Transcript ISTORIE MODERNĂ UNIVERSALĂ II. 1815

ISTORIE MODERNĂ
UNIVERSALĂ
II. 1815 - 1914
Conf. univ. dr. Gabriel LEAHU
1. LUMEA ÎN 1815
a. Dominaţia europeană.
b. Congresul de la Viena.
c. Legitimism, restauraţie, reacţiune în
Europa.
1.a. Dominaţia europeană.
Europa domină lumea prin populaţie
(20,3 % din populaţia mondială), bogăţia
creată (25 %), prin consum (2/5 din energie),
producţie (3/5 din fier) şi export (2/3).
Superioritatea s-a datorat avansului
tehnic incontestabil (navigaţie, industrie,
armament), prin ştiinţa organizării şi a
conducerii, prin curiozitatea şi spiritul de
aventură.
1.b. Congresul de la Viena
(1814 -1815).
Convocat după înfrângerea lui Napoleon,
cu o participare de 200 de delegaţii şi peste
10.000 de invitaţi, şi-a propus restabilirea
ordinii în Europa, pe baza a două principii:
legitimismul şi echilibrul puterilor.
A reorganizat teritorial continentul, fixând
noi frontiere, pentru a izola Franţa în spatele
unui adevărat “cordon sanitar” şi pentru a – i
recompensa pe învingători.
1.c. Legitimism, restauraţie, reacţiune
în Europa.
Instrumentele aplicării principiilor Congresului de
la Viena au fost Sfânta Alianţă (Rusia, Austria,
Prusia) şi Quadrupla Alianţă (Rusia, Austria, Prusia,
Marea Britanie, cărora li se alătură şi Franţa în 1818).
Ele au instituit dreptul de ingerinţă oriunde
“ordinea legitimă” nu era respectată (Italia – 1821,
Spania – 1823), zdrobind mişcările revoluţionare prin
intervenţie armată.
2. TRANSFORMĂRI ECONOMICE,
SOCIALE, CULTURALE
Europa este cadrul în care se produce
modernizarea prin:
a. Revoluţia agrară.
b. Revoluţia industrială.
c. Revoluţia demografică.
d. Revoluţia socială.
e. Idei în mişcare – liberalism, romantism,
socialism, naţionalism.
2.a. Revoluţia agrară.
Revoluţia agrară presupune transformarea
domeniului feudal (condiţionat de diverse
obligaţii pe care trebuia să le îndeplinească
atât nobilul cât şi ţăranul) în proprietate
capitalistă.
Presupune, totodată, îmbunătăţirea
metodelor, uneltelor şi a tehnicilor agricole,
precum şi eliberarea unei părţi importante din
forţa de muncă pentru industrie.
2.b. Revoluţia industrială.
Reprezintă
trecerea
de
la
producţia
manufacturieră la cea mecanizată, utilizând forţa
aburului.
Condiţiile care au favorizat transformarea Marii
Britanii în “atelierele lumii” sunt: existenţa
capitalurilor, forţa de muncă ieftină şi abundentă,
regimul politic favorabil modernizării, imperiul
colonial, care oferea materii prime ieftine şi o piaţă de
desfacere privilegiată (vezi India).
Domeniul iniţial de acţiune îl reprezintă industria
textilă (ţesăturile din bumbac) şi ulterior industria
metalurgică, ca urmare a dezvoltării transportului
feroviar.
2.c. Revoluţia demografică.
Populaţia Europei sporeşte considerabil, de la
190 de milioane în 1800 la peste 460 de milioane în
1914, cu o rată medie a creşterii de peste 8 ‰.
Cauzele sunt menţinerea unei rate înalte a
natalităţii, concomitent cu scăderea mortalităţii, marile
epidemii dispărând după mijlocul secolului, precum şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Revoluţia demografică presupune, totodată,
modificarea structurii populaţiei prin creşterea
ponderii populaţiei urbane comparativ cu cea rurală,
ameliorarea condiţiilor de viaţă, precum şi mari
mişcări de populaţii în interiorul statelor dar şi în afara
acestora (peste 50 de milioane de europeni emigrează
în Lumea Nouă).
