Transcript Ileana Cercel
Slide 1
Ileana Cercel, președinte
A.N.C.A.A.R. DÂMBOVIŢA
STR. CALEA BUCUREŞTI
BL. O1, SC. A, AP. 10
TEL. 0724545599
E-mail: [email protected]
Slide 2
Condiţiile în care se ajunge la stabilirea diagnosticului de autism sunt foarte
diferite, în funcţie de forma clinică şi de modul în care ea debutează. Când este
vorba de un autism asociat altor manifestări (retard, epilepsie, semne
neurologice sau morfologice), acestea vor fi în general recunoscute primele,
deseori foarte timpuriu, justificând şi bilanţurile specializate cu ocazia cărora se
va realiza evaluarea sindromului autistic.
În perioada preşcolară, între 2 şi 6 ani, toate semnele, simptomele şi tulburările
sunt exacerbate. Apoi, atunci când orice speranţă pare pierdută, între 6 şi 12
ani copilul manifestă o serie de schimbări. Pare mai puţin speriat de mediul
înconjurător, mai puţin pierdut şi agresat de acesta. Urmează apoi perioada
adolescenţei, care, pentru foarte mulţi autişti, este realmente dramatică, prin
elementele sale caracteristice.
Slide 3
Copilul autist preşcolar poate avea probleme mai mult decât serioase. În
momentul în care se simte frustrat, izbucneşte brusc în accese de furie
impresionante şi fără un motiv aparent. Aceste crize, deseori frecvente,
frapează prin violenţa lor şi prin faptul că sunt însoţite nu arareori de
automutilări (ex: muşcarea mâinilor). Accesele de furie încetează însă la fel
de brusc cum au apărut, fără a – i lăsa părintelui iluzia că a ştiut să le
calmeze. Uneori crizele au loc în timpul nopţii şi este dificil de ştiut dacă
sunt sau nu legate de reprezentări cu sens sau dacă este vorba doar de
senzaţii dezagreabile.
Slide 4
Aceşti ani sunt întotdeauna foarte dificili pentru părinţi, care par să
nu conteze pentru copil. Când pare a fi demn de interes, umanul este, în cel
mai bun caz, un obiect al curiozităţii sau un mijloc de acţiune. Părinţii trebuie să
suporte starea de tensiune, disperarea copilului, fără a putea să-i diminueze
suferinţa. La această vârstă, copilul autist nu ia în seamă aprobarea sau
dezaprobarea părinţilor, iar descoperirile şi interesele sale nu sunt ghidate de
partenerul uman.
Copilul autist va reuşi construirea relativă a unei reprezentări a
mediului, căutându-şi reperele. Acestea vor consta adeseori în regularităţi,
ritmuri sonore sau vizuale. El inventează coerenţe şi găseşte anumiţi pivoţi prea
puţin tradiţionali în jurul cărora îşi edifică o logică proprie, fără a putea utiliza
axele sociale şi culturale furnizate de adulţi. Pe de altă parte, valorile sociale,
frecvent transmise prin emoţii, nu par a-l ghida sub nici o formă.
Slide 5
Demnă de remarcat la această vârstă este întârzierea apariţiei limbajului.
Această întârziere nu este decât expresia unei carenţe mult mai profunde a
comunicării, sub toate aspectele sale. În cazul în care vorbirea este totuşi
prezentă, autistul repetă fraze întregi fără să le analizeze. Informaţia verbală
este stocată ca atare, aşa cum a fost auzită şi este restituită în manieră
identică.
Non-existenţa comentariilor într-o conversaţie a autiştilor poate reflecta un
aspect mai profund: acela conform căruia un autist trece prin viaţă fără a-i
conferi experienţei sale forma narativă convenţională necesară, care i-ar
permite să fie introdusă într-o conversaţie. Pentru ipoteza deficitului narativ, în
autism, prezintă interes şi utilizarea frecventă a cuvintelor desemnând o
acţiune intenţională la copiii normali - aduce, vine, merge, pleacă, se uită,
împinge. Subiecţii autişti folosesc mai des cuvântul pune, pentru a exprima o
intenţionalitate limitată la o acţiune anume, pe care un personaj dintr-una din
imagini o execută la un moment dat, acţiune în care acesta are ceva în mână.
