
Ştefan Olteanu, Societatea carpato-danubianopontică. Structuri demo-economice şi social.politice,
Bucureşti, 1997.
C3. Conţinutul istoriei evului mediu românesc
• Expresia de ev mediu (medium aevum) s-a utilizat
începând din secolul al XIII-lea, de către unele secte
religioase care aşteptau împărăţia lui Dumnezeu.
• Pentru umaniştii secolelor XV-XVI, noţiunea de ev
mediu înseamnă o epocă de mijloc, o epocă de
tranziţie de la antichitatea clasică la Renaştere; ei au
denumit-o cu termeni latini: medium aevum, media
tempestas, media tempora, şi media aetas.
• Primele constatări privind existenţa celor două
clase/categorii sociale ale noii orânduiri de pe
teritoriul României aparţin lui Miron Costin şi lui
Dimitrie Cantemir.
• Mai târziu, Nicolae Bălcescu combate teza
“locurilor pustii” până la „Descălecare” şi admite
existenţa anterioară a unei populaţii de structură
agrară.
• Nicolae Iorga întelege evul mediu ca o perioadă de
tranziţie, acesta începând pe teritoriul României din
secolul al IV-lea, cu acele structuri politice denumite
romanii.
• Perioada scursă de la finele secolului al VIII-lea
până la mijlocul secolului al XIV-lea reprezintă etapa
apariţiei şi cristalizării raporturilor feudale. Finalul
acestei etape coincide cu înfăptuirea procesului de
constituire a statelor feudale româneşti.
• Perioada ale cărei limite sunt mijlocul secolului al
XIV-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea reprezintă
epoca de maturizare a relaţiilor feudale de pe teritoriul
României. Putem distinge în cadrul ei, sub raport
politic mai cu seamă, două subperioade: cea a luptei
pentru menţinerea independenţei (mijlocul secolului al
XIV-lea - mijlocul secolului al XVI-lea) şi cea a
instaurării dominaţiei străine asupra Ţărilor Române
(mijlocul secolului XVI – mijlocul secolului XVIII).
Bibliografie selectivă:
Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor istoria unei
idei, Bucureşti, 1993.
C4. Structuri demo-economice şi instituţii în spaţiul
românesc
• Se înmulţesc aşezările omeneşti din secolele VIIIXI.
- Acestea sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a
ţării sub forma unor concentrări demografice, iar
această situaţie sugerează un spor sensibil de
populaţie. Au fost cartate peste 1500 de aşezări.
• Asemenea concentrări de populaţie caracterizează o
anumită structură politică, fiind considerate unităţi
teritorial-politice, în fruntea cărora se găseau acei reguli
pomenţi în izvoarele epocii, sau jupani, cneji, principi,
duci, voievozi.
• Se remarcă o succesiune continuă de locuire în cazul
multor aşezări (spre exemplu, Şirna judeţul Prahova,
Biharea judeţul Bihor, Dodeşti, judeţul Vaslui).
• Se admite că gruparea de aşezări omeneşti
identificată în nord-vestul Transilvaniei corespunde
organismului politic condus de Menumorut
(menţionat de Anonymus), cu excepţia zonei cuprinse
între Crişul Repede şi Crişul Alb unde s-au înăţat
până acum puţine aşezări din secolele VIII-XI.
• Menumorut avea reşedinţa în cetatea Biharea (in
castrum Byhor). Cronica lui Anonymus mai
menţionează existenţa unor puncte fortificate
(castrum Zotmar, castrum Zyloc), unele dintre ele
evidenţiate şi de săpăturile arheologice efectuate.
• Au fost identificate în zona centrală a Transilvaniei peste 50
aşezări din secolele VIII-XI. Acestea se circumscriu în cadrul a
două mari concentrări demografice: una cuprinzând circa 20
aşezări, se situează între Mureş şi Someş, corespunzând,
teritorial, cu voievodatul lui Gelu (quidam Blacus) amintit de
Anonymus. Locuitorii ţării erau români şi slavi (Blasi et Sclavi).