2.d. Revoluţia socială.
Pe tot parcursul secolului se menţin
structurile sociale tradiţionale, aristocraţia
şi ţărănimea, chiar dacă fundamentele
economice se modifică.
Transformările economice au au dus la
apariţia unor clase noi, burghezia şi
proletariatul muncitoresc, care sporesc
numeric mai ales în a doua jumătate a
secolului.
2.e. Idei în mişcare – liberalism,
romantism, socialism, naţionalism.
Ideologia dominantă este liberalismul (la origine un fenomen
anglo-saxon şi protestant), bazat pe importanţa individului, ideii de
progres şi a celei de libertate.
Romantismul (de inspiraţie anglo-saxonă şi germanică) îşi
face apariţia la sfârşitul războaielor napoleoniene şi glorifică
individul, sentimentele, precum şi locul fiecărei naţiuni în istorie,
susţinând libertatea pretutindeni în lume.
Socialismul apare ca o reacţie la dominaţia burgheziei şi
evoluează de la utopie (Saint-Simon, Charles Fourrier, Proudhon)
la realismul din Anglia (Owen) şi la comunismul marxist.
Naţionalismul ia naştere prin transferul libertăţilor
fundamentale de la individ la popor, dimensiunea politică marcând
evoluţia internă a comunităţii spre unire şi independenţă. Nu
întâmplător, secolul al XIX-lea a fost numit “secolul naţionalităţilor”,
lupta naţională determinând dezagregarea imperiilor şi constituirea
statelor naţionale unitare şi independente.
3. MIŞCĂRI LIBERALE ŞI NAŢIONALE
ÎN EUROPA ŞI ÎN LUME
a. Sfânta Alianţă – un eşec anunţat. Spania,
coloniile spaniole din America Latină,
Italia, Grecia.
b. 1830 – Franţa, Belgia.
c. Primăvara popoarelor. Revoluţia de la
1848.
d. Unificarea Italiei, Germaniei, Principatelor
Române.
e. Statele Unite ale Americii.
f. Japonia
3.a. Sfânta Alianţă – un eşec anunţat
Constituită pentru a menţine ordinea pe continent şi a
preveni izbucnirea unei noi revoluţii, Sfânta Alianţă îşi atinge
obiectivele (zdrobind mişcările revoluţionare din anii 1820 din
Italia şi Spania), atâta timp cât nu apar controverse interne,
cum este cazul independenţei Greciei (susţinută de Rusia,
Marea Britanie şi Franţa, 1830). Este începutul sfârşitului
dominaţiei Sfintei Alianţe asupra continentului.
Rusia a dorit intervenţia Sfintei Alianţe pentru a preveni
obţinerea independenţei coloniilor spaniole din America
Latină, în virtutea principiului legitimismului. Opoziţia Marii
Britanii (care domina economic zona) şi a S.U.A. (care
susţineau principiul America americanilor prin doctrina Monroe,
1823), a împiedicat orice intervenţie europeană.
3.b. 1830 – Franţa, Belgia.
Al doilea val revoluţionar îşi are epicentrul la Paris, ca
urmare a tentativelor de restaurarea a absolutismului,
depresiunii economice, contracţiei comerţului, scăderii salariilor,
a dominaţiei străine.
În urma celor “Trei (zile) Glorioase” (27, 28, 29 iulie),
Bourbonii sunt înlocuiţi cu ramura Valois, Ludovic Filip de
Orléans devenind rege. Se revine la suveranitatea naţională şi
la drapelul tricolor, revoluţia influenţând decisiv evoluţia spre
modernitate a economiei şi societăţii franceze.
Revoluţia franceză are consecinţe europene, fiind un
exemplu pentru belgieni, care se desprind de Regatul Ţărilor
de Jos şi îşi proclamă independenţa. Rusia solicită intervenţia
Sfintei Alianţe pentru restaurarea ordinii, dar este blocată de
revolta poloneză. Belgienii au sprijinul Franţei şi a Marii Britanii,
care impun recunoaşterea independenţei şi a neutralităţii
Belgiei, garantată de toate statele europene.
