Transcript curs neuropsihologie 2008-2009

CURS DE
NEUROPSIHOLOGIE
Titular:
lect. univ. dr. Violeta Rotărescu
RAPORTUL PSIHIC – CREIER
Domeniul specific al neuropsihologiei se numeste
raportul psihic – creier. De aici rezulta natura si
esenta sa.
Studiul psihicului este mult mai vechi in preocuparile
oamenilor decat studiul creierului.
Studiul creierului este realizat din antichitatea tarzie
(ca legat de psihic).
In secolul V i.e.n. Hippocrate sI Kroton considerau
creierul necesar pentru gandire si ratiune iar inima
utila pentru procesele afective.
In secolul II e.n., Galenus postuleaza o legatura
permanenta intre psihic si creier. El formuleaza
ipoteza localizarii directe a proceselor si functiilor
psihicului in structurile cerebrale, astfel ca impresiile
despre lumea exterioara patrund prin ochi in
ventricului cerebrali unde se cupleaza cu fluidele
vitale (ficat), transformandu-se in fluide psihice
(pneuma psihicon/ pneuma loghisticon).
Cunoasterea sistemului nervos a cunoscut o
evolutie lenta, mentinandu-se mult timp la un
nivel vag, ipotetic astfel ca raportarea
psihicului la creier era realizata intr-o
maniera globala, fenomenologica.




In secolul XVII-lea Descartes: intregul psihic era
localizat in glanda epifiza, localizata la baza
emisferei cerebrale, care avea, in compunerea lui,
rol de dispecer a spiritelor animale, purtatoarele
psihicului.
Willis (1664) - corpii striati
Lancisi (1739) - corpul calos
Incepand cu Meyer (anatomist german, 1779)
apare ideea unei localizari distincte a proceselor
psihice. Aceasta tendinta a atins punctul culminant
la anatomistul austriac Fr. Gall (1822): scoarta
cerebrala este un conglomerat de centri
integratori, fiecare avand o functie psihica.
Importanta abordarii lui Gall:

atrage atentia asupra caracterului diferentiat
al scoartei cerebrale (care nu mai era doar o
masa amorfa),

ideea despre “centrii corticali” inalt
specializati functionali a avut o influenta
puternica asupra teoriilor sI modelelor
localizationiste de mai tarziu.
Foarte importante sunt contributiile lui Broca sI
Wernicke (cercetari anatomo-patologice).

Broca (1864) – analiza post-mortem a creierelor a
doi fosti pacienti cu probleme grave de vorbire
(afazia motorie), leziune a portiunii posterioare a
circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera
cerebrala stanga (de unde ideea ca producerea
vorbirii are o localizare precisa).

Wernicke (1871): lezarea circumvolutiunii temporale
stangi din emisfera cerebrala stanga provoaca
lezarea capacitatii de intelegere a limbii oral (centrul
imaginilor senzoriale auditive ale cuvintelor).
Multe alte cercetari, realizate in principal de cercetatori
germani, au condus in primele decenii ale secolului
XX la intarirea conceptiei localizationiste.
In anul 1934 Kleinst publica o harta cu detalierea
localizarilor corticale iar mai tarziu Vogt (1951)
concepe sI sustine un model topic al organizarii
creierului.
Examinarea ranitilor din cel de-al doilea razboi mondial
il face pe Luria sa intareasca ideea ca orice functie
psihica se leaga de anumite structuri sI formatiuni
cerebrale, dar nuanteaza ideea localizationista,
formuland ipoteza localizarii dinamice.
In anii ‘60 era stapan curentul neuroanatomic –
afirmarea unei corespondente stranse intre
localizarea unei leziuni sI manifestarea neuro-psihopatologica. Invers, centrul afectat de care se leaga
este si centrul functiei in stare normala.
Curentul neuroanatomic a cautat confirmari in
cazuistica clinica. O anumita tulburare poate sa fie
produsa atat de lezarea conexiunilor dintre doua
sau mai multe asemenea structuri (unele functii
psihice pot include actiunea concomitenta sI
coordonata a mai multor structuri cerebrale).
Localizarea a fost sustinuta sI de celebrele cercetari
conduse de Penfield, Gazzaniga, Sperry sI Delgado.
Penfield – prin metoda stimularilor directe a unor zone
corticale la pacienti supusI unor interventii
chirurgicale, a reusit sa provoace raspunsuri psihice
de foarte mare complexitate – imagini vizuale, stari
emotionale.
Gazzaniga & Sperry au demonstrat pentru prima data,
prin sectionarea corpului calos, specializarea
functionala a celor doua emisfere cerebrale –
modelul Split - brain.
In concluzie, orientarea neuroanatomica
(localizationista) sustine ca:
- functiile psihice au fiecare o reprezentare
cerebrala separata
- centrele corticale se leaga intre ele prin
fascicule de substanta alba
- efectele neuropsiho-patologice variaza,
functie de lezarea centrelor, substantei albe
sau a ambelor.
Cu toate dovezile experimentale, acest model
nu a dobandit o recunoastere unanima.
Daca in ceea ce priveste functiile senzoriale sI
motorii lucrurile pareau clare, in cazul
functiilor complexe dovezile nu pareau destul
de solide rezultand incercarile de localizare a
functiilor complexe au parut exagerate.
Apar primele date care contrazic curentul localizationist (sec. XIX).
In polemica aparuta se implica Flourens – promotorul medelului
echipotentialist (antilocalizationist).
Cercetarile realizate de Flourens, in care acest extirpa anumite
portiuni ale creierului de porumbel au aratat ca functiile care pareau
pierdute astfel reapareau dupa o vreme (fenomenul compensarii).
Acesta s-a hazardat chiar sa afirme ca sistemul cerebral
functioneaza ca un tot amorf, nediferentiat, in ciuda complexitatii
lui, astfel ca lezarea diferitelor portiuni provoaca tulburari atat in
sfera senzoriala cat si in cea intelectuala.
Avantajul teoremei lui Flourens este acela al solidei argumentatii
experimentale.
In secolul urmator (1929), neurofiziologul
americam Lashley aduce noi dovezi in
sprijinul teoriei echipotentialiste.
El realiza extirparea de portiuni de diferite
intinderi ale scoartei cerebrale la cobai,
acesta urmarea in timp evolutia tabloului
comportamental in cazul sarcinii labirint.
In primele zile dupa operatie animalele aveau
tulburari semnificative ale functiilor de
discriminare in intensitate, finalmente
comportamentul revenind la un nivel de
eficienta bun.
Compensarea parea sa fie dependenta de intinderea
suprafetei extirpate, astfel se formuleaza forma
completa a modelului echipotentialist clasic:
- Nu exista o legatura directa intre tipul de tulburare
functionala sI locul leziunii cerebrale.
- Esentiala in producerea tulburarilor functionale este
nu locul ci intinderea zonei lezate
- Functional toate zonele creierului sunt echivalente
- Tulburarile functionale provocate de leziuni limitate
ale creierului au un caracter tranzitoriu, fiind
compensate prin preluarea functiilor de alte zone,
integre.
In zilele noastre
- Modelul localizationist se regaseste in teoria
asociationista
- Modelul echipotentialist se regaseste in teoria
gestaltista
Nici unul din modele nu raspunde pe deplin la
intrebarile pe care le ridica raportul psihiccreier, apare un model nou supracoordonat,
modelul localizarilor dinamice.
La baza lui stau ideile lui Jackson (sec. XIX)
despre caracterul multinivelar sI multiintegrat
al functiilor psihice si ale lui Pavlov (sec. XX)
– cercetarile asupra reflexelor conditionate.
Acesti doi cercetatori au impus perspectiva
genetic-evolutionista in intelegerea relatiei
dintre structura si functie.
Din perspectiva genetica, mecanismul neuronal al unei
functii psihice nu este innascut, ci se constituie in cursul
evolutiei filo sI autogenetice, odata cu si pe masura
aparitiei a insasi functiei psihice.
Nici functia nu trebuie privita ca un dat si raportata la o
structura anume, in sine inerta. Ea se integreaza in
structura, ambele constituind o unitate dinamica
evolutiva. Mai mult, nici functiile psihice nu pot fi
suprapuse nemijlocit peste structura anatomica a
creierului.
Aici rolul practic revine proceselor nervoase fundamentale
(excitatia si inhibitia).
Excitatia si inhibitia sunt functiile psihice care apar si se
manifesta ca rezultat al interactiunii dintre zone,
interactiune care se realizeaza pe suprafete intinse,
cuprinzand eventual intreaga emisfera cerebrala).
Notiunea de mozaic, introdusa de Pavlov
pentru a explica neurodinamica corticala a
fost validata/confirmata de tehnicile de neuroimaging actuale.
Desfasurarea unui anumit proces psihic este
acompaniata de o modificare continua a
tabloului activismului bioelectric sI biochimic
al creierului.
Luria, in lucrarile sale, considerate de referinta in neurostiintele
contemporane, a dezvoltat si argumentat schema logicooperationala a modelului localizarilor dinamice. In problema
raportului dintre psihic şi creier apar:
- un aspect fundamental (cu semnificatie metodologica majora):
nici un proces psihic simplu sau complex, nu se poate realiza in
afara creierului, a functionarii lui sub actiunea unor surse de
informatie din afara sa; astfel, organizarea psihica trebuie
interpretata ca expresie si rezultat al activitatii reflexe a
creierului ca sistem (admiterea legaturilor pe verticala si pe
orizontala intre zonele sI formatiunile neuronale).
- un aspect secundar: raspunsuri adecvate la intrebari cum ar fi:
- Care este mecanismul prin care se realizeaza unul sau
altul din procesele psihice ?
- La nivelul carei structuri se integreaza o functie psihica
sau alta ?
Raspunsurile la asemenea intrebari trebuie sa
tina seama de:
- succesiunea formarii functiilor psihice si a
structurilor neuronale in filogeneza si
ontogeneza;
- gradul de complexitate a functiilor psihice
- plasticitatea functionala a structurilor
cerebrale
- gradele de libertate combinatorica proprii
neuronilor ce alcatuiesc diferitele structuri si
zone ale creierului
Delimitam in creier structuri:
-
specializate/inchise (s-au constituit filogenetic
doar pentru indeplinirea unui anume fel de
transformare functionala)
- nespecializate/deschise (nu se leaga la
nastere de o anume functie ce realizeaza
comunicarea intre zonele specializate)
Corespunzator, avem functiile psihice:
-
cu localizare precisa si invarianta (procese
senzoriale, motorii),
-
cu localizare relativa sau dobandita.
Chiar si asa, localizarea functiilor senzoriale nu
are un caracter punctiform, ci este distribuita
multinivelar (deci este dinamica).
NEURONUL
Neuronul este unitatea de baza a sistemului
nervos.
Este format din:
- corp celular (somatic) şi
- procese protoplasmatice (dendrite şi axoni).
(A) neuron unipolar (ex neuron zona somestezică senzorială, ganglion spinal);
(B) neuron bipolar (ex neuron bipolar retinian)
(C) neuron multipolar (ex motoneuron).
Neuron multipolar
Corpul celular conţine:



nucleul – cu nucleoplasma, cromatina,
nucleol sI satelit nucleolar
citoplasma - organite celulare (mitocondrii,
aparatul Golgi, lizozomi, RE, corpi Nissl)
membrana celulara (neuroplasma)
Structura materiei
cenuşii
(A) Secţiune (obţinută
prin tehnica argintării)
în cortexul cerebral
Poate fi văzut un
neuron piramidal în
partea dreaptă a
imaginii, precum şi
trei dendrite lungi,
verticale, în stânga
sa. Suprafaţa
dendritelor este plină
de “ţepi”
(excrescenţe).
Structura materiei cenuşii
(B) Imagine mărită la
microscop a nucleului
oculomotor la pisică.
În partea dreaptă jos
porţiunea mai deschisă la
culoare este o dendrită
(DEN), din care porneşte o
excrescenţă (SP).
Butonii sinaptici plini de
vezicule înconjoară
dendrita şi excrescenţa ei.
Butonul intitulat T are o
conexiune sinaptică foarte
evidentă cu excrescenţa.
m - mitocondrie;
cv - veziculă citoplasmică.
Dendritele
Dendritele sunt scurte şi transporta impulsurile catre corpul celular.
Axonii:




variaza in lungime de la nanometri la 1 metru
nu contin corpusculi Nissl
transporta impulsurile nervoase de la corp celular catre periferie
in interiorul lor exista doua fluxuri axoplasmice:
- transportul axonal anterograd de la corpul celular catre
terminatiile axonului)
- transportul axonal retrograd (de la terminatia distala a
axonului catre corpul neuronal), având funcţia de returnare a
materialelor utilizate sau depreciate pentru a fi refacute.
Atentie! Este calea prin care toxinele sI vitaminele sunt transportate
spre SNC dinspre periferie.
Axonii pot fi:


mielinizati
nemielinizati
Mielina este un fosfolipid dispus in mai multe
straturi, situat in interiorul celulelor de
sustinere axonala.
Cu cat stratul de mielina este mai gros, cu atat
viteza de conducere este mai mare.
Neuronii sunt:



Unipolari (in ganglionii medulari spinali si in
nervii cranieni).
Bipolari (caile vizuale, auditive si vestibulare)
Multipolari (toate celelalte)
(A) neuron unipolar
(B) neuron bipolar
(C) neuron multipolar
Stratificarea cortexului cerebral
A. Neuroni corticali evidenţiaţi prin
tehnica Golgi-Cox.
Figura arată că axonii se termină prin
ramificaţii complexe în straturile
IVa şi IVc (350–450 mm în
diametru). În centrul figurii este o
ramificaţie completă iar pe
laterale sunt jumătăţi de
ramificaţii.
(B) Output din cortex.
Figura arată că axonii (ax) celulelor
piramidale mici (Py) din straturile
II şi III ies în mare măsură din
cortex şi ajung în zona albă
subcorticală, pentru a reintra în
cortex prin altă parte. Axonii
celulelor piramidale din straturile
V şi VI merg spre nucleii
subcorticali sau către cerebel,
măduva spinării sau trunchiul
cerebral.
I. Sinapsele



reprezinta jonctiunea dintre terminatia axonala
şi neuron, celula musculara sau glandulară
intre terminatia axonului şi cealalta parte exista
un spatiu numit fanta sinaptica; principala ei
caracteristica este polarizarea (impulsul nervos
este intotdeauna dirijat de la axon la urmatorul
neuron din circuit)
in fanta sinaptica sunt eliberati
neurotransmitatorii, sintetizati şi eliberati de
neuron pentru a produce un raspuns la nivel
postsinaptic.
Sinapsa (cont.)
Sinapsa “clasică”
Imaginea arată că
întotdeauna există
un soi de material
care “umple” fanta
sinaptică.
Imaginea arată, de
asemenea,
prezenţa unor
“creste” pe faţa
interioară a
membranei postsinaptice. Acestea
fac parte din
organizarea
presinaptică.
Butonul terminal al axonului conţine câteva vezicule mici (20-40 nm) cu
rol important în transmiterea nervoasă, pentru că au în interior
moleculele unei substanţe transmiţătoare.
Membrana pre-sinaptică este separată de cea post-sinaptică de o fantă
de 30-40 nm. Membrana post-sinaptică apare la microscop mai
groasă şi mai densă decât cea pre-sinaptică.
Prezenţa veziculelor sinaptice, precum şi îngroşarea post-sinaptică
permit determinarea polarităţii fiziologice, adică transmiterea
impulsului nervos într-un singur sens, de la membrana pre-sinaptică
la cea post-sinaptică.
Există multe tipuri de sinapse – o estimare rezonabilă ar fi că, în SN
există 1014 tipuri de sinapse (sinapse clasice, sinapse electrice,
sinapse temporare – “varicozităţi”, sinapse reciproce, sinapse “în
grup”)
(A) Varietăţi de sinapse
(a) Sinapsă electrică;
(b) Sinapsă conţinând vezicule dense;
(c) Sinapse “în trecere” sau varicozitate;
(d) Sinapsă inhibitorie (cu vezicule elipsoidale)
pe segmentul iniţial al axonului
(e) Excrescenţă dendritică;
(f) Sinapsă prin excrescenţe;
(g) Sinapsă inhibitorie;
(h) Sinapsă axo-axonică;
(i) Sinapsă reciprocă;
(j) Sinapsă excitatorie
(B) Secţiune transversală prin trei procese
neuronale: 1 axon şi două dendrite. De jur
împrejur sunt celule gliale.
(C) Secţiune transversală prin trei procese
neuronale: 1 axon şi două dendrite.
Dendritele formează o pereche reciprocă şi
sunt aranjate în buclă de feed-back negativ
(excitaţia uneia determină inhibiţia
celeilalte).
(D) Sinapsă reciprocă între două dendrite. Aici
există un feed-back pozitiv (excitarea
dendritei de jos determină excitarea
dendritei de sus)
Neurotransmitatorii pot fi:


excitatori (celula musculara / glanda)
excitatori / inhibitori (conexiune cu nervii)
Au un rol fundamental in realizarea tuturor
functiilor sistemului nervos central
Neurotransmiţătorii (cont.)
Sunt de doua feluri:
1. Cu molecula mica si actiune rapida
(acetilcolina si aminele biogenice)
- sunt implicaţi in raspunsurile prompte ale
SN (transmiterile senzoriale si motorii)
2. Cu molecula mai mare si actiune mult mai
lenta (neuropeptidele)
- produc modificari de durata (modificarea
numarului de receptori, de sinapse, pe
perioade lungi)
1.
Cu molecula mica si actiune rapida
-
Acetilcolina (Ach)
Dopamina (DA)
Norepinefrina (noradrenalina)
Serotonina (5 – HT)
Histamina
Transmitatorii aminoacizi
-
-
2. Cu molecula mai mare si actiune mult mai
lenta (neuropeptidele)
-
-
Opioidele
Neurohipofizarele
Tahikininele
Secretinele
Insulinele
Somatostatinele
gastrinele
Acetilcolina (ACh)
-
-
-
-
Singurul neurotransmiţător care nu este aminoacid
sau derivat al acestuia
Este secretată de neuroni din cortexul motor,
ganglioni bazali, motoneuroni etc
Au fost identificate două sisteme colinergice (reticulat
şi limbic)
Acţiunea centrală: activarea corticală şi
comportamentală (şi datorită legăturilor cu sistemul
reticulat)
În doze mici: ACh exercită efecte de facilitare a
transmisiei sinaptice centrale şi periferice
În doze mari: efecte puternic excitatorii, dar şi
inhibitor (inhibiţia cordului de către nervii vagi)
Studiile arată că pacienţii amnezici au un deficit
marcat de ACh
Dopamina
-
Face parte din clasa catecolaminelor
Are trei căi:
- de la substanţa neagră la ganglionii
bazali (implicată în boala Parkinson),
- din apropierea subst. negre până la
bulbul olfactiv (reglează cogniţia, emoţia,
memoria şi învăţarea, lezarea produce
episoade echivalente celui schizofrenic)
- în hipotalamus (implicată în secreţia
glandei hipofize)
Norepinefrina (noradrenalina)
Provine din dopamină
- În creier există două căi adrenergice
- ventrală (bulb, punte, subst. reticulată,
spre hipotalamus)
- dorsală (punte, amigdală, hipocamp,
cortex)
- Reglează funcţiile cognitive (cortex), funcţiile
afective (sist. limbic), funcţiile vegetative şi
endocrine (hipotalamus)
-
Serotonina
-
-
-
-
Secretată de anumiţi nuclei din TC (nucleii rafeului)
Este mai puţin studiată, pentru că lipsesc
medicamentele care să stimuleze sau să inhibe
sistemul serotoninergic
Scăderea serotoninei: insomnie, hiperactivitate,
explozivitate
Creşterea serotoninei: sindrom comportamental
anormal (tremur, mişcări lente, ale corpului,
diminuarea ratei alimentare)
Controlează dispoziţia psihică, inducerea somnului
Aminoacizii
-
-
-
Sunt produşi de mai toate celulele nervoase
Se presupune că ar avea un rol modulator
asupra activităţii neuronilor
Ex. : acidul gama amino butiric (GABA) este
un neurotransmiţător inhibitor prezent în
măduvă, retină, hipocamp, EC etc
Neuropeptidele
-
-
-
-
-
Opioidele – opicortinele, enkefalinele
Neurohipofizarele – vasopresina, oxitocina
Secretinele – secretina, glucagonul, peptide
digestive
Insulina – insulina, insulina ca factor de
creştere I şi II
Somatostatina – somatostatinul, polipeptida
pancreatică
Gastrinele – gastrina, colecistochinina
Aceste substanţe acţionează
- Ca hormoni (la distanţă)
- Local (neurotransmiţători)
Au efect excitator sau inhibitor / ambele.
Reglează răspunsul organismului la durere,
stres.
II. Transmiterea impulsului nervos
Elemente de bază:
-
-
Potenţial de repaus
Potenţial de acţiune
Potenţial postsinaptic
Potenţialul de repaus (de membrană)
= diferenţa de potenţial permanentă care există
între interiorul şi exteriorul unei celule
(musculară, nervoasă)
- Diferenţa de potenţial este cuprinsă între – 60
şi -100 mV (interiorul celulei este mai negativ
decât exteriorul ei)
- Na are o concentratie mare extracelular iar K
o concentratie mare intracelular
Potenţialul de acţiune
= Depolarizarea membranei, care se propagă
din aproape în aproape, fără să scadă, de-a
lungul membranei axonului
- Durează între 1 şi 3 ms
- La celula nervoasă respectă regula “totul sau
nimic”: amplitudinea este de la început
maximă
- Na intra in celula nervoasa in mod activ iar K
este expulzat pasiv, inversand polaritatea
Potenţialul postsinaptic
= Potenţial electric înregistrat în membrana
unui neuron postsinaptic, ca urmare a
descărcării unui neuromediator în fanta
sinaptică
- Dacă neuromediatorul este excitator, se
produce o depolarizare membranară
(potenţial postsinaptic excitator – P.P.S.E)
care poate produce un potenţial de acţiune
- Dacă neuromediatorul este inhibitor, se
produce o hiperpolarizare locală (potenţial
postsinaptic inhibitor – P.P.S.I)
Celulele de sustinere
Exista trei tipuri de sustinere:
A. Ependimale – tapeteaza cavitatile pline cu fluid din
interiorul sistemului nervos (ventriculii cerebrali sI
canalul central al maduvei spinarii).
B. Microgliale – sunt fagocite sI inglobeaza resturile
care rezulta din lezarea, infectiile sau bolile
sistemului nervos central
C. Macrogliale – cuprind patru tipuri celulare:
- astrocite (SNC)
- oligodendrocite (SNC)
- celule Schwann (SNP)
- celule capsulare (SNP)
B. Celula migrogliala
C. Celulele macrogliale
Astrocitele:
- Sunt cele mai numeroase in sistemul nervos central
- Au forma stelara
- Îmbraca exteriorul creierului sau maduvei spinarii
(membrana gliala) sau inconjoara capilarele
sangvine formand bariera hemato-encefalica.
- Au un rol foarte important in sistemul nervos central
- Sunt primele celule afectate prin trauma sau
iradierea sistemului nervos central
- Sunt foarte susceptibile la formarea neoplasmelor
Astrocita
Astrocite.
În desen apar două
astrocite (mai închise la
culoare).
Astrocita de sus se
prinde de epiteliul
ependimal şi de dendritele
şi corpul celular al unui
axon. Are, de asemenea,
legătură cu un capilar de
sânge.
Astrocita de jos ajunge
de la pia mater până la
neuron (desenul are o
doză de “nerealism”: este
practic imposibil ca un
neuron să aibă conexiuni
atât cu ventricolul cât şi cu
spaţiul subarahnoidal).
Oligodendrocitele
- contribuie la formarea mielinei si mentinerea
mielinei – care reprezinta principalele lor
functii in sistemul nervos central
- produc, de asemenea, factorii neutrotrofi (care
pot promova cresterea axonilor afectaţi sau
lezaţi)
Oligodendrocita
Celulele Schwann
- corespund oligodendrocitelor din sistemul nervos
central
- inconjoara partial axonul mielinizat
- formeaza straturi succesive de lamele de mielina
(stratul extern – neuroderma)
- intre doua celule Schwann exista o intrerupere –
strangulatie Ranvier
- au rol sI in regenerarea neuronilor distruşi (partea
rupta a axonului este distrusa iar cea dinspre corpul
celular proliferează şi formeaza o structura tubulara
care va fi viitorul axon)
Celulele capsulare:
- inconjoara ganglionii spinali si ai nervilor
autonomi
Neuronii sunt dispusi in serii longitudinale sau
succesiune seriala.
Prin dispunere seriala se formeaza doua tipuri
de circuite:
- reflex
- releu (somatic aferent general)
Circuitul reflex transporta impulsuri care
conduc la un raspuns involuntar (contractia
muschilor / secretie glandulara)
Calea releu se referă la
 Circuitul somatic general aferent
 calea functionala - caile de releu / senzoriale
 calea motorie – caile miscarii voluntare
Calea functionala este formata din mii /
milioane de neuroni.
-
Corpii neuronali formează aglomerari numite
nuclei.
- Axonii formeaza structuri numite tracturi,
fascicule, nervi.
Organizarea de ansamblu a SN
Sistemul nervos este format din:



sistemul nervos central – creierul şi maduva
spinarii
sistemul nervos periferic – nervii cranieni,
spinali, nervii autonomi şi ganglionii spinali
sistemul nervos vegetativ (simpatic şi
parasimpatic)
Organizarea SN
Sistemul nervos central (SNC):




integreaza sI controleaza intregul sistem
nervos
primeste informatii (aferente)
interpreteaza informatiile din mediu
furnizeaza semnale (aferente) pentru
efectuarea activitatii
Sistemul nervos periferic (SNP)
Sistemul nervos periferic (SNP) conecteaza
sistemul nervos central cu organele si
tesuturile corpului.
Este format din nervi senzoriali (aferenti) si
motori (eferenti).
Sistemul Nervos Vegetativ (SNV)
Controlează ansamblul funcţiilor autonome
(activitatea organelor interne) ale
organismului).
Este format din:
- Sistemul nervos simpatic
- Sistemul nervos parasimpatic
Sistemul nervos simpatic
-
-
-
-
-
Pregateste organismul pentru “fuga sau
lupta”
Creeaza conditiile optime pentru adaptarea la
stres
Are centri nervosi dispusi pe toata lungimea
MS, in coarnele laterale
Controlul centrilor nervosi simpatici se face
de catre hipotalamus
Fibrele nervoase pot fi mielinizate sau
nemielinizate
Sistemul nervos parasimpatic
-
-
-
-
Creeaza conditiile pentru relaxarea
organismului dupa efort
Are centrii nervosi dispusi in bulb si punte
(TC)
Controlul acestora se face de catre
hipotalamus
Fibrele nervoase pot fi mielinizate sau
nemielinizate
SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Componentele SNC
-
-
Emisferele cerebrale (SC, sistem limbic,
diencefal, TC, cerebel, precum şi formaţiuni
de substanţă albă: corpul calos, trigonul
cerebral, comisurile albe anterioară şi
posterioară)
Măduva spinării
Elementele SC
-
Circumvoluţiune
Lob
Şanţ (mai adanc, separa lobi)
Scizura (mai putin adanca, separa
circumvolutiunile)
SCOARŢA
CEREBRALĂ
Lobii SC
-
Lobii frontali
Lobii parietali
Lobii temporali
Lobii occipitali
Lobii
Lobii
Lobii (cont.)
Lobii frontali







delimitat posterior de scizura lui Rolando sI inferior
de scizura lui Sylvius
este traversat de trei santuri sI patru ginusuri
in zona posterioara, intre scizura lui Rolando sI
santul precentral se formeaza ginusul precentral
se imparte in trei parti:
frontala superioara (F1)
frontala mijlocoe (F2)
frontala inferioara (F3)
Lobii parietali


se intinde de la santul central pana la cel
parieto-occipital (scizura perpendiculara
exterioara)
posterior santului central se gaseste santul
postcentral, care imparte lobul pariental in
ginusul postcentral sI o arie posterioara
maimare. Ginusul postcentral = aria
somatosenzitiva sI are numeroase conexiuni
Lobii temporali



este situat inferior de scizura lui Sylvius sI
anterior de scizura perpendiculara externa
(preoccipitala)
este impartit in trei circumvolutii paralele:
temporala superioara, medie sI superioara sI
doua ginusuri plasate anterior sI posterior
ginusul anterior = aria auditiva primara
Lobii occipitali


situat in spatele santului parieto-occipital
este brazdat de numeroase santuri mai mici
Scoarţa cerebrală
Structura scoarţei diferă de la o zonă la alta
(ca grosime, densitatea păturii celulare,
orientarea celulelor sau numărul acestora).
La acest nivel intalnim mai multe tipuri de
neuroni:
- Piramidali
- Stelati (granulari)
Neuronii piramidali
-
-
Pot fi mici, mijlocii sau gigantici
Reprezinta peste 66% din populatia neuronala a
neocortexului
Neuronii stelati
-
-
Se afla mai ales in straturile II si IV
Reprezinta aproximativ 33% din populatia
neuronala a tuturor ariilor neocorticale
Sunt celule multipolare
Au diametru foarte mic
Structura Scoartei Cerebrale
Cortexul prezinta doua regiuni:
- Slab stratificata (doua straturi) – corespunde
structurilor vechi din paleocortex – Allocortex
- Foarte stratificata (6 straturi) - tine de de
structurile corticale noi – Izocortex
Allocortexul are doua straturi:
- Extern (granular) – senzorial
- Intern (piramidal) – motor (neuroni mari
Izocortexul are sase straturi principale:
I. Zonal
II. Granular extern
III. Piramidal extern
IV. Granular intern
V. Piramidal intern (ganglionic)
VI. Multiform
I. Zonal
-
Se afla la exterior (celule mici, orizontale)
Este o patura de protectie pentru straturile
profunde
II. Granular extern
-
-
Format din celule stelate si piramidale mici
Axonii merg in jos si stabilesc conexiuni cu
celulele piramidale mari din straturile III si IV
III. Piramidal extern
-
Format din neuroni piramidali mijlocii
Axonii parasesc scoarta, ajungand in
substanta alba si se indreapta fie spre
cealalte EC (neuroni asociativi), fie spre TC si
MS
IV. Granular intern
- Este mai ingust
- Contine neuroni stelati si piramidali
- Este considerat al doilea sediu cortical al sensibilitatii
(primeste aferente de la nucleii talamici nespecifici)
V. Piramidal intern (ganglionic)
- Contine cei mai mari neuroni piramidali (Betz) dar si
unii neuroni mai mici
- Dendritele urca pana in stratul I iar axonii ajung la
centrii subcorticali si medulari
- Axonii alcatuiesc caile piramidale prin care se transmit
mesaje de comanda pentru miscarile voluntare
- Este considerat sediul motricitatii voluntare
VI. Multiform
- Contine celule de diferite forme si marimi
- Axonii trec in substanta alba a EC
Scoarta cerebrala
Funcţie de predominanţa celulară, întâlnim:



Predominanţa piramidală - în aria corticală
motorie
Predominanţa granulară – în ariile corticale
senzoriale
Straturile I, II (chiar III) – în ariile corticale de
asociaţie (în întreg neocortexul)
Cortexul este o zonă vastă de recepţie, de
comandă - central şi de integrare a
impulsurilor.
Se imparte in:
 Cortex somato-senzorial (zona posterioară)
 Cortex motor / efector (zona anterioară)
Cortexul somatosenzorial

Joacă un rol important în preluarea tuturor
inputurilor senzoriale de la nivel somatic.

Există două arii importante în preluarea
informaţiilor senzoriale:


Aria senzorială somatică primară (1)
Aria senzorială somatică secundară (2)
Cortexul somatosenzorial
Cortexul somato-senzorial primar S I
Cortexul senzorial secundar S II
Homunculus senzitiv (imag.)
Cortexul senzorial somatic primar S I





se găseşte în girusul postcentral, şanţul central şi
porţiunea superioară şi inferioară a lobilor parietali
are patru arii funcţionale – ariile Brodmann 1, 2, 3a
şi 3b cu roluri diferite în suprafaţa somatică
aria 1 – primeşte sensibilitatea externă şi
proprioceptivă prin fibre talamice directe şi prin
colaterale din aria 3
aria 2 – aici sosesc de la talamus doar fibre subţiri
proprioceptive şi kinestezice contralaterale
aria 3 – responsabilă, deasemenea, de
sensibilitatea exteroceptivă (dureroasă)
Cortexul senzorial somatic secundar – S II


se află pe partea superioară a şanţului lateral
este mai mic decât cel primar
Ambele arii sunt conectate şi cu cortexul motor
piramidal şi au trei tipuri de conexiuni: de
asociere, colosali şi de proiecţie.

Conexiunile de asociere unesc neuronii
diferitelor regiuni corticale din această
emisferă centrală.

Conexiunile caloase unesc neuronii aflaţi în
cele două emisfere cerebrale.