• Cronica notarului anonim şi cronicile maghiare din secolul al
XIV-lea, pomenesc de existenţa la sud de Mureş a unui alt
organism politic, cu reşedinta la Alba Iulia, care, la începutul
secolului XI, îl avea drept conducător pe Gyula, duce mare şi
putemic (dux magnus et potens).
• În Banat şi-au avut centrul de putere Glad şi Ahtum.
Organismul politic condus de Glad se întindea între
Orşova şi Mureş (A fluvio Morus usque ad castrum
Urscia).
• Ahtum, urmaşul lui Glad, a adus de la Vidin călugări
“greci” cărora le-a construit o mânăstire la Morisena,
înzestrând-o cu proprietăţi întinse. El s-a botezat la
Vidin, în “ritul grecilor”.
• O inscripţie de pe un vas din tezaurul de la
Sânnicolau Mare din secolele VIII-X menţionează
existenţa şi a altor conducători politici, jupanii Voilă şi
Vataul.
• Concentrările demografice identificate în spaţiul
extracarpatic sugerează existenţa unor forme de
organizare politică a comunităţii.
• Oastea, ca instituţie a statului, prinde contur.
• Biserica îşi continuă existenţa şi în această perioadă.
Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IXXIV, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996
C.5 Realităţi etno-culturale în spaţiul românesc în
secolul al XIII-lea
În 1234, o scrisoare papală adresată viitorului rege
al Ungariei, Bela al IV-lea, arată că în episcopatul
Cumaniei “trec ca să locuiască acolo, făcîndu-se una cu
acei români”; diploma din 1247 conţinea o clauză care le
interzicea cavalerilor teutoni primirea în ţinuturile
concedate lor, a ţăranilor din regatul Ungariei “de orice
stare şi neam ar fi”.
• Aceeaşi Diplomă a Ioaniţilor consemnează existenţa
unui număr de cinci formaţiuni politice româneşti în
Oltenia, Muntenia şi sudul Transilvaniei. Dintre acestea
cea mai importantă este Ţara Litua, în fruntea căreia se
afla Litovoi şi care cuprindea toată valea Jiului şi Ţara
Haţegului.
• Sunt menţionate în Oltenia două cnezate, unul condus
de Farcaş şi altul de Ioan.
• Formaţiunea condusă de voievodatul Seneslau peste
Olt cuprindea Argeşul şi o parte din Ţara Făgăraşului.
• Diploma menţionează că Ţara lui Litovoi s-a opus
extinderii stăpânirii maghiare la sud de Carpaţi. În
timpul luptei Litovoi a murit, iar Bărbat, fratele său, a
fost luat prizonier si, mai apoi, eliberat în schimbul unei
mari sume de bani. După luptele cu Litovoi, regalitatea
maghiară a reuşit să ocupe Ţara Haţegului.
• Caracterul creştin al religiei comunităţilor vechi
româneşti din secolele VIII-XI este întărit de edificiile
descoperite şi de existenţa unor centre ierarhice religioase
situate atât pe linia Dunării, de la gurile acesteia până
la Turnu Severin, cât şi la nordul Dunării.
• Legenda Sfântului Gerard menţionează existenţa a
trei episcopate: de Cenad cu reşedinţa la Morisena, al
doilea cu reşedinţa la Biharea, al treilea la Alba Iulia
(Bălgrad), corespunzător celor trei organisme pomenite
de Anonymus.
Bibliografie selectivă:
Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
 Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor istoria unei
idei, Bucureşti, 1993
C6. Geneza statelor medievale româneşti
a. Ţara Românească
• Izvoarele nu mentioneaza cum Basarab, fiul lui
Tihomir, a unit formaţiunile de la sud de Carpaţi şi a
pus bazele unui singur stat, care va primi numele de
Tara Romanească.
• El a dus o politică externă activă, stabilind alianţe
politice cu bulgarii, în detrimentul Bizanţului, a luptat
împotriva tătarilor şi ungurilor.