3.c. Primăvara popoarelor. Revoluţia
de la 1848.
În primăvara anului 1848, centrul continentului european
este cuprins de revoluţie, împlinind, parcă, cuvintele profetice ale
lui Alexis de Tocqueville: “Dormim pe un vulcan… nu vedeţi că
Pământul se cutremură din nou? Suflă un vânt de revoluţie, furtuna
e la orizont.” (ianuarie 1848)
Cu toate că a fost revoluţia care s-a răspândit cel mai rapid şi
mai mult, care a afectat atât părţile dezvoltate cât şi pe cele
înapoiate ale continentului, cuprinzând regimuri absolutiste sau
constituţionale, a fost, în acelaşi timp, cea mai puţin plină de
succes. Nicăieri programul său, politic, social sau naţional, nu a
fost înfăptuit, dar valorile sale politice vor rămâne ca reper pentru
viitor.
Eşecul se explică prin intervenţia străină, dar mai ales prin
teama burgheziei faţă de violenţa şi radicalismul maselor, care au
înspăimântat pe liberalii moderaţi. După acest moment, burghezia
încetează să mai fie revoluţionară, programul său fiind împlinit pe
calea reformelor.
3.d. Unificarea Italiei, Germaniei,
Principatelor Române.
Nucleul unificării italiene l-a reprezentat Regatul Piemontului, care, în
urma participării la mai multe războaie împotriva Austriei, dobândeşte controlul
asupra Lombardiei (1859) şi Veneţiei (1866). Sudul Italiei este eliberat de
Giusseppe Garibaldi, care reuşeşte să-i înlăture pe Bourbonii spanioli din
Regatul Celor Două Sicilii, teritorii pe care le cedează Casei de Savoia (1861).
În 1870, Roma devine capitala Regatului Italiei. Artizanul unificării italiene a fost
Camillo Cavour, primul ministru al Regatului Piemont.
Unificarea Germaniei a fost realizată sub egida Prusiei, omul
providenţial fiind Otto von Bismarck. Acesta înfăptuieşte unificarea prin forţa
armelor, în urma mai multor războaie împotriva Danemarcei (1864), Austriei
(1866), Franţei (1870-1871). Pe 18 ianuarie 1871, în Sala oglinzilor de la
Versailles, regele Prusiei, Wilhelm I, era proclamat împărat al Germaniei.
Profitând de garanţia colectivă a Marilor Puteri (stabilită de Congresul de
la Paris din 1856), şi de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, având de
partea lor sprijinul lui Napoleon al III-lea, românii unesc cele două Principate
prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească (ianuarie 1859).
3.e. Statele Unite ale Americii.
După ce îşi obţin independenţa în 1783, S.U.A. adoptă o constituţie
republicană şi federală în 1787. Anii 1820 sunt determinanţi în istoria politică
a ţării deoarece consacră principiul votului universal, de care beneficiau
bărbaţii albi, realitate democratică subliniată de Alexis de Tocqueville
(“Democraţia în America, 1835-1840”).
Naţionalismul, sentimentul de putere şi ambiţiile expansioniste sunt clar
exprimate în Doctrina Monroe (1823) şi în Teoria Destinului Asumat
(Manifest Destiny), care susţinea superioritatea civilizaţiei americane şi rolul
providenţial pe care trebuie să-l joace (1840).
Războiul civil (1861 - 1865) a opus Nordul industrializat şi Sudul
plantatorilor şi al sclavilor, în urma acestuia peste 620 de mii de oameni
murind, majoritatea din Sud. Războiul a distrus Sudul dar a eliberat şi integrat
sclavii într-o societate liberă, chiar dacă măsuri segregaţioniste vor supravieţui
până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Până la sfârşitul secolului, frontiera vestică atinge Oceanul Pacific,
problema indiană fiind rezolvată prin internarea în rezervaţii.