Conexiunile de proiecţie trimit axoni la
structurile subcorticale (ganglioni bazali,
talamus, măduva spinării).
În concluzie, sistemul somatic are două mari
tipuri de aferenţe:
- sensibilitate termo-algică şi sensibilitate
epicritică (tactil fină)
- poziţia articulaţiilor.
Transmiterea durerii
Cortexul vizual
 Traseul vizual este următorul:
 Retină -> nucleul geniculat lateral
 Retină -> mezencefal (coliculii superiori)
 Retină -> mezencefal (aria pretectală)
 Doar nucleul geniculat lateral prelucrează
informaţia vizuală, restul generează reflexe
de tipul reflexului pupilar sau mişcare
oculară.
 Inputul senzorial vizual ajunge în aria vizuală
1 – V1 (cortex striat) = câmpul 17 Brodmann.
 Influxurile care ajung aici sunt contralaterale.
Cortexul vizual primar – scizura calcarina
Analizatorul vizual



Neuronii acestei zone răspund în mod
specific la anumite tipuri de stimulări vizuale
(pot răspunde la linii verticale, nu şi la cele
oblice sau orizontale, din câmpul receptor). Ei
se numesc neuroni complecşi şi neuroni
hipercomplecşi.
Neuronii complecşi răspund la mai mulţi
stimuli care au aceeaşi orientare în câmp.
Neuronii hipercomplecşi integrează influxurile
de la neuronii complecşi.
Neuronii plasaţi în straturi diferite au roluri
diferite:
- unele prelucrează conturul grosier al
stimulului,
- altele prelucrează culoarea, textura şi forma
stimulului.
În V1 neuronii sunt orientaţi în coloane distincte
funcţional, între care există conexiuni.
Aria vizuală V2 se găseşte în aria 18 Brodmann
 reprezintă imaginea în oglindă a ariei 17
 este principala arie de asociere şi centru al
memoriei vizuale
 are rol în organizarea imaginii şi în acomodare
Aria vizuală V3 se găseşte în aria 19 Brodmann
 aici se formează fibre motorii care se proiectează
subcortical
 au rol în vederea stereoscopică (orientarea spaţială,
perceperea formelor, imaginea corpului, mişcarea în
profunzime şi localizarea imaginilor)
Ariile vizuale V4, V5 şi V6 au localizări mai
reduse spaţial (între celelalte arii sau pe faţa
mediană a emisferelor cerebrale).
V4 – are rol în percepţia colorată
V5 – are rol în perceperea formelor aflate în
mişcare
V6 – are rol în reprezentarea spaţiului
Cortexul auditiv
Localizarea în spaţiu la nivel cortical se realizează prin
compararea diferenţelor de intensitate şi timp
recepţionate de fiecare ureche.
Cortexul auditiv este organizat în coloane (la fel ca cel
vizual şi somatic) conectate între ele dar şi cu harta
corticală spaţială a localizării sunetului.
La cortexul auditiv se adaugă două arii funcţionale în
lobii frontal (Broca) şi temporal (Wernicke) care au
legătură cu percepţia sunetelor vorbirii
Cortexul auditiv
Analizatorul auditiv
Cortexul auditiv se împarte în:

aria auditivă primară A1 (specializată
pentru recepţia sunetelor de diferite
intensităţi),

aria auditivă secundară A2, câmpurile 42,
22 (cu importanţă în discriminarea
zgomotelor şi vocilor),

aria auditivă terţiară A3 - câmpurile 20 şi 21
(20 – memoria auditivă, înţelegerea
cuvintelor şi melodiilor; 21 – atenţia auditivă)
Cortexul vestibular
- Este localizat în câmpul 2, rostral de aria auditivă
- Are rol în reglarea echilibrului, în controlul motricităţii
cerebeloase.
Cortexul gustativ
- se găseşte aproape de proiecţia corticală a limbii
(lobul parietal)
- există mai multe teorii care explică producerea
senzaţiei de gust (producere separată apoi
integrare; integrare pe parcurs)
- codarea gustului:


are aceleaşi principii generale ca şi celelalte modalităţi
senzoriale
are profunde conotatii emoţionale
Cortexul gustativ
Homunculus senzitiv (pentru proiecţia limbii)
Cortexul olfactiv



capabil să discrimineze extrem de fin între mii de
mirosuri
are o organizare mai puţin precisă
are cinci părţi:






nucleul olfactiv anterior
Bulbul (tuberculul) olfactiv
cortexul piriform (lobul temporal)
nucleul cortical al amigdalei
aria intorinală
halucinaţiile olfactive – apar în cazul leziunilor
cortexpiriforme – poate marca un debut de epilepsie
de lob temporal
Analizatorii olfactiv si gustativ
Concluzii în legătură cu structura şi funcţiile
cortexului posterior



zonele de proiecţie topică sunt zone dinamice, care
depind atât de influenţele mediului extern cât şi de
aspectele interne motivaţionale;
zonele de asociere au o organizare distinctă, prin
aceea că au stratul III foarte dezvoltat (cu rol în
corelarea şi integrarea impulsurilor senzoriale
modale). Dacă stimulăm această zonă rezultă
focare de excitaţie care vor cuprinde zone mari
corticale.
Zonele de asociere secundare stabilesc conexiuni
cu multe comutări şi circuite la nivel subcortical (în
special la nivel talamic);
Concluzii (cont.)


Pentru procesări din ce în ce mai complexe au apărut şi
zonele terţiare şi cuaternare (“zone de acoperire”), la
care numărul conexiunilor creşte şi mai mult. În această
zonă neuronii sunt “eliberaţi” de funcţia senzorială şi au
doar funcţie de coordonare şi prelucrare a impulsurilor
(coordonarea tuturor analizelor între ei, precum şi a
scopurilor generale ale activităţii). Se obţin constructe
cognitive calitativ superioare, imagini perceptuale
complexe multimodale, reprezentări cu nivel înalt de
generalitate etc.
Zonele primare şi zonele de asociere nu pot lucra unele
fără celelalte (disfuncţia uneia implică şi disfuncţia
celeilalte)
Zonele de sensibilitate primare,
secundare, tertiare si cuaternare
Zonele corticale anterioare


Rolul acestor zone este de a transforma energia
neuronală în energie fizică, prin comenzile
transmise de cortex la muşchii scheletici.
Mişcările motorii pot fi clasificate în:






mişcări voluntare
răspunsurile reflexe
paternuri motorii ritmice
Ele diferă după gradul de complexitate şi de control
voluntar.
Mişcările voluntare sunt cele mai complexe. Pot fi
intenţionale sau răspuns la o stimulare externă
specifică. Ele se învaţă şi se perfecţionează în timp.
Răspunsurile reflexe sunt cel mai puţin influenţate
de controlul voluntar. Sunt rapide, stereotipe şi
involuntare.
Cortexul motor
Paternurile motorii ritmice (mersul, fuga, mestecatul)
reprezintă combinaţii între mişcările voluntare şi cele
reflexe. Începutul şi sfârşitul lor sunt voluntare, restul
ţine mai mult de aspecte reflexe. Pun în funcţie
două seturi opuse de muşchi – agonişti şi
antagonişti.
Pentru integrarea tuturor acestor tipuri de mişcări,
sistemul motor dispune de două caracteristici:
 primeşte influenţe senzoriale cu privire la
context/mediu, orientarea corpului şi gradul de
contracţii musculare.
 Sistemul motor dispune de o organizare ierarhică,
ce integrează diferenţiat inputurile senzoriale
relevante pentru funcţionarea acestora.


Între componenta senzorială şi cea motorie a
cortexului există o extrem de strânsă
interacţiune.
Cercetările efectuate asupra cortexului motor
au evidenţiat existenţa unei arii specifice –
circumvoluţia precentrală – a cărei stimulare
produce efecte motorii în grupe musculare
aflate în zone opuse ale corpului (aria
motorie primară).
Aria functionala senzorio-motorie

Au fost descoperite şi alte arii motorii considerate
secundare (arii premotorii). Axonii acestor neuroni
se proiectează în cortexul motor primar în structurile
subcorticale şi în măduva spinării. În funcţie de
nivelul atins în dezvoltarea unei specii faţă de alta,
ariile premotorii cresc în extindere şi complexitate (la
om sunt de peste 6 ori mai mari decât la maimuţele
inferioare).

La om au fost evidenţiate 2 arii premotorii. Acestea,
împreună cu cortexul motor primar, au o structură
diferită de a ariilor senzoriale, prin absenţa stratului
IV şi prin dezvoltarea mai mare a stratului V
(piramidali gigantici – Betz).
Cortexul primar motor şi ariile premotorii primesc
inputuri din trei surse:
 de la periferie, cortexul senzorial primar şi arii
senzoriale asociative;
 de la cerebel (prin talamus);
 de la globus pallidus.
Pe de altă parte, ariile corticale motorii exercită
control indirect asupra motoneuronilor spinali,
prin intermediul anumitor nuclei din TC.
 Cortexul primar motor – M 1 – aria 4 Brodmann
 Ariile premotorii – aria 6 Brodmann

Cortexul primar motor – prin stimularea diferitor zone ale ei
rezultă o hartă a corpului uman (homunculus) în care sunt
reprezentate grupurile musculare buco-linguo-faciale,
membrul superior şi mâna, membrul inferior. Relevanţa lor
rezultă din rolul lor fiziologic (precizia şi fineţea mişcării,
mai puţin dimensiunea lor anatomică).