• Cronica pictată de la Viena înregistrează victoria lui
Basarab de la Posada (1330) împotriva lui Carol Robert
de Anjou, regele Ungariei. În urma acestei victorii el
obţine independenţa ţării. Tot acum se încheie procesul
de formare a statului.
b. Moldova
• Declinul Hoardei de Aur, odată cu moartea lui
Nogai în 1299, a fost folosit de conducătorii politici
din Moldovei pentru a-şi consolida puterea.
• Cronica lui Ottokar de Stiria ne face cunoscut faptul
că Otto de Bavaria, venind în 1307-1308 în
Transilvania, a fost reţinut de Ladislau Kan,
voievodul Transilvaniei, şi apoi trimis ca prizonier la
un voievod „valah” care stăpânea „peste munti” (Uber
Walt) .
• Acest voievod român, spune cronica, era domn (herr)
„peste ceilalţi” , adică peste alţi conducători politici,
fapt care sugerează gradul avansat de unificare
politică a formaţiunilor din aceste părţi. „Ţara
românilor” (Walachenlant), cum este numită în
cronică, se afla, după toate probabilităţile, situată în
nord-vestul Moldovei.
•Are loc organizarea în anii 1325-1353 a unei mărci
militare pe versantul răsăritean al Carpaţilor, cu
centrul politic la Baia (Civitas Moldaviae), conducător
fiind aşezat Dragoş.
• Bogdan este exponentul luptei împotriva politicii
maghiare de desfiinţare a vechilor autonomii
româneşti, maramureşene, şi de înlocuire a instituţiilor
tradiţionale cu cele maghiare.
• După ce a fost destituit de Ludovic de Anjou din
funcţia sa, Bogdan a trecut munţii în Moldova şi a
izgonit autorităţile dominaţiei maghiare instituite
aici. Astfel, anul 1359 devine reperul independenţei
pentru teritoriul situate la est de Carpaţi.
c. Dobrogea
• O inscripţie descoperită la Mircea-Vodă (judeţul
Constanţa) în anul 943 indică existenţa unui jupan, al
cărui nume este Dimitrie.
• Sunt mentionate de izvoarele bizantine formaţiunile
politice din secolul XI conduse de Tatos, Satza şi Seslav.
• Profitând de slăbirea dominaţiei mongole, către
mijlocul secolul XIV, micile formaţiuni politice încearcă
să se unească într-un organism statal dependent de
Bizanţ, centrul acestui stat fiind teritoriul dintre
Varna şi Caliacra (cunoscut sub numele de “ţara
Cavarnei”)
• Balica şi Dobrotici, conducătorii acestei formaţiuni
întervin în evenimentele din Bizanţ.
• Dobrotici obţine titlul de strateg şi apoi de “despot”
în 1357. El este cel care şi-a întins stăpânirea sa
asupra întregului teritoriu dintre Dunăre şi Mare (mai
puţin ţinutul Dristorului) şi a întreţinut strânse
raporturi cu voievozii Ţării Româneşti.
• După 1386, lui Dobrotici i-a urmat la domnie
Ivanco, fiul său. Acesta încheie o alianţă cu turcii dar
care nu e respectată de cei din urmă.
• În timpul luptelor cu turcii în 1388 Ivanco moare,
iar formaţiunea sa politică întră în posesia lui Mircea
cel Bătrân.
Bibliografie selectivă:
Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
 Nicolae Stoicescu, „Descălecat” sau întemeiere? O
veche preocupare a istoriografiei româneşti de-sinestătătoare” în Constituirea statelor feudale româneşti,
Bucureşti, 1990, pp. 97-165.
C7. Marile Puteri şi Ţările Române
 În secolul XIV Imperiul otoman îşi întăreşte
dominaţia în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii
locali sau atrăgându-i prin acordarea timar-uri.
 Mircea cel Bătrân incorporează Dobrogea la Ţara
Românească în 1388, aflată până atunci sub
suzeranitate otomană.
 Participă la bătălia de Câmpia Mierlei din 1389.