La cumpăna dintre cele două secole, S.U.A. se impun ca prima putere
industrială a lumii, redefinindu-se şi ca o mare putere internaţională în zonă
prin politica lui “Big Stick” (vezi activitatea lui Theodore Roosevelt).
3.f. Japonia
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Japonia este, încă, un
stat feudal, în care împăratul domneşte dar nu guvernează,
puterea revenind shogunilor.
Intervenţiile străine deschid Japonia lumii occidentale,
ameninţând transformarea sa într-o colonie europeană. În acest
context, puterea este conferită împăratului Mutsu-Hito, care
inaugurează Era Meidji (1868).
Realizarea programului imperial (desfiinţarea regimului
feudal, modernizarea economiei, a administraţiei, a
învăţământului
şi
a
justiţiei,
constituirea
Adunărilor
reprezentative) transformă Japonia dintr-un stat medieval
într-unul modern, cu aspiraţii imperialiste în zonă.
Japonia reuşeşte să limiteze influenţa rusă în Extremul
Orient printr-un război victorios (1904-1905). Din acest moment,
Japonia devine un competitor redutabil, alături de Puterile
europene, în lupta pentru supremaţie în Asia.
4. STATUL
În secolul al
modernizează şi
întâlnite diverse
îmbracă multiple
autocrate:
XIX-lea, statul se dezvoltă, se
îşi sporeşte prerogativele. Sunt
experienţe instituţionale, care
forme constituţionale, dar şi
a. Regimuri constituţionale: Marea Britanie, Franţa,
Imperiul German, Italia;
b. Regimuri autoritare: Imperiul Habsburgic, Imperiul
Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Chinez.
4.a. Regimuri constituţionale.
Marea Britanie
Marea Britanie este un regim parlamentar, cu toate că nu
există o Constituţie scrisă, bazat pe protecţia libertăţilor
fundamentale şi pe echilibrul puterilor.
Regimul electoral favoriza aristocraţia funciară, fără a
ţine cont de evoluţia demografică a circumscripţiilor electorale.
Reformele electorale din 1867 şi 1884 lărgesc corpul
electoral, ajungându-se aproape la votul universal pentru bărbaţi
(făceau excepţie cetăţenii fără venituri).
Mai multe reforme succesive au în vedere sănătatea
publică (constituirea unei reţele de instituţii sanitare finanţate de
stat), administraţia (descentralizarea prin înfiinţarea Consiliilor
locale alese), problema agrară (mai ales Legea agrară pentru
Irlanda).
4.a. Regimuri constituţionale. Franţa.
În Franţa, alternează fazele autoritare, liberale şi
democratice, au loc 3 revoluţii şi o lovitură de stat în decurs de
55 de ani. Abia după 1871, prin constituirea celei de A III-a
Republici, regimul politic se stabilizează, supravieţuind până în
1940.
Regimul politic se caracteriza prin predominarea voinţei
Parlamentului, comparativ cu puterea executivă.
Introducerea serviciului militar obligatoriu, oficializarea
sărbătorilor naţionale, separarea Bisericii de Stat, laicizarea
învăţământului (introdusă de Jules Ferry) au contribuit la
triumful regimului politic modern în Franţa, în care toţi
cetăţenii vor împărtăşi aceleaşi idealuri naţionale, indiferent de
apartenenţa socială.
La Belle Époque este zguduită de afaceri veroase
(Afacerea Panama, 1891-1893), de crize naţionaliste (Afacerea
Dreyfus, 1894 - 1906), care demontează unitatea aparent
indestructibilă a naţiunii.
4.a. Regimuri constituţionale.
Imperiul German
Stat federativ, format din 25 de state componente, Al Doilea
Reich era o monarhie constituţională.
La nivel federal, puterea legislativă era deţinută de un
Parlament bicameral, format dintr-o cameră superioară,
Bundesrat (58 de reprezentanţi ai statelor componente) şi una
inferioară, Reichstag (397 de membri aleşi prin vot universal).
Puterea executivă era exercitată de împărat, prin
intermediul unui cancelar, care numea miniştrii. În consecinţă,
guvernul nu era responsabil în faţa Parlamentului, ci în faţa
împăratului.
