Transcript Mihai Eminescu -concepte cheie

CONCEPTE CHEIE
în poezia
eminesciană
ADIO
a socoti ceva ca pierdut pentru
totdeauna
Poezia iubirii
“Lacul” – eul liric se lasă cuprins de vibraţiile trăirilor
susţinute de sentimentul naturii, într-o comuniune
totală
- eul liric trăieşte emoţia unei idile posibile,
terminată prin tristeţea unui vis neîmplinit: “Dar nu
vine...”
- “Finalul reface poziţia umană în opoziţie cu
poziţia eternă a naturii şi încarcă tabloul de umbre
sentimentale, prin care străbat încă unele raze în
stingere ale fericirii trecute.” (D. Popovici)
“Floare albastră” – poezia are în centru antiteza între
viziunea restrânsă a femeii, într-un cadru rustic, plin de graţie
şi mişcare caldă, familiară, în opoziţie cu viziunea largă a
bărbatului, cu planul contemplativ, cu starea sufletească a
fiinţei masculine.
- incompatibilitatea celor doi generează tristeţea,
melancolia visului neîmplinit (adverbul “totuşi”).
- floarea albastră “a ajuns să definească simbolic
însuşi romantismul german, văzut ca o năzuinţă de a se elibera
de orice limită a spaţiului, de a se pierde într-o lume în care
formele, lipsite de contururi precise, se prelungesc şi se ating
în planurile îndepărtate ale infinitului.” (D. Popovici)
Poetica funebră
“La mormântul lui Aron Pumnul” – odă funebră cu
elemente de elegie
- ton solemn, înalt, specific
bocetului: “Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt
şi mare”, “Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/
Te plânge-n tânguire şi şi locul tău natal.”
“Mortua est” – eul liric este cutremurat de moartea
iubitei; durerea sa capătă proporţii universale,
motivând marile întrebări legate de sensul vieţii
umane;
- durerea umană sugerează stingerea
universului: “Se poate ca bolta de sus să se spargă,/
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul
negru că lumile-şi cerne/ Ca prăzi trecătoare a morţii
eterne...”
- “a luat naştere sub impulsul unei mari
suferinţe, a cărei amploare a atins proporţii titaniene
şi şi-a creat, pe plan artistic, un spaţiu şi un timp
estetic proporţionate cu intensitatea sentimentului.”
(D. Popovici)
Himera= Închipuire fără temei,
fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă
“Luceafărul” – are ca sursă
sacrificiul geniului pe care spiritul
este dispus să-l accepte, pentru ceea
ce se va dovedi a fi o himeră.
“Scrisoarea I” – este un poem
filosofic, cu o structură romantică;
semnificaţiile termenului himeră fac
referire la iluzia dascălului că
activitatea lui va fi recunoscută şi
apreciată de contemporani şi
urmaşi.
“Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului
eminescian, apărând ca o sinteză a gândirii sale
poetice. Poemul are ca sursă principală de inspiraţie
basmul popular românesc “Fata în grădina de aur”,
cules de germanul R. Kunisch, valorificat mai întâi
într-un basm şi apoi prelucrat în cinci variante
succesive. Un alt izvor de inspiraţie, care a penetrat
benefic poemul deplinei sale maturităţi artistice, este
vasta şi profunda cultură eminesciană. “Luceafărul”
devine astfel un poem filozofic în care tema romantică
a condiţiei omului de geniu capătă strălucire
desăvârşită.
După însemnările poetului, capodopera sa este un
poem alegoric: “dacă geniul nu cunoaşte moarte şi
numele lui nu scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte,
dar n-are nici noroc.”. Problema geniului este
privită din perspectiva filozofului Schopenhauer,
potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă
numai omului de excepţie, capabil să depaăşească
sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine,
înălţându-se în sfera obiectivului.
În ”Scrisoarea I”, poetul abordează în cadrul mai larg al
relaţiei omului de geniu cu timpul şi societatea
omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei
previzibile stingeri a sistemului cosmic.
Structura poemului se grupeaza pe doua coordonate
fundamentale, după cum problematica geniului este
înfăţişată în două ipostaze: prima, aceea de cugetător,
dă naştere unei meditaţii filozofice; a doua, aceea a
relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea,
conduce la satiră. Această dublă înfăţişare a omului de
geniu e încadrată de peisajul lunar, umanizat prin
motivul poetic al contemplaţiei.
Motivul central al celor cinci “Scrisori” îl constituie soarta nefericită a
omului de geniu în raport cu timpul în care trăieşte şi cu societatea
meschină, superficială, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre
ideal.