 Alinţa cu regatul maghiar şi cu emirii anatolieni şi
acţiunile militare ale lui Mircea în spaţiul balcanic lau determinat pe Baiazid să întreprindă o expediţie
personală de cucerire a Ţării Româneşti, în primăvara
lui 1395.
7 martie 1395 - Mircea cel Bătrân şi regele
Sigismund de Luxemburg au încheiat la Braşov un
tratat de alianţă, care prevede ajutor reciproc în cazul
unei agresiuni otomane.
 Spre sfârşitul domniei Mircea Cel Bătrân
recunoaşte suzeranitatea otomană.
• Moldova se orientează în timpul lui Alexandru cel
Bun (1400-1432) spre Polonia şi Ţara Românească.
 În 1402 încheie un tratat de alianţă cu Polonia şi
recunoaşte sureanitatea lui Vladislav Iagello. Acest
tratat este reînnoit în 1404, 1407, 1411 si 1415.
 Îi acordă ajutor în luptele de la Grünwald şi
Marienburg împotriva cavalerilor teutoni (1410,
1422).
 În 1420 otomanii atacă prima dată Moldova (au
asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar atacul este
respins de Alexndru cel Bun.
 Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la
Lublau la 15 martie 1412, reprezentă primul acord
de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de
influenţă.
• Polonia şi Ungaria încearcă să profite de slăbirea
puterii domneşti în Ţările Române pentru a-şi impune
hegemonia la Dunărea de Jos.
 Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a
dat naştere unei perioade de frământări legate de
succesiunea la tron.
 Alegerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei ca rege al
Ungariei (devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6
martie 1440) şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia,
au dus la declanşarea unui război civil sângeros, în
părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care a durat până în
1441.
 Iancu de Hunedoara a fost răsplătit de regele
Ungariei pentru sprijinul acordat cu demnitatea de
voievod al Transilvaniei în 1441.
 Împrimă politicii Ungariei o linie antiotomană.
 Devine regent al Ungariei în 1446.
 În 1443-1444 organizează "Campania cea Lungă"
care se încheie printr-o pace favorabile semnată pe 10
ani.
 În 1444 se încheie tratatul de pace de la Seghedin.
 O nouă cruciadă antiotomană se încheie cu înfrângerea
creştinilor la Varna (1444).
 La Kosovo (1448) pierde lupta datorită trădării lui
Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a rivalului
său Branković, care a împiedicat ajutoarele conduse de
Skanderbeg să ajungă la locul bătăliei.
 Iancu de Hunedoare obţine o victorie importantă
împotriva oştilor otomane la bătălia de la Belgrad
(1456).
În august 1456 moare de ciumă la Zemun.
 Este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf.
Mihail.
• Căderea Constantinopolului (1453) stârneşte rumoare în
cadrul cancelariilor statelor creştine care conştientizează
pericolul otoman. De aceea organizarea unor cruciade
împotriva Semilunei câştigă noi adepţi.
 Vlad Ţepeş refuză în 1459 să mai plătească tribut
(10.000 galbeni anual).
Încheie o alianţă cu Matei Corvin (1460).
În iarna 1461-1462 organizează o campanie surpriză
la sudul Dunării.
Surprins de gestul lui Vlad Ţepe sultanul
organizează o campanie împotriva Ţării Româneşti
Neputând să oprească pe linia Dunării ofensiva
otomană Vlad va aplica tactica hărţuirii: pustiirea
pământului,
otrăvirea
fântânilor,
atacarea
detaşamentelor turceşti plecate după hrană.
 Declanşează “atacul de noapte ” în apropiere de
Târgovişte (16-17 iunie 1462), menit să demoralizeze
oastea otomană. Victoria obţinută nu poate fi
fructificată datorită trădării marii boierimi şi a
politicii duplicitare dusă de regele maghiar.
 Nu primeşte ajutorul promis de Matei Corvin. Este
acuzat de trădare şi este i încarcerat la Vişegrad vreme
de 12 ani. După Vişegrad are domiciliu forţat la Buda
timp de doi ani. La cererea lui Ştefan cel Mare va fi
eliberat în 1475.