Copiilor autişti par deci să le lipsească semnele cauzale, temporale şi
intenţional-pragmatice, necesare pentru alcătuirea unei poveşti.
Slide 6
Majoritatea celor care au fost preocupaţi de dorinţa de "neschimbare" a
copiilor autişti recunosc faptul că scopul acesteia este reducerea anxietăţii. Este
vorba de un efort de a păstra o ordine a lucrurilor, a modului în care se
desfăşoară diverse acţiuni.
Copilul autist creează legi pe care le consideră esenţiale pentru propria
siguranţă. Acestea trebuie respectate, iar dacă nu se întâmplă aşa, copilul are
impresia că viaţa sa se năruie. Pentru a împiedica acest lucru, el aranjează
jucăriile în aceeaşi ordine, repetă frazele în exact aceeaşi manieră şi cu acelaşi
enunţ. Legile sale se disting de ale noastre prin faptul că sunt neadaptative şi
universale.
Timpul este un distrugător al lucrurilor, care trebuie să rămână
identice. De aceea, lumea copilului autist este o lume a spaţiului, în care nu
există timp sau cauzalitate, aceasta implicând o secvenţă temporală în care
evenimentele ar trebui să se succeadă.
Cauzalitatea implică de asemenea faptul că un eveniment îl determină
pe celălalt, incluzând o relaţie. Copilul autist este însă îngrozit de relaţii, ele
apărându-i ca distructive. În lumea copilului autist, lanţul evenimentelor nu este
condiţionat de cauzalitatea obişnuită. Dar din moment ce un eveniment îi
urmează altuia, trebuie să existe o lege cronică atemporală, o lege eternă.
Slide 7
Lucrurile se întâmplă pentru că aşa trebuie, nu pentru că sunt
determinate de ceva.
Fiecare copil autist are însă modul său propriu de a lupta cu această
dorinţă de a trăi în afara cauzalităţii, a timpului. Aceşti copii nu recunosc vreo
ordine de funcţionare nici pentru propriul corp.
Tocmai această încredere în intenţiile benigne ale realităţii îi lipseşte
copilului autist. Din moment ce el nu este atras de interacţiune, ci dimpotrivă, o
consideră o ameninţare, nu reuşeşte să se acomodeze şi, de altfel, se dovedeşte
a fi incapabil să o facă, deoarece autoconservarea necesită o lipsă de acomodare
la o realitate considerată distructivă. Se poate afirma că aceşti copii, care nu au
încredere în stabilitatea mediului lor înconjurător, pot avea la dispoziţie tipurile de
structuri cognitive necesare permanenţei obiectului, dar nu conştientizează şi nu
cred acest lucru.
Din moment ce copilul autist este inhibat de acţiunea pe cont propriu şi de
interacţiunea cu lumea, el nu poate să părăsească poziţia egocentrică. In absenţa
unui concept de permanenţă a obiectului şi a relaţiilor interumane, universul apare
lipsit de ordine, haotic şi imprevizibil. Singurul principiu care poate duce la o
oarecare ordine este siguranţa identicului
Slide 8
În locul modalităţilor ludice fireşti, copilul autist, chiar începând de la o
vârstă fragedă, tinde să adopte moduri de interacţiune cu mediul puternic
stereotipe şi ritualice. De asemenea, le pretinde şi celorlalţi membri ai familiei să
se comporte în aceeaşi manieră rigidă.
Deşi copiii autişti manifestă rareori interes normal pentru jucării, acesta se
poate îndrepta către obiecte neobişnuite sau aspecte ciudate ale obiectelor Vom
întâlni la autist fascinaţia pentru elementul sonor şi pentru melodiile care
declanşează deseori sincronii motrice sub forma balansărilor de pe un picior pe
altul, sau conduite de căutare şi atracţie puternică a surselor de zgomot ritmat. La
copiii autişti care prezintă şi un pronunţat retard mintal, pot fi observate şi mişcări
mai grave, cum ar fi lovirea capului, automutilarea sau smulgerea părului.
Copilul autist este, ca şi ceilalţi copii, inclus într-o istorie şi o societate.
Dar emoţiile sale sunt absolute şi fără nuanţe, greşit legate de axul social, la fel ca
şi acea "inteligenţă sălbatică", ce se dezvoltă la întâmplare, în loc să urmeze
tiparele tradiţionale. Recunoaşterea partenerului social şi relaţia cu el apar foarte
lent sau uneori chiar deloc. Copilul autist poate deseori "dialoga" cu peretele ori cu
propriile degete, ignorând complet vocea celui care se ocupă de el.