Regimul politic este autoritar, dar permite existenţa mai
multor partide politice: liberal, conservator, social-democrat, catolic.
Otto von Bismarck se va preocupa constant de
modernizarea statului, ca mijloc de consolidare a unificării
(laicizarea şi introducerea sistemului de asigurări sociale).
4.a. Regimuri constituţionale. Italia
După unificare, Italia continuă să fie doar o
expresie geografică, deoarece numai 2 % din
populaţie vorbea italiana literară. În consecinţă,
principalul rol al statului va fi să creeze “italieni”,
cetăţeni ai noului stat. De aici, o politică susţinută
de laicizare şi centralizare, după model francez.
Regimul politic este parlamentar, bazat pe vot
cenzitar, care este desfiinţat treptat.
Lipsa unor partide politice, cu ideologii bine
conturate, va dăuna stabilităţii vieţii politice.
4.b. Regimuri autoritare. Imperiul
Habsburgic
Pentru a salva Imperiul multinaţional, zguduit
puternic de Revoluţia din 1848-1849, Habsburgii impun
un regim autoritar bazat pe armată, poliţie,
funcţionari publici şi cler.
După înfrângerea în Războiul cu Prusia în 1866, se
impune dualismul austro-ungar (1897). Popoarele
imperiului erau împărţite în Cisleithania (sub autoritate
austriacă) şi Transleithania (sub autoritate maghiară).
Fiecare avea guvern şi Parlament, afacerile comune
fiind gestionate de un minister imperial compus din
miniştrii afacerilor externe, de război şi finanţelor şi de
delegaţii celor două Parlamente, care se reuneau anual,
alternativ, în cele două capitale.
Regimul era parlamentar, dar nedemocratic (vezi
lipsa de drepturi a minorităţilor naţionale)
4.b. Regimuri autoritare. Imperiul
Otoman
Imperiul Otoman este o monarhie absolută şi teocratică pentru
că suveranul este sultan (comandantul armatei), calif (succesor al
Profetului) şi emir (conducător al credincioşilor).
Exista un guvern condus de un prim-ministru (marele vizir) şi
un consiliu privat (Divan). Puterea sultanului era limitată de Coran
şi de Sharia, care reglementau viaţa supuşilor săi.
Problemele autorităţii imperiale proveneau din întinderea
imperiului, numeroasele naţionalităţi componente, revoltele periodice
ale ienicerilor şi ale diverselor paşale, incompetenţa şi corupţia
administraţiei, numeroasele comploturi. Puterea turcă a fost descrisă
de istoric ca fiind “un despotism temperat prin asasinate”.
Reformele succesive (Tanzimatul - 1839 şi Constituţia din
1876) nu au reuşit să rezolve problemele Imperiului, care rămâne
“omul bolnav” al Europei.
4.b. Regimuri autoritare. Imperiul Rus
Cu un teritoriu de aproximativ 19 milioane de km²,
cuprinzând numeroase naţionalităţi şi confesiuni, Imperiul
era condus de un monarh de drept divin (ţar), sprijinit
de Biserica Ortodoxă.
Senatul, Consiliul de Stat şi Guvernul erau numite
de ţar, cu scopul de a-l sfătui şi de a-i pune în practică
deciziile.
Imperiul era structurat în provincii (gubernii)
conduse de guvernatori numiţi de ţar, unitatea imperiului
fiind asigurată de administraţie şi armată.
Reformele liberale din timpul lui Alexandru al II-lea,
Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea, nu au modificat
semnificativ esenţa regimului politic.
4.b. Regimuri autoritare.
Imperiul Chinez
Imperiul Chinez este “omul bolnav” al Asiei,
datorită încremenirii în modelul medieval şi respingerii
oricărui contact cu exteriorul.
Constanta presiune europeană face ca la începutul
secolului al XX-lea, cu toate că îşi păstrează formal
unitatea, Imperiul să fie împărţit în zone de influenţă
ale Marilor Puteri.