 1462 – încheierea unei capitulaţii între sultan si
Radu cel Frumos care va conduce la cresterea tributului
de catre Poarta, în schimbul păstrării independentei
Tarii Românesti.
• Amestecul lui Ştefan cel Mare (1457-1504) în
treburile domniei Ţării Româneşti. îl irită pe
Mohamed al II-lea, care hotărăşte să nu lase
nepedepsit acest lucru.
 Ştefan cel mare duce o politică de emancipare de
sub tutela marilor puteri creştine în paralel cu lupta
antiotomană.
 În faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt (ziua
de 10 ianuarie 1475) Stefan obţine o strălucită
victorie împotriva otomanilor.
 Este învins în codrul de la Valea Albă sau Războieni
de către otomani în seara zilei de 26 iulie 1476.
 Pierde Chilia şi Cetatea Albă în 1484.
 Depune jurământul de credinţă faţă de regele
Poloniei, Cazimir (15 septembrie 1485, Colomeea).
Relaţiile cu Polonia se deteriorează, iar Moldova
iese de sub suzeranitatea acesteia.
 În anul 1487 Ştefan obţine o victorie importantă
împotriva polonezilor la Codrii Cosminului.
 1487 – tratat cu turcii, a reluat plata tributului,
iar sultanul a recunoscut independenţa Moldovei.
1 489 – încheie un tratat de alianţă cu Matei Corvin;
primeşte Ciceul şi Cetatea de Balta drept posesiuni.
 În 1497 Polonia recunoaşte independenţa Moldovei.
 La moartea sa Stefan a lăsat o ţară prosperă şi
prosperă.
 Grigore Ureche ne pune că pe “Ştefan Vodă l-au
îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la
Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea
toţi ca pe un părinte al său...”
Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti,
2009.
 Stefănescu, Stefan. Istoria medie a României.
Partea a II-a. Principatele Romane. Secolele XIVXVI. – Bucuresti, 1992.
C8. Statutul juridic al Ţărilor Române
• Ţările tributare faceau parte conform dreptului
islamic din dar-al-ahd (Casa Pacii), situat între daral-Islam (Casa Islamului) şi dar-al-harb (Casa
Războiului). Ţările Române beneficiau de regimul de
dar-al-ahd, care presupunea:
 autonomia lor;
 păstrarea institutiilor politice, administrative,
militare, judecătoreşti şi ecleziastice;
 deţinerea tronului de către un domn pământean;
 domnul era ales de boieri (în Transilvania de dietă)
şi confirmat de sultan.
• Odată cu instaurarea şi consolidarea dominaţiei
otomane sultanul numeşte şi mazileşte domni,
independent de voinţa boierilor. Astfel că scaunul
domnesc revenea celui care plătea mai mult.
• Autonomia Tărilor Romane era recunoscută în
ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. De notat că
aceste acte interziceau musulmanilor dreptul de a deţine
proprietăţi sau de a construi moschei în Ţările Române,
să ia de aici devşirme (sistemul recrutarii de copii creştini)
pentru corpul de ieniceri etc.
• Ţările Române plăteau haraci, peşchesuri către sultan,
sultana validé şi demnitarii lui, mucarerul (reînnoirea
domniei), trebuiau să pună la dispoziţia otomanilor vite,
oi, cereale, miere de albine, cai, ceară samd. Cu timpul se
va institui un monopol otoman asupra grâului românesc.
Preţurile cerealelor sunt fixe.
• Politica externă a Tărilor Române era integrată în cea
otomană. Domnii români trebuiau să respecte clauza
“prieteni prietenilor şi duşmani duşmanilor sultanului” şi
să facă auxilium (participarea în campanile militare
organizate de sultan).