Slide 9
Spre deosebire de copiii normali, autiştii nu reuşesc să dezvolte
ataşamente puternice, specifice, faţă de părinţi, în primul an de viaţă.
Se mai observă un eşec în folosirea zâmbetului, gesturilor sau a
contactului fizic într-un mod obişnuit, pentru a răspunde sau a iniţia un act social,
încă din perioada de sugar.
Studiile de specialitate atestă apariţia jocului simbolic şi creativ pentru
copilul normal în jurul vârstei de un an şi jumătate, doi ani. Se pune întrebarea
cât este de tipică pentru autism absenţa acestui tip de joc simbolic, imaginativ?
Este deja evident faptul că mulţi copii autişti sunt capabili să se
angajeze în unele forme de joc simbolic, cu toate că acest lucru se întâmplă mai
curând în situaţii structurate, decât în situaţii de joc spontan. Ce caracteristici
sunt însă distinctive pentru o formă sau alta de joc şi ce lipseşte sau este
anormal în cazul autismului?
In mod sigur, întârzierea apariţiei jocului simbolic (şi probabil a celui
funcţional) deţine un rol demn de luat în seamă, la fel ca şi jocul stereotip,
caracteristic pentru o bună parte a copiilor autişti. Este vorba de anormalitatea
marcată a jocului produs spontan, opus jocului impus. De ce oare atât de puţini
copii autişti par să savureze cu adevărat jocul?
Slide 10
Se poate înţelege uşor de ce dezvoltarea socială a copilului autist
depinde în măsură atât de mare de capacităţile sale intelectuale, din moment ce
el va trebui să extragă regulile sociale cu ajutorul unor mecanisme care nu sunt
automate şi nici reglate pe comprehensiunea emoţională.
Cu toate acestea, dificultăţile serioase de ordin social persistă. Este
vorba în special de absenţa reciprocităţii şi a reactivităţii sociale adecvate, în
cadrul interacţiunii cu colegii de aceeaşi vârstă. Copiii autişti se angajează
foarte rar în jocuri colective şi nu leagă prietenii normale pentru această vârstă,
ei preferând în continuare petrecerea timpului în lumea rutinelor lor solitare.
Slide 11
Autistul adolescent contestă rareori valorile, din moment ce ele sunt
definitive şi absolute, nu minte şi nu înţelege minciuna. Naivitatea sa este
foarte marcată, iar încrederea sa totală. El este rareori solitar pentru că o
doreşte, dar nu se poate integra decât destul de greu în grupuri, deoarece este
incapabil să perceapă corect regulile subtile ale jocului social.
Comunicarea sa este redusă, limbajul său verbal e destul de primitiv,
iar neînţelegerea schimbărilor şi desăvârşita sa candoare socială îl fac să
devină un candidat al mediului protejat.
În adolescenţă, modificările socio-emoţionale suferite de autişti sunt
tributare nivelului intelectual atins. Adolescentul autist pare să separe pulsiunile
sale sexuale de aspectul lor relaţional. îi este foarte greu să întreţină relaţii
interpersonale complexe datorită tulburărilor grave existente în domeniul
empatiei şi al reciprocităţii. Apar uneori şi tulburări ale comportamentului sexual
(exhibiţionismul, masturbarea), care nu fac decât să îngreuneze adaptarea.
Slide 12
Adolescenţa este pentru cei mai evoluaţi şi pentru cei mai conştienţi o
perioadă de depresie, de izolare, care reactivează deseori comportamentele
indezirabile. Pentru cei mai puţin evoluaţi, agresiunile şi automutilările ce
diminuaseră în cursul anilor anteriori îşi manifestă din nou prezenţa, creând
dificultăţi din ce în ce mai serioase de integrare socială.
Putem afirma, în concluzie, că dacă etiologia autismului, în ciuda
multiplelor ipoteze şi cercetări, rămâne încă o necunoscută, evoluţia
comportamentală a autistului urmează o curbă relativ previzibilă, asupra căreia
precocitatea, dar şi gradul de severitate a diagnosticului îşi pot pune amprenta.