Şi ariile secundare au un anumit grad de somatotopie. Ele
intervin în pregătirea motorie şi în controlul mişcărilor.

Lezarea ariei motorii primare – are consecinţe motorii
grave.

Lezarea ariei motorii secundare – are consecinţe asupra
controlului motor al feţei.
Concluzii cu privire la structura şi funcţiile
cortexului anterior

între zonele motorii primare şi zonele
senzoriale primare există o comunicare foarte
intensă şi diferenţiată, atât prin fibre de
asociere cât şi prin intermediul zonelor de
asociere => aceste conexiuni permit transferul
de influenţă şi comunicarea oricărui mesaj
modal sau plurimodal, în acest fel putând să
apară acelaşi răspuns motor la mai mulţi
stimuli sau răspunsuri motorii diferite la acelaşi
stimul.


la om aceste zone ocupă aproape 1/4 din
întreaga suprafaţă a SC, cu o dezvoltare
superioară faţă de primate;
cortexul frontal realizează conexiuni multiple
(af şi ef.) cu formaţiuni situate la niveluri
diferite ale - talamus, corpii striaţi, sistemul
limbic, cerebelul => devin posibile
coordonarea şi sincronizarea activităţii tuturor
zonelor şi structurilor corticale, în
concordanţă cu desfăşurările
comportamentale.
PATOLOGIA SCOARTEI CEREBRALE
Calsificarea tipurilor
I.
II.
III.
Patologia cortexului posterior
Patologia cortexului anterior
Patologia limbajului
I. Patologia cortexului posterior
-
-
-
Patologia cortexului vizual
Patologia cortexului auditiv
Patologia cortexului somatosenzorial
Patologia cortexului gustativ
Patologia cortexului olfactiv
Patologia cortexului vizual
Agnozia vizuala
= afectarea functionarii cognitive la nivelul
vederii
Cauza: lezarea cortexului vizual tertiar (si a
zonei subcorticale aferente) din lobii
occipitali, precum si a unor regiuni din lobii
temporal si parietal
Patologia cortexului vizual
Agnozia culorii
- pacientul este capabil sa discrimineze culorile prin
sortare si imperechere, dar pare incapabil sa lege
culorile potrivite de obiecte, sau sa sorteze culorile in
grupuri, dupa anumite criterii
- Pacientul este, deasemenea, incapabil sa opereze cu
codurile de baza ale culorilor (ex. culori “calde”, culori
“reci”) sau sa extraga intelesul asocierilor dintre culori
(ex. “rosu si galben pot fi culorile unei flori”, verde este
culoarea pe care traversam la trecerea de pietoni” etc)
Anomia culorii
- Pacientul este incapabil sa numeasca culorile
- Depinde de afectarea punctului de jonctiune temporoparieto-occipital stang, unde se afla anumite sisteme de
limbaj
Patologia cortexului vizual
Acromatopsia
- Pacientul percepe lumea ca fiind fara culoare, in
tonuri de gri sau, ocazional, in tonurile unei singure
culori
Agnoziile spatiale vizuale
- Pacientul percepe lumea inconjuratoare doar
bidimensional, fiind incapabil sa traga concluzii
despre cea de-a treia dimensiune
- Cauza: afectarea conexiunilor spleniale
interemisferice, care leaga ariile 18 si 19 ale celor
doua emisfere
Patologia cortexului vizual
Agnozia vizuala asociativa
- Pacientul poate copia corect un desen, dar este incapabil sa
spuna numele obiectelor desenate sau sa indice utilizarea
lor in practica
- Pare legata de lezarea profunda a lobilor occipitali, desi se
poate produce si prin lezarea lobilor temporali
Simultagnozia
- Pacientul este incapabil sa formuleze simultan mai mult de un
percept (se diagnosticheaza cu testul figurilor ascunse in alte
figuri – “Embedded figures Test”)
Prosopagnozia
- Incapacitatea de a recunoaste fete familiare, inclusiv propria
fata (cauza: lezarea unei circumvolutii situate la punctul de
intalnire intre lobul occipital, frontal si temporal drept)
Patologia cortexului vizual
Vederea oarba (blindsight)
- A fost denumita si observata inca de la inceputul secolului 20.
- Pacientii, desi se declara ca fiind orbi (nu vad nimic), par sa
posede totusi anumite aspecte de responsivitate vizuala (pot
face evaluari vizuale, fara a avea vreo experienta perceptuala)
- Cauze: TCC, AVC, leziuni chirurgicale
- Abilitatile “conservate” pot varia foarte mult: orientarea privirii
catre sursa de lumina, indicarea (cu degetul) a sursei de
lumina, diferentierea orientarii liniilor, a marimii literelor,
precum si o acuitate vizuala cu putin doar mai slaba decat la
subiectii normali
- Explicatia conservarii acestor abilitati: mentinerea functionarii
sistemului vizual secundar (tecto-pulvinar), care continua sa
opereze chiar in conditiile afectarii sistemului primar, fara a
putea insa furniza si constiinta prezentei stimulilor
Patologia cortexului auditiv
Agnozia auditiva
= inabilitatea pacientului de a interpreta intelesul sunetelor
din afara vorbirii, si de a spune ceva semnificativ despre
ele (nu poate spune ca ceea ce se aude este apa care
curge, si nici ca apa se foloseste la baut, spalat sau
inotat).
Tipuri de agnozie:
-
-
O forma este legata de perceperea si discriminarea
sunetelor (pacientul recunoaste un obiect prin forma sau
atingerea lui, nu prin sunetul pe care il produce)
Alta forma se refera la asocierile generate de sunete
Patologia cortexului auditiv
Ambele forme de agnozie auditiva sunt legate
si de dificultati in receptia limbajului vorbit
(afazii de tip senzorial).
Cauza: leziuni la nivelul cortexului auditiv tertiar
(circumvolutia temporala superioara, zona
anterioara)
Amuzia
- Pacientul este incapabil sa recunoasca sau sa
discrimineze anumite ritmuri, tempouri sau
masuri muzicale
Patologia cortexului somatosenzorial
-
Consta in lezarea cortexului senzorial primar si a celui
secundar, cu consecinte asupra modului in care sunt
receptionate senzatiile corporale: alterare sau pierdere
completa a sensibilitatii (anestezie) pentru anumite
parti ale corpului, fie pentru anumite tipuri de senzatii
cutanate (atingere, presiune, temperatura) sau pentru
toate acestea
-
Poate fi afectata si informatia cu privire la pozitia
membrelor, ceea ce poate duce la erori de apreciere a
pozitiei corpului fata de anumite obiecte.
Patologia cortexului somatosenzorial
Asomatognozia
= Incapacitatea pacientului de a-si simti propriul corp
sau parti ale sale
Sunt doua tipuri:
- Anosognozia
- Autotopagnozia
Anosognozia
- Pacientul devine inconstient de jumatatea stanga a
corpului (consecutiv lezarii corticale drepte) si isi
“neaga” aceasta parte
Autotopagnozia
- Consta in slaba capacitate sau incapacitatea
pacientului de a numi parti ale propriului corp, de a
le identifica pe desen sau de a le misca
Patologia cortexului olfactiv
Anosmia
= Incapacitatea pacientului de a identifica
mirosuri sau de a le asocia cu un obiect,
mancare, actiune (ex. pregatirea mesei,
prezenta gunoiului)
Cauza: lezarea cortexului olfactiv (fata mediala
a EC)
II. Afazia - descriere