• Transilvania devine sub suzeranitatea otomană un
principat autonom (1541). Ea a beneficiat de un statut
mai bun, în raport cu celelalte două ţări româneşti,
datorită vecinătăţii Imperiului Habsburgic (spre exemplu,
dreptul de a-şi alege principii, investirea acestora cu
însemnele puterii de către sultan, tributul, pescheşurile şi
prestaţiile în produse). De aceea, nu este de mirare că
otomanii s-au văzut nevoiţi să-şi modereze pretenţiile
faţă de Transilvania.
• Principatul îşi pierde autonomia în timpul ocupaţiei
habsburgice.
• După instalarea regimului fanariot Ţările Române
extracarpatice au fost reprezentate pe arena
internaţională, având însă o autoritate mult ştirbită.
• După pacea de la Karlowitz (1699), Rusia şi Austria
reclamă aşa-zisa “moştenire otomană”, profitând de
începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de
Est. În virtutea acestei moşteniri, cele două mari puteri
creştine desfăşoară acţiuni cu caracter expansionist,
având ca obiectiv stabilirea hotarului pe linia Dunării.
Acest lucru echivalează cu pierderea autonomiei
Moldovei şi Ţării Româneşti.
Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
 Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă,
cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în evul
mediu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
 C9. Viaţa religioasă a românilor în evul
mediu
 Când vorbim despre destinul omului medieval în
spaţiul românesc, ne referim de fapt la homo
religiosus, a cărui viaţă este dominată de idealurile de
credinţă şi de speranţa mântuirii. Sacrul i se dezvăluie
acestuia prin revelaţie, vise şi semne. Creştinul este un
călător străin în această lume, iar punctul terminus al
pribegiei sale este Ierusalimul ceresc. Valorile etice au
ca suport, în chip necesar, valorile religioase
promovate de Evanghelie. Totul este subordonat
religiosului, începând cu viaţa cotidiană şi terminând
cu sfera poliiticii.
 Pentru comunităţile de la nordul Dunării de Jos
factorul principal de coeziune îl reprezintă religia şi
confesiunea ( “legea”, “dreapta credinţă” ), care pun în
valoare specificul etnic.
 În cultura de tip religios, arta devine o modalitate de
educaşie a
colectivităţii, iar originalitatea şi
individualitatea sunt trecute pe plan secundar.
 După apariţia statelor medievale româneşti (Ţara
Românească şi Moldova) i-au fiinţă, la scurt timp, şi
structurile metropolitane.
 În 1359, Patriarhia ecumenică de la Constantinopol a
recunoscut oficial Mitropolia Ungrovlahiei, cu
scaunul la Argeş, şi pe titularul ei, Iachint , fostul
mitropolit al Vicinei.
 În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat de la
Argeş la Târgovişte, iar în 1668 la Bucureşti, unde a
rămas până în prezent.
 1370 - cca. 1401 - a funcţionat în Ţara Românească
Mitropolia Severinului, pentru ţinuturile din dreapta
Oltului.
 Într-o mare măsură, viaţa culturală se desfăşoară în
mănăstiri, unde sunt traduse şi tipărite multe cărţi de
cult şi de literatură.
 Mitropolia Moldovei este menţionată pentru prima
dată în izvoarele timpului în anul 1386.
Neînţelegerile cu Patriarhia ecumenică s-au ivit din
cauză că aceasta intenţiona să impună un ierarh grec
pe scaunul metropolitan.
 26 iulie 1401 - a fost recunoscut ca mitropolit
moldoveanul Iosif (hirotonit la Halici).
 Reşedinţa Mitropoliei Moldovei era la Suceava, fiind
mai apoi mutată la Iaşi în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea.
 Biserica deţine în această perioadă un rol important în
viaţa politică a ţării şi patronează întreaga activitate
culturală şi de asistenţă socială.
 Se constată amestecul grecilor în problemele Bisericii
locale (închinări abuzive ale mânăstirilor).
 13 aprilie 1596 – Mihai Viteazul reglementează viaţa
monahală în Ţara Românească.
 Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009,
292 p.
 Mircea Păcurară, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
vol. I-II, ediţia a II-a, Bucureşti, 1991.
 Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana, Valori
creştine la nordul Dunării. Culegere de izvoare
istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001.
 C.10. Influenţa factorilor economici asupra
evoluţiei sociale în spaţiul românesc
 În evul mediu, gândirea economică este subordonată, în
mare parte, moralei creştine şi supusă normelor juridice.
Cu toate acestea, economia Ţărilor Române cunoaşte o
dezvoltare ascendentă.

Diferenţierile sociale din cadrul societăţii româneşti
constatate în epoca anterioră capătă noi dimensiuni în
secolele XIV-XVI.
 Decăderea ţărănimii libere şi aservirea au avut un
impact negativ asupra evoluţiei economiei şi a afectat
capacitatea de apărare a ţării.
 Legarea de glie a ţăranilor a fost legiferată şi în Ţările
Române:
 1517 – în Transilvania a fost adoptat Tripartitul lui
Şt. Werböczi;
 Ţara Românească - “legătura” lui Mihai Viteazul,
1597;
 Moldova - legile lui Miron Bornowski, 1628.
 C.11. Imaginar în cultura medievală
românească
 În spaţiul românesc elitele politice şi spirituale
stimulează activitatea culturală la un nivel aulic.
Geneza culturii scrise a românilor este în relaţie
strânsă cu raportarea la sacru a fiecărui individ,
indiferent de categoria socială din care provine.
 Intensificarea circulaţiei de manuscrise, predominant
cu caracter religios, redactate în slava veche.
- La acest nivel participă şi cultura populară (prin
creştinismul popular şi creaţia folclorică).
 Corpul uman - imagine a Bisericii, societăţii şi
universului.
 Relaţia suflet-trup în mentalul colectiv.
 Imaginarul lumii de dincolo.
 Imaginea femeii într-un ev mediu masculin.
 Practicile magice şi canoanele Bisericii.
 Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
 Iolanda Ţighiliu, Societate si mentalitate in Tara
romaneasca si Moldiva. Secolele XV-XVII, Bucuresti,
1997.
 C12. Premise generale ale dezvoltării culturii
medievale românesti (secolele XIV-XVI)
 Cultura medievală romanească, aflată la intersecţia
marilor spaţii culturale ale Occidentului şi Răsăritului
european, a fost supusă înfluenţelor venite din aceste
zone, pe care le-a asimilat în conformitate cu propria
grilă de valori.
 Are un caracter original.
 În literatura medievală romanească, cronicile se bucură
de un statut aparte.
 Destinul politic diferit al Ţărilor Române s-a răsfrânt
asupra dezvoltării mediului cultural.
 Mănăstirile sunt adevărate focare de cultură medievală
.
 Bibiografie selectivă:
 Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii
româneşti, Bucureşti, 1968.
 Răzvan Theodorescu, Românii şi Balcanicii în
civilizaţia sud-est europeană, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1999.
 Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între
medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), 2
vol., Editura Meridiane, Bucureşti, 1992.
 C13. Epoca lui Mihai Viteazul (1593-1601)
 Conştient de rolul important ce revenea puterii
centrale în această luptă pentru unitate şi
independenţă, Mihai a susţinut cu toată convingerea
ideea întăririi autorităţii domneşti în cadrul politicii
interne pe care a desfăşurat-o (era garanţia realizării
planurilor sale de unitate).
 1593 – a aderat la Liga Crestina (Spania, Veneţia,
Statul Papal, ducatele italiene - Mantua, Ferrara şi
Toscana, Principatul Transilvaniei şi Moldova).
 Decembrie 1594-Ianuarie 1595 – campanie reuşită
impotriva Imperiului Otoman.
 20 mai 1595 – tratat de alianţă semnat de boierii lui
Mihai Viteazul cu Sigismund Bathory; în schimbul
sprijinului împotriva otomanilor, boierii îi micşorează
prerogativele domnului.
 13/23 august 1595 – lupta de la Călugareni se încheie
în favoarea lui Mihai.