Slide 13
VĂ MULŢUMIM!
Ileana Cercel, președinte
A.N.C.A.A.R. DÂMBOVIŢA
STR. CALEA BUCUREŞTI
BL. O1, SC. A, AP. 10
TEL. 0724545599
E-mail: [email protected]
Slide 2
Condiţiile în care se ajunge la stabilirea diagnosticului de autism sunt foarte
diferite, în funcţie de forma clinică şi de modul în care ea debutează. Când este
vorba de un autism asociat altor manifestări (retard, epilepsie, semne
neurologice sau morfologice), acestea vor fi în general recunoscute primele,
deseori foarte timpuriu, justificând şi bilanţurile specializate cu ocazia cărora se
va realiza evaluarea sindromului autistic.
În perioada preşcolară, între 2 şi 6 ani, toate semnele, simptomele şi tulburările
sunt exacerbate. Apoi, atunci când orice speranţă pare pierdută, între 6 şi 12
ani copilul manifestă o serie de schimbări. Pare mai puţin speriat de mediul
înconjurător, mai puţin pierdut şi agresat de acesta. Urmează apoi perioada
adolescenţei, care, pentru foarte mulţi autişti, este realmente dramatică, prin
elementele sale caracteristice.
Slide 3
Copilul autist preşcolar poate avea probleme mai mult decât serioase. În
momentul în care se simte frustrat, izbucneşte brusc în accese de furie
impresionante şi fără un motiv aparent. Aceste crize, deseori frecvente,
frapează prin violenţa lor şi prin faptul că sunt însoţite nu arareori de
automutilări (ex: muşcarea mâinilor). Accesele de furie încetează însă la fel
de brusc cum au apărut, fără a – i lăsa părintelui iluzia că a ştiut să le
calmeze. Uneori crizele au loc în timpul nopţii şi este dificil de ştiut dacă
sunt sau nu legate de reprezentări cu sens sau dacă este vorba doar de
senzaţii dezagreabile.
Slide 4
Aceşti ani sunt întotdeauna foarte dificili pentru părinţi, care par să
nu conteze pentru copil. Când pare a fi demn de interes, umanul este, în cel
mai bun caz, un obiect al curiozităţii sau un mijloc de acţiune. Părinţii trebuie să
suporte starea de tensiune, disperarea copilului, fără a putea să-i diminueze
suferinţa. La această vârstă, copilul autist nu ia în seamă aprobarea sau
dezaprobarea părinţilor, iar descoperirile şi interesele sale nu sunt ghidate de
partenerul uman.
Copilul autist va reuşi construirea relativă a unei reprezentări a
mediului, căutându-şi reperele. Acestea vor consta adeseori în regularităţi,
ritmuri sonore sau vizuale. El inventează coerenţe şi găseşte anumiţi pivoţi prea
puţin tradiţionali în jurul cărora îşi edifică o logică proprie, fără a putea utiliza
axele sociale şi culturale furnizate de adulţi. Pe de altă parte, valorile sociale,
frecvent transmise prin emoţii, nu par a-l ghida sub nici o formă.
Slide 5
Demnă de remarcat la această vârstă este întârzierea apariţiei limbajului.
Această întârziere nu este decât expresia unei carenţe mult mai profunde a
comunicării, sub toate aspectele sale. În cazul în care vorbirea este totuşi
prezentă, autistul repetă fraze întregi fără să le analizeze. Informaţia verbală
este stocată ca atare, aşa cum a fost auzită şi este restituită în manieră
identică.
Non-existenţa comentariilor într-o conversaţie a autiştilor poate reflecta un
aspect mai profund: acela conform căruia un autist trece prin viaţă fără a-i
conferi experienţei sale forma narativă convenţională necesară, care i-ar
permite să fie introdusă într-o conversaţie. Pentru ipoteza deficitului narativ, în
autism, prezintă interes şi utilizarea frecventă a cuvintelor desemnând o
acţiune intenţională la copiii normali - aduce, vine, merge, pleacă, se uită,
împinge. Subiecţii autişti folosesc mai des cuvântul pune, pentru a exprima o
intenţionalitate limitată la o acţiune anume, pe care un personaj dintr-una din
imagini o execută la un moment dat, acţiune în care acesta are ceva în mână.
Copiilor autişti par deci să le lipsească semnele cauzale, temporale şi
intenţional-pragmatice, necesare pentru alcătuirea unei poveşti.