Reformele şi revoltele succesive (Taiping şi
Răscoala boxerilor) nu au putut să aducă China pe
calea modernizării după model european.
5. EXPANSIUNEA EUROPEANĂ ŞI
CONSTITUIREA IMPERIILOR
COLONIALE MODERNE
Vocaţia colonială a Europei se afirmă mai ales după 1878, în
istoriografia problemei existând două mari orientări asupra cauzelor.
Prima privilegiază cauzele economice, susţinând fie nevoia de
materii prime şi pieţe de desfacere pentru o economie în plină
dezvoltare (în ciuda conjuncturii nefavorabile sau poate de aceea), fie
faptului că statele occidentale au ajuns la un nivel economic apropiat,
care generează expansiunea.
A doua orientare pune accent pe cauzele neeconomice ale
expansiunii: dorinţa de afirmare ca mare putere, apariţia naţionalismelor
sau a noilor concurenţi, noile raporturi de forţe în Europa, rolul
determinant al personalităţilor politice, interesele strategice.
După părerea noastră, cele două tipuri de factori se
intercondiţionează atât de mult, încât este foarte dificil, dacă nu
imposibil să putem stabili superioritatea unora în faţa altora.
Ca urmare a expansiunii, în 1914 Globul era împărţit între Marile
Puteri, care dominau formal (prin intermediul imperiilor coloniale) sau
informal (prin intermediul zonelor de influenţă, precum imperiul
dolarului din America Centrală şi Latină).
6. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
Secolul al XIX-lea este un secol european, datorită
dominaţiei, formale şi informale, pe care aceasta o exercită
asupra lumii. În acelaşi timp, sfârşitul secolului marchează
ascensiunea internaţională a două puteri extra-europene,
S.U.A. şi Japonia.
Secolul al XIX-lea cunoaşte puţine confruntări majore
între puterile europene, principiile echilibrului puterilor şi al
concertului european dominând întreaga epocă.
Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, secolul al
XIX-lea poate fi împărţit în două mari perioade, separate de
confruntarea franco-germană din 1870-1871:
a. 1815 – 1870
b. 1871 – 1914
6.a. 1815 – 1870
Perioada este dominată de Metternich (până la
1848) şi de Napoleon al III-lea (până la 1870).
Primul creează un adevărat sistem prin care
încearcă să menţină viabile hotărârile Congresului de
la Viena (1815).
Al doilea susţine cauza naţionalităţilor şi a
echilibrului puterilor, momentul marcant fiind Războiul
Crimeii (1853-1856).
6.b. 1871 – 1914
Perioada este marcată de realizarea preponderenţei germane pe
continent şi a hegemoniei europene în lume, Primul Război Mondial
afectând fundamental această dublă supremaţie. De asemenea, este
perioada constituirii celor două blocuri politico-militare: Tripla Alianţă şi
Tripla Înţelegere, a căror ciocnire va da lumii experienţa unei confruntări
nemaiîntâlnite până atunci, prin amploare şi prin numărul de victime.
Istoricul Pierre Milza observă existenţa a trei etape principale:
1871-1890, 1890-1907, 1907-1914.
Prima se caracterizează prin acţiunea energică a lui Bismarck de
menţinere a întâietăţii germane pe continent, dar şi prin manifestarea
accentuată a voinţei de expansiune a civilizaţiei europene asupra lumii,
demonstrată prin explorări geografice sistematice, acţiuni misionare,
penetrarea comercială a vechilor imperii, ocuparea unor vaste teritorii.
După 1890, relaţiile internaţionale suferă modificări profunde, datorită
abandonării de către Germania a sistemului bismarckian, a inaugurării
“politicii mondiale” de toate marile puteri europene, a apariţiei concurenţei
S.U.A. şi Japoniei pentru dominaţie asupra lumii.
Pe parcursul celei de a III-a etape, Europa redevine cadrul de
manifestare a rivalităţilor, a competiţiei economice şi militare, a
confruntărilor naţionaliste care duc la declanşarea Primului Război
Mondial.