 Ianuarie 1597 – reia plata tributului către Poartă în
schimbul păcii şi a recunoaşterii sale ca domn al Tarii
Romanesti de către sultan.
 Martie 1598 – otomanii au recunoscut independenţa
Tării Românesti.
 30 mai/9 iunie 1598 – la Targoviste, Mihai încheie un
tratat de alianţă cu Rudolf al II-lea, care i-a promis
sprijin financiar în schimbul recunoaşterii
suzeranităţii sale.
 În tratativele sale cu împăratul, Mihai a expus cu
claritate ideea întăririi autorităţii domneşti: “Alta
pohteşte (domnul) să poată da şi milui pre cine va vrea
cu sate şi cui va da de moşie, să-i fie moşie, şi cine va
ieşi vinovaţi, au nemeş, au boier, au sărac, toţi să se
judece, cum le va ajunge legea, aşa să piară”.
 Unirea Principatelor
 - 18/28 octombrie 1599 – Andrei Bathory.este învins
în batalia de la Şelimbar.
 - 1 noiembrie 1599 – intrarea în Alba Iulia a lui
Mihai; recunoasterea sa ca principe al Transilvaniei de
către Dietă.
 - 27 martie 1600 - s-a realizat unirea politica a celor
trei ţări românesti. Mihai emitea din laşi primul
document în care se întitula “domn al Ţării Româneşti
şi Ardealului şi Moldovei”, punând să se
confecţioneze o pecete cu stemele reunite ale celor trei
ţări româneşti.
 -18 septembrie 1600 – Mihai a fost infrânt la
Mirăslau de nobilii maghiari ajutaţi de generalul
Basta.
 - Martie 1601 – la Praga, Mihai a primit sprijin de la
împărat pentru reluarea luptelor în Transilvania şi
ocuparea Ţării Româneşti.
 - 3/13 august 1601 – la Guraslau, cu ajutorul lui
Basta, Mihai l-a invins pe Sigismund Bathory,
principele Transilvaniei.
 - 9/19 august 1601 – Mihai Viteazul a fost asasinat
pe Câmpia Turzii.
 Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009
 Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti 2002
(reeditare a ediţiei din 1936, cu un cuvânt înainte de
Şerban Papacostea).
 Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana, Valori
creştine la nordul Dunării. Culegere de izvoare
istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001.
 C.14. Ocupaţii şi meşteşuguri în Ţările
Române
 Noi terenuri sunt desţelenite, defrişate, intrând în
circuitul agricol în defavoarea pădurii, a islazului, în
special în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi
începutul secolului următor.
 Tehnica agricolă se îmbunătăţeşte.
 Se generalizează utilizarea brăzdarului de fier
asimetric cu cormană schimbătoare sau fixă ca piesă
principală a plugului.
 Se extinde în această vreme procedeul gunoirii
pământului (terrae fimatae, loci fimati) pentru a
determina creşterea fertilităţii solului.
 În paralel cu acţiunea de descoperire şi exploatare de
noi rezerve miniere, se desfăşoară un fenomen de
concentrare a acestei activităţi în zonele bogate în
zăcăminte cu randament economic ridicat (spre
exemplu, Transilvania, sau cele din regiunea Băii de
Aramă şi Băii de Fier).
 La sfârşitul secolului al XIV-lea este documentată
utilizarea energiei hidraulice la reducerea minereului.
 Se dezvoltă meşteşugurile din domeniul prelucrării
metalelor, din domeniul construcţiilor, al ţesătoriei şi
al prelucrării ţesăturilor, al prelucrării pieilor, din
domeniul alimentar, al prelucrării metalelor preţioase
(sculptura în bronz şi aur), precum şi alte meşteşuguri
(olăritul).
 Bibliografie selectivă:
 Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie
românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.
 Stefan Stefănescu, Istoria medie a României. Partea a
II-a. Principatele Romane. Secolele XIV-XVI. –
Bucuresti, 1992.
 Ştefan Olteanu , Constantin Şerban, Meşteşugurile din
Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1969.