Slide 6
Majoritatea celor care au fost preocupaţi de dorinţa de "neschimbare" a
copiilor autişti recunosc faptul că scopul acesteia este reducerea anxietăţii. Este
vorba de un efort de a păstra o ordine a lucrurilor, a modului în care se
desfăşoară diverse acţiuni.
Copilul autist creează legi pe care le consideră esenţiale pentru propria
siguranţă. Acestea trebuie respectate, iar dacă nu se întâmplă aşa, copilul are
impresia că viaţa sa se năruie. Pentru a împiedica acest lucru, el aranjează
jucăriile în aceeaşi ordine, repetă frazele în exact aceeaşi manieră şi cu acelaşi
enunţ. Legile sale se disting de ale noastre prin faptul că sunt neadaptative şi
universale.
Timpul este un distrugător al lucrurilor, care trebuie să rămână
identice. De aceea, lumea copilului autist este o lume a spaţiului, în care nu
există timp sau cauzalitate, aceasta implicând o secvenţă temporală în care
evenimentele ar trebui să se succeadă.
Cauzalitatea implică de asemenea faptul că un eveniment îl determină
pe celălalt, incluzând o relaţie. Copilul autist este însă îngrozit de relaţii, ele
apărându-i ca distructive. În lumea copilului autist, lanţul evenimentelor nu este
condiţionat de cauzalitatea obişnuită. Dar din moment ce un eveniment îi
urmează altuia, trebuie să existe o lege cronică atemporală, o lege eternă.
Slide 7
Lucrurile se întâmplă pentru că aşa trebuie, nu pentru că sunt
determinate de ceva.
Fiecare copil autist are însă modul său propriu de a lupta cu această
dorinţă de a trăi în afara cauzalităţii, a timpului. Aceşti copii nu recunosc vreo
ordine de funcţionare nici pentru propriul corp.
Tocmai această încredere în intenţiile benigne ale realităţii îi lipseşte
copilului autist. Din moment ce el nu este atras de interacţiune, ci dimpotrivă, o
consideră o ameninţare, nu reuşeşte să se acomodeze şi, de altfel, se dovedeşte
a fi incapabil să o facă, deoarece autoconservarea necesită o lipsă de acomodare
la o realitate considerată distructivă. Se poate afirma că aceşti copii, care nu au
încredere în stabilitatea mediului lor înconjurător, pot avea la dispoziţie tipurile de
structuri cognitive necesare permanenţei obiectului, dar nu conştientizează şi nu
cred acest lucru.
Din moment ce copilul autist este inhibat de acţiunea pe cont propriu şi de
interacţiunea cu lumea, el nu poate să părăsească poziţia egocentrică. In absenţa
unui concept de permanenţă a obiectului şi a relaţiilor interumane, universul apare
lipsit de ordine, haotic şi imprevizibil. Singurul principiu care poate duce la o
oarecare ordine este siguranţa identicului
Slide 8
În locul modalităţilor ludice fireşti, copilul autist, chiar începând de la o
vârstă fragedă, tinde să adopte moduri de interacţiune cu mediul puternic
stereotipe şi ritualice. De asemenea, le pretinde şi celorlalţi membri ai familiei să
se comporte în aceeaşi manieră rigidă.
Deşi copiii autişti manifestă rareori interes normal pentru jucării, acesta se
poate îndrepta către obiecte neobişnuite sau aspecte ciudate ale obiectelor Vom
întâlni la autist fascinaţia pentru elementul sonor şi pentru melodiile care
declanşează deseori sincronii motrice sub forma balansărilor de pe un picior pe
altul, sau conduite de căutare şi atracţie puternică a surselor de zgomot ritmat. La
copiii autişti care prezintă şi un pronunţat retard mintal, pot fi observate şi mişcări
mai grave, cum ar fi lovirea capului, automutilarea sau smulgerea părului.
Copilul autist este, ca şi ceilalţi copii, inclus într-o istorie şi o societate.
Dar emoţiile sale sunt absolute şi fără nuanţe, greşit legate de axul social, la fel ca
şi acea "inteligenţă sălbatică", ce se dezvoltă la întâmplare, în loc să urmeze
tiparele tradiţionale. Recunoaşterea partenerului social şi relaţia cu el apar foarte
lent sau uneori chiar deloc. Copilul autist poate deseori "dialoga" cu peretele ori cu
propriile degete, ignorând complet vocea celui care se ocupă de el.