7. LUMEA ÎN 1914
Europa domină lumea prin imperiile sale
coloniale, capitaluri, produse, populaţie. Este
momentul de apogeu al dominaţiei europene,
subminat de rivalităţile interne, de ascensiunea
puterilor extra-europene, de contestarea ordinii
coloniale din partea popoarelor supuse.
Asasinarea
arhiducelui
austriac
Franz
Ferdinand, o problemă a Imperiului Habsburgic,
determină punerea în mişcare a alianţelor, care
transformă un conflict intern într-un război
european şi apoi mondial.
Bibliografie











Robert ALDRICH (ed), Epoca Imperiilor, Bucureşti, All, 2008
Philippe ARIÈS, Georges DUBY (coord.), Istoria vieţii private, Bucureşti,
Meridiane, 1995 – 1997, vol. VII – VIII, De la Revoluţia franceză la Primul
Război Mondial
Michel BEAUD, Istoria capitalismului. De la 1500 până la 2000, Bucureşti,
Cartier, 2001
Serge BERSTEIN, Pierre MILZA, Istoria Europei, vol. III - IV, Iaşi, Institutul
European, 1998, ed. A II-a
Lucian BOIA, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Humanitas,
1999
J. CARPENTIER, Fr. LEBRUN, Istoria Europei, Bucureşti, Humanitas,
1997
Idem, Istoria Franţei, Iaşi, Institutul European, 2001
N. CIACHIR, Gh. BERCAN, Diplomaţia europeană în epoca modernă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
N. CIACHIR, Istoria universală modernă, vol II (1789 - 1919), Bucureşti,
Oscar Print, 1998
Jacques DROZ, Istoria Germaniei, Bucureşti, Corint, 2000
J.B DUROSELLE, L’Europe de 1815 à nos jours, 7e édition, coll. “Nouvelle
Clio”, Paris, PUF, 1993
Bibliografie
 Francois FURET (coord.), Omul romantic, Iaşi, Polirom, 2000
 Ute FREVERT, Heinz – Gerhard HAUPT, Omul secolului al XIX-lea, Iaşi,
Polirom, 2002
 Jean – Michel GAILLARD, Anthony ROWLEY, Istoria continentului
european. De la 1850 până la sfârşitul secolului al XX-lea, Bucureşti,
Cartier, 2001








Eric HOBSBAWM, Era Revoluţiei. 1789 – 1848, Bucureşti, Cartier, 2002
Idem, Era Capitalului. 1848 – 1875, Bucureşti, Cartier, 2002
Idem, Era Imperiului. 1875 – 1914, Bucureşti, Cartier, 2002
Idem, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program, mit,
realitate, Chişinău, Arc, 1997
Geoffrey HOSKING, Rusia. Popor şi Imperiu 1552 – 1917, Iaşi, Polirom,
2001
Ch. şi Barbara JELAVICH, Formarea statelor naţionale balcanice,1804 –
1920, Cluj-Napoca, Dacia, 2001
R. MANTRAN, (coord.), Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, Bic All,
2001
St. K. PAVLOWITCH, Istoria Balcanilor, Iaşi, Polirom, 2002
Bibliografie
 Pierre RENOUVIN, Primul Război Mondial, Bucureşti, Corint, 2001
 P. RENOUVIN, J.B. DUROSELLE, Introduction à l’histoire des relations






internationales, Paris, A. Colin, 1964
P. RENOUVIN, (dir.), Histoire des relations internationales. III. 18711945, Paris, Hachette, 1994
Taylor, A.J.P., The Struggle for Mastery in Europe, 1848-1918, Oxford
University
Idem, Monarhia Habsburgică. 1809 – 1918. O istorie a Imperiului
Austriac şi a Austro – Ungariei, All, Bucureşti, 2000
Anne – Marie THIESSE, Crearea identităţilor naţionale în Europa.
Secolele XVIII – XX, Iaşi, Polirom, 2000
George M. TREVELYAN, Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică, 1975
Eric WOLF, Europa şi populaţiile fără istorie, Chişinău, Arc, 2001