În "Scrisoarea I", geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă),
în "Scrisoarea II", omul de geniu este creatorul de frumos (artistul,
poetul), în "Scrisoarea III", el este omul politic, în "Scrisoarea IV" şi
"Scrisoarea V", poetul satirizează profanarea sentimentului de iubire
într-o lume incapabilă de a depăşi interese meschine.
"Scrisorile" sunt, aşadar, o unitate de gândire şi de creaţie în care
poetul devine sarcastic şi vehement în ilustrarea contrastului dintre
ideal şi real, poemele fiind satire ascuţite izvorâte dintr-o înaltă
conştiinţă civică şi artistică, dintr-un autentic patriotism
eminescian.
EPIGON
Epigon = Scriitor (de valoare minoră) care imită mijloacele
de expresie specifice unui mare scriitor, unui curent sau
unei şcoli literare de prestigiu.
Acest termen apare în poeziile: “Epigonii” ; “Ai noştri
tineri“ ; “Criticilor mei “.
„Epigonii” constituie o adevărată „ars poetica” eminesciană ,
ilustrând mesianismul poetului , rolul artistului şi
menirea creaţiei sale , această poezie fiind un adevărat
manifest literar.
Mihai Eminescu a avut marea şansă de a învăţa literatura de
la unul dintre cei mai mari cărturari ardeleni, Aron
Pumnul în al cărui „Lepturariu” , viitorul poet va găsi
primele informaţii despre predecesorii săi, pe care-i
admiră pentru sinceritatea sentimentelor , considerându-i
„pionieri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai
românismului”.
Titlul: „Epigon”=urmaşi nedemni ai unor înaintaşi celebrii.
└► a fost împrumutat de la Carl Immermann,
iar antiteza este inspirată de o epigramă a poetului
Schiller.
In poezia “Criticilor mei”, poetul se adresează
acelor critici literari care, preocupaţi prea mult de
formalităţi, uită că principala menire a poeziei este de a
concentra gânduri, sentimente, trăiri.
Prima strofă exprimă concepţia lui Eminescu despre poet
şi raritatea adevăratele valori, însă metafora florilor poate
fi generalizată asupra tuturor oamenilor. Această concepţie
are corespondenţe în filozofia budistă, unde se consideră
că fiecare om este o matrice, un posibil viitor Buddha.
Insă transformarea este foarte dificilă şi extrem de rară.
Poezia se structurează pe o antiteză, element caracteristic
romanticilor – antiteza trecut-prezent. Şi tot de la
romantici împrumută elogierea trecutului în comparaţie
cu prezentul decăzut.
EU
Afirmaţia Ioanei Em. Petrescu referitoare la
poemul “Memento mori” poate fi aplicată
î n t r e g i i c r e a ţ i i e m i n e s c i e ne : “ D i s c u r s u l s e
structurează pe [...] repetarea pronumelui
prsonal eu, în funcţia [...] de subiect al
acţiunii (şi acţiunea înseamnă aici
emancipare de timpul istoric prin gândire
mitică).”
Geniul: “Luceafarul” întruchipează şi demonstrează
toate virtuţile poeziei eminesciene, oferind
întreaga măsură a geniului sau.
Titlul semnifică importanţa şi strălucirea geniului
reprezentat prin Hyperion.
Tudor Vianu consideră “Luceafărul” drept un
testament al poetului care: “lămureşte
posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul
lui destin”.
În “Scrisoarea I”, tema poeziei este relatarea relaţiei
încordate dintre geniu şi societate, incluzând
teorii despre filosofie şi mitologie, despre
condiţia umană. Violenţa tonului exprimă
intensitatea sentimentelor pe care eul poetic le
trăieste: “ Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi
puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi
geniul morţii”.
Titanul: Luceafărul este “Titanul zonei siderale,
părinte al soarelui şi, prin opoziţie cu pământul,
divinitatea substanţelor foto-eterice” (D.
Murăraşu).
Traseul fiinţei: “Odă (în metru antic)” marchează
traseul fiinţei, iniţierea acesteia în tainele morţii.
Poetul vede în moarte viaţa, mărturisind: “Ideile nu
au viaţă decât acolo unde oamenii sunt gata să
moară pentru dânsele; acolo, însa, unde oamenii
pot cuteza să grăiască public ori să scrie, fără a fi
pătrunşi de ceea ce zic, acolo oamenii trăiesc şi
ideile mor.”.
BIBLIOGRAFIE
D. Murăraşu în Mihai eminescu, Poezii I, Ediţie critică
de D. Murăraşu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu, modele cosmologice şi
viziunea poetică, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
D. Popovici, Poezia lui Eminescu, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1969.
Realizatori:
Georgiana Nistor
Ştefania Scăcădat
George Morar
Coordonator: prof. dr. Diana Streza
Liceul Teoretic “Axente Sever”, Mediaş