Slide 9
Spre deosebire de copiii normali, autiştii nu reuşesc să dezvolte
ataşamente puternice, specifice, faţă de părinţi, în primul an de viaţă.
Se mai observă un eşec în folosirea zâmbetului, gesturilor sau a
contactului fizic într-un mod obişnuit, pentru a răspunde sau a iniţia un act social,
încă din perioada de sugar.
Studiile de specialitate atestă apariţia jocului simbolic şi creativ pentru
copilul normal în jurul vârstei de un an şi jumătate, doi ani. Se pune întrebarea
cât este de tipică pentru autism absenţa acestui tip de joc simbolic, imaginativ?
Este deja evident faptul că mulţi copii autişti sunt capabili să se
angajeze în unele forme de joc simbolic, cu toate că acest lucru se întâmplă mai
curând în situaţii structurate, decât în situaţii de joc spontan. Ce caracteristici
sunt însă distinctive pentru o formă sau alta de joc şi ce lipseşte sau este
anormal în cazul autismului?
In mod sigur, întârzierea apariţiei jocului simbolic (şi probabil a celui
funcţional) deţine un rol demn de luat în seamă, la fel ca şi jocul stereotip,
caracteristic pentru o bună parte a copiilor autişti. Este vorba de anormalitatea
marcată a jocului produs spontan, opus jocului impus. De ce oare atât de puţini
copii autişti par să savureze cu adevărat jocul?
Slide 10
Se poate înţelege uşor de ce dezvoltarea socială a copilului autist
depinde în măsură atât de mare de capacităţile sale intelectuale, din moment ce
el va trebui să extragă regulile sociale cu ajutorul unor mecanisme care nu sunt
automate şi nici reglate pe comprehensiunea emoţională.
Cu toate acestea, dificultăţile serioase de ordin social persistă. Este
vorba în special de absenţa reciprocităţii şi a reactivităţii sociale adecvate, în
cadrul interacţiunii cu colegii de aceeaşi vârstă. Copiii autişti se angajează
foarte rar în jocuri colective şi nu leagă prietenii normale pentru această vârstă,
ei preferând în continuare petrecerea timpului în lumea rutinelor lor solitare.
Slide 11
Autistul adolescent contestă rareori valorile, din moment ce ele sunt
definitive şi absolute, nu minte şi nu înţelege minciuna. Naivitatea sa este
foarte marcată, iar încrederea sa totală. El este rareori solitar pentru că o
doreşte, dar nu se poate integra decât destul de greu în grupuri, deoarece este
incapabil să perceapă corect regulile subtile ale jocului social.
Comunicarea sa este redusă, limbajul său verbal e destul de primitiv,
iar neînţelegerea schimbărilor şi desăvârşita sa candoare socială îl fac să
devină un candidat al mediului protejat.
În adolescenţă, modificările socio-emoţionale suferite de autişti sunt
tributare nivelului intelectual atins. Adolescentul autist pare să separe pulsiunile
sale sexuale de aspectul lor relaţional. îi este foarte greu să întreţină relaţii
interpersonale complexe datorită tulburărilor grave existente în domeniul
empatiei şi al reciprocităţii. Apar uneori şi tulburări ale comportamentului sexual
(exhibiţionismul, masturbarea), care nu fac decât să îngreuneze adaptarea.
Slide 12
Adolescenţa este pentru cei mai evoluaţi şi pentru cei mai conştienţi o
perioadă de depresie, de izolare, care reactivează deseori comportamentele
indezirabile. Pentru cei mai puţin evoluaţi, agresiunile şi automutilările ce
diminuaseră în cursul anilor anteriori îşi manifestă din nou prezenţa, creând
dificultăţi din ce în ce mai serioase de integrare socială.
Putem afirma, în concluzie, că dacă etiologia autismului, în ciuda
multiplelor ipoteze şi cercetări, rămâne încă o necunoscută, evoluţia
comportamentală a autistului urmează o curbă relativ previzibilă, asupra căreia
precocitatea, dar şi gradul de severitate a diagnosticului îşi pot pune amprenta.
Slide 13
VĂ MULŢUMIM!