-
-
-
Este cea mai comuna tulburare de limbaj, din
cauza corticala,
Clasificarea afaziilor a cunoscut multe
variante
Cea mai simpla clasificare imparte afaziile in:
Receptive si expresive (Weisenberg,
McBride, 1935)
Fluente si nonfluente (Howes si Geschwind,
1964)
Anterioare si posterioare (Benson, 1967)
Tipuri de afazie
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
Afazia Broca (motorie, non-fluenta)
Afazia Wernicke (senzoriala)
Afazia de conducţie
Afazia anomică (centrala)
Afazia anomica (amnezica)
Afazia motorie transcorticala
Afazia senzoriala transcorticala (sindromul de
izolare)
Afazia globala
[Alexia]
[Agrafia]
Afazia Broca
-
-
-
Este asociata cu lezarea ariei Broca, din lobul frontal
inferior posterior
Este cea mai “comuna forma de afazie, non-fluenta
Semnul principal: vorbirea este profund afectata
(articolele, adverbele, adjectivele,etc) astfel incat
vorbirea tinde sa fie redusa doar la substantive si la
verbe
In cazurile extreme se ajunge la absenta pronuntarii
cuvintelor functionale, iar substantivele si verbele
sunt folosite doar in forma de baza (“vorbire
telegrafica”)
Pot aparea si alte erori in producerea de cuvinte
(parafazii) – pacientul foloseste cuvinte cu sens
asemenator celui de baza, sprijinindu-se pe contex
pentru ca ceilalti sa inteleaga mesajul
Aria Broca
Broca (cont.)
-
-
-
-
apar, deasemenea, dificultati cu repetarea si
cu numirea cuvintelor (“suflarea” primei litere
poate ajuta)
Uneori, in afara de lezarea limbajului vorbit
poate fi afectat si limbajul scris (prin
afectarea acelorasi mecanisme?)
In toate cazurile, intelegerea limbajului este
intacta
Se poate insoti cu sentimente de furie si
frustrare din cauza inabilitatii de a comunica
normal
Afazia Wernicke
-
-
-
Este lezata aria Wernicke
Este o afazie fluenta, caracterizata printr-un deficit
sever de intelegere auditiva
Pacientii pot face distinctia intre vorbire si nonvorbire, dar nu pot extrage inteles din mesajul vorbit
Cu toate ca este o afazie fluenta, nu inseamna ca
vorbirea este “normala”, ea putand fi normala (sau
excesiva) cantitativ, dar neinteligibila
Vorbirea este afectata de parafazii, de data aceasta
de natura semantica (inlocuirea unor cuvinte cu
altele, din aceeasi categorie, “rosu” in loc de “verde”,
sau crearea unor cuvinte noi, neologisme),
capatand numele de afazie de jargon.
Aria Wernicke (zona albastra)
Wernicke (cont.)
-
-
-
Jargonul nu are inteles, inclusiv pentru pacient, poate
avea accentul corect pentru limba respectiva, chiar
daca sunt produse non-sensuri
Unele expresii lingvistice indelung folosite,
automatizate, pot fi conservate
Un mod de a intelege aceasta problema in vorbire este
de a o considera ca fiind produsa, cel putin partial, de
un deficit de intelegere (mecanismele care
monitorizeaza producerea vorbirii sunt comune cu cele
care interpreteaza mesajul abia sosit, astfel incat
pacientul pierde controlul exprimarii lingvistice, nefiind
in stare sa verifice ce anume este produs). Rezultatul
se numeste “salata de cuvinte”.
Afazia de conducţie (centrală)
-
-
-
-
-
Localizare: în profunzimea zonei nervoase din preajma
fasciculului arcuat (care conectează zonele posterioare
şi anterioare ale centrilor limbajului, adică recepţia şi
producerea limbajului)
Nu există un model unanim acceptat al acestei afazii;
se presupune că MSD ar fi afectată
Caracteristica principală este afectarea severă a
repetării cuvintelor, atât în vorbire cât şi în citirea “cu
voce tare”
Pacienţii au atât vorbirea cât şi scrisul în limite normale,
Vorbirea: destul de fluentă, înţelesul cuvintelor este
corect iar sintaxa este, de asemenea, corectă;
ocazional, pot apărea parafazii fonemice (care
afectează denumirea obiectelor)
Afazia anomică (amnezică)
-
-
-
Localizare lezională: circumvoluţia angulară, partea
mijlocie a circumvoluţiei temporale posterioare
Este, probabil, cea mai frecventă formă de afazie,
apărând şi ca formă reziduală de afazie după
vindecarea altor forme
Caracteristica principală: este afectată denumirea
obiectelor (utilizarea substantivelor); în formele uşoare
poate trece neobservată în vorbirea obişnuită; în
formele grave apare “vorbirea goală”, pentru că lipsesc
principalele substantive
Sugerarea contextului pentru reamintire sau “suflarea”
primelor litere nu sunt suficiente; uneori, persoana
poate folosi acelaşi cuvânt ca verb, dar nu poate asocia
cuvântul cu utilizarea lui ca substantiv
Afazia motorie transcorticală
-
-
-
-
Localizare lezională: în cortexul frontal de asociaţie,
anterior sau superior faţă de centrul Broca, cu care
este conectat
Formele complexe (senzorio-motorii) implică
afectarea amplă a vorbirii şi scrisului dar poate
apărea un fenomen ciudat: afazia ecolalică (poate
repeta ceea ce i se spune, fără greşeală, cu toate că,
altminteri, nu poate vorbi); mai pot rămâne relativ
intacte: capacitatea de a completa proverbe,
propoziţii simple, de a înjura şi de a cânta
Predomină deficitele în producerea de limbaj, în
condiţiile conservării parţiale a înţelegerii limbajului
auzit şi citit
Furnizarea de indicii poate ajuta pacienţii în ce
priveşte recuperarea fluenţei vorbirii
Afazia senzoriala transcorticala
-
-
-
Localizarea lezională: în cortexul de asociaţie
peri-Sylvian, în jurul graniţei dintre lobul parietal
şi cel temporal
Se mai numeşte uneori “sindromul de izolare”,
implicând faptul că sistemul vorbirii a fost izolat
de celelalte elemente ale limbajului; pacientul
poate repeta ce i se spune, dar înţelege nimic
sau foarte puţin din ceea ce repetă sau citeşte
Vorbirea produsă este fluentă, uşor mai
inteligibilă decât cea produsă în afazia
Wernicke, plină de jargon şi parafazii;
Afazia globala
Consta in pertubarea masiva a limbajului din
toate punctele de vedere (intelegere si
producere)
Alexia / Dislexia
Tipuri de dislexii:
- Dislexie de dezvoltare (nu se dezvolta capacitatea
de citire)
- Dislexie achiziţionată (“acquired”) – se pierde
capacitatea de a citi, deja achizitionata
O alta clasificare include: dislexia profunda, dislexia
fonologica (vizeaza citirea non-cuvintelor), citirea
litera-cu-litera, dislexia de suprafata (citirea este
afectata pentru cuvintele la care scrierea nu este
identica cu pronuntia)
Agrafia / Disgrafia
Tipuri de disgrafii:
- Disgrafia de dezvoltare (nu se poate dezvolta
capacitatea de a scrie)
- Disgrafia achiziţionată (“acquired”) – se
pierde capacitatea de a scrie, deja
achizitionata
II. Patologia cortexului anterior
Apraxia
= pierderea capacităţii de a efectua mişcări voluntare
(intenţionate)
- poate să apară în absenţa paraliziilor sau a oricărei alte
alterări funcţionale senzoriale sau motorii,
- poate să vizeze oricare dintre mişcările voluntare,
mişcările mari şi cele ale membrelor fiind însă primele
“vizate”
- cele mai frecvente mişcări afectate: mişcările de imitare
faciale, ale mâinii, tapping, precum şi mişcări complexe
manuale
Apraxia (cont.)
-
-
pacientul este incapabil să organizeze o sarcină motorie (să
efectueze o mişcare) dacă este nevoit să pornească de la o
descriere abstractă a sarcinii respective sau,
ALTFEL SPUS,
pacientul poate fi perfect capabil să realizeze o mişcare în
mod automat (să bea dintr-o cană, de ex.) dar, dacă i se
cere să arate CUM face acel lucru (cum bea din cană), să
fie incapabil să arate / demonstreze mişcarea; uneori poate
fi de ajutor pentru el să aibă alături obiectul (cana) însă, în
absenţa acestuia, poate eşua.
Apraxia (cont.)
Cauze probabile (Geschwind):
-
Lezarea cailor de legatura intre regiunea parietala
posterioara stanga si lobul frontal stang (calea
fasciculului arcuat), cu implicarea probabila si a
mecanismelor verbale
-
Lezarea partii stangi implica aparitia apraxiei bilaterale,
in vreme ce lezarea partii drepte implica apraxie
unilaterala (doar a partii stangi a corpului)
Apraxia - tipuri
1.
2.
3.
4.
1.
Apraxia îmbrăcării
Apraxia constructivă
[Apraxia ideationala]
[Apraxia ideomotorie]
Apraxia îmbrăcării
Este o formă particulară de apraxie, manifestată
ca incapacitate a pacientului de a se îmbrăca.
Acesta poate deveni confuz în privinţa etapelor
îmbrăcării, a hainelor pe care ar trebui să le
aleagă, finalmente rezultatul fiind bizar.
2. Apraxia constructivă
-
-
Este o formă mai frecvent întâlnită de apraxie
Este incapacitatea de a “sintetiza” modul în care se duce la
bun sfârşit o sarcină practică, care presupune mai multe
elemente şi etape (ex. construcţia unui “castel” din cuburi
de lemn)
Cauza celor mai severe forme de apraxie constructivă:
lezarea unor regiuni frontale şi parietale drepte
Dificultăţile în desenarea obiectelor
- Erorile de desenare pot fi cauzate de leziuni ale lobilor
occipital sau parietal.
- Leziunile parietale produc defecte de aranjare şi interrelaţionare a părţilor desenului
- Leziunile parietale drepte produc desene fragmentate,
cu componente aşezate în poziţii greşite, cu orientare
greşită, cu o multitudine de linii adăugate ulterior pentru
a corecta desenul
- Leziunile parietale stângi produc deseori o simplificare
a desenului (probabil pentru că pacientul nu poate
formula un plan pentru a-l pune în practică, astfel încât
rezultatul este corect dar simplu, fără detalii)
Diagnoza apraxiilor (testele seriale ale miscarilor
mainilor si ale fetei)
Ataxia
Consta in slaba capacitate sau incapacitatea de a finaliza o
sarcina conform cu planificarea initiala.
Cu toate ca majoritatea formelor de ataxie apar in relatie cu
afectarea cerebeloasa, anumite ataxii insotesc apraxiile
(lezare corticala).
Lezarea unor arii din cortexul parietal superior poate
produce ataxie optica (incapacitatea subiectilor de a
atinge obiecte in conditii de autoghidaj vizual, fara
afectarea recunoasterii obiectelor si a pozitiei acestora).
Sindromul Gerstmann
Constă din patru simptome:
1.
Agrafie
2.
Acalculie
3.
Confuzie stânga-dreapta
4.
Agnozia degetelor (incapacitatea de a numi degetele de
la mâini)
Cauza probabilă (Gerstmann): lezarea circumvoluţiei
angulare din lobul parietal stâng.
Cercetări extinse au fost efectuate pentru a demonstra
existenţa acestui sindrom şi implicaţiile sale. Rezultatele
sunt in discutie.
Concluzii cu privire la funcţionarea lobilor cerebrali
Lobii frontali
Lobii temporali
Cortexul motor şi premotor
Auzul
-control motor de nivel primar şi secundar
-fluenţă verbală şi de desen
-pronunţarea cuvintelor pe litere
-Recepţia
Cortexul prefrontal
senzorială
-Percepţia senzorială auditivă
-Cogniţia asociată evenimentelor auditive
-Abilităţi muzicale (lob temporal drept)
-Controlul
Văzul
motor terţiar
-Adaptabilitatea răspunsului motor
-Planificarea secvenţelor comportamentale
-Reglarea verbală
-Rezolvarea de probleme
-Mişcarea voluntară a ochilor
-Judecata perceptuală
-Memoria (efectul de recenţă)
Aria lui Broca
-Vorbirea
expresivă
Cortexul orbital
-Personalitatea
-Comportamentul
-Funcţia
vizuală terţiară
-Percepţia feţelor
Limbajul
- Recepţia şi înţelegerea vorbirii şi scrisului
Atenţia
Memoria
-Sindromul
amnezic
-Memorie verbală de lungă durată - TS
-Memorie spaţială de lungă durată – TD
-Învăţare asociativă
Personalitatea
social
-Percepţie
experienţială
-Comportament sexual
Concluzii cu privire la funcţionarea lobilor cerebrali (cont.)
Lobii parietali
Lobii occipitali
Anterior
-Producerea
-Percepţii
somatosenzoriale
-Percepţie tactilă
-Simţul corpului
-Recunoaşterea vizuală a obiectelor
Posterior
-Limbaj
senzaţiilor vizuale
primare (puncte luminoase, forme
simple), completarea formei
-Percepţia
vizuală (contururi, mărime,
orientare, adâncime, stereopsis,
luminozitate, culoare, mişcare)
(recepţia limbajului vorbit,
citirea)
-Orientarea spaţială şi atenţia
(urmărirea traseului, discriminarea
stânga-dreapta)
-Sinteze simbolice (calculul aritmetic)
-Mişcarea voluntară
-Abilităţi constructive (desenul)
-Integrarea văz-simţ tactil
-Memorie auditivă de scurtă durată
-Conotaţiile
vizuale
-Citirea
semantice ale obiectelor
SISTEMUL LIMBIC
Denumire data de Broca in 1878 pentru a caracteriza
cortexul primitiv care formeaza un inel in jurul TC.
Studiul sau a starnit interes dupa ce s-a relevat rolul lui in
comportamentul emotional (are conexiuni cu
hipotalamusul, talamusul, epitalamusul, precum
si cu arii ale sistemului olfactiv).
Cercetarile demonstreaza implicarea lui in
comportamentele de cautare a prazii, crestere,
crestere a puilor, imperechere, raspunsuri emotionale,
echilibrul intre comportamentul normal si cel agresiv,
formarea memoriei (in special a celei emotionale).
Sistemul limbic
Sistemul limbic (girusul cingulat – sus, fornix –
la mijloc, amigdalele, hipocampul – jos, bulbii
olfactivi – stanga, corpii mamilari - centru
Studiile imagistice si experimentale au relevat urmatoarele structuri
componente ale sistemului limbic:
 nervii, bulbul si tractul olfactiv;
 stria olfactiva si girusul olfactiv;
 trigonul olfactiv;
 lobul piriform si cortexul piriform;
 complexul nuclear amigdaloid;
 aria septala;
 formatiunea hipocampica;
 fornixul;
 hipotalamusul;
 nucleii talamici limbici si paralimbici;
 aria limbica a ganglionilor bazali;
 cortexul limbic;
 cortexul paralimbic; etc
Alti autori considera ca in sistemul limbic intra doua
grupe de structuri:

A. Grupa structurilor concentrice;

B. Grupa structurilor marginale.
In A intra lobii olfactivi, aria hipocampică, cortexul
periamigdaloid si cortexul prepiriform.
In B intra:

circumvolutia corpului calos;

circumvolutia hipocampului;

nucleii amigdaloidieni

lobul insulei;

partea anterioara a lobilor temporal si frontal (din
neocortex).
Insula
(lobii temporal si frontal au fost indepartati
pentru a se vedea formatiunea insulei)
Cele mai importante structuri ale sistemului
limbic sunt hipocampul si amigdala.
Acestea sunt localizate in partea mediala a
lobului temporal anterior si sunt foarte
sensibile la leziuni anoxice si la infectii virale.
Hipocampul
Este o structura complexa, situată in peretele
medial al emisferelor cerebrale;
 in limba latină = monstru sau calut de mare;
 studiul lui este foarte important din cauza
asocierii lui cu epilepsiile de lob temporal;
 este format din trei parti principale:
- aria principala receptoare (nuclei granulari,
girus dintat);
- hipocampul propriu-zis (campurile piramidale);
- subiculum (sursa de eferenta).
La hipocamp substanta alba se afla la exterior
iar substanta cenusie este profunda (cortex
cerebral inversat).
Substanta alba se numeste alveus.
Substanta cenusie este organizata, in cea mai
mare parte, in 6 straturi celulare (pe alocuri
poate avea 4 straturi).
Girusul dintat are o structura trilaminara.
Girusul dentat (dintat) si Cornul lui Ammon
SECTIUNE LATERALA
Structurile olfactive
- contin inelul format din hipocamp si girusul
cingulat si formeaza marele lob limbic;
- cuprind structuri mai putin diferentiate
(paleocortex);
- este implicat in encodare (achizitionarea de
informaţii noi);
- are numeroase aferente si un sistem eferent
(fornixul), cu proiectii corticale difuze.
- distrugerea bilaterala a hipocampului duce la
amnezie anterograda durabila si profunda,
Caracteristici ale amneziei anterograde:





pacientul nu poate inregistra in memorie stimuli
sau evenimente explicite, constiente;
Capacitatile intelectuale (limbajul, atenţia si
memoria imediata) sunt intacte;
Se poate asocia cu grade diferite de amnezie
retrograda;
Poate fi afectata si invatarea spatiala (în
hipocampus se formează harta cognitivă
spaţială)
poate sa se asocieze cu pierderea informatiei
verbale si chiar a celei non-verbale.
AMIGDALA
- stabileste conexiuni directe cu alte arii corticale,
hipocampul, talamusul si cu anumite regiuni din TC;
- este formata din 2 parti:
 o parte corticomediala, de care este atasat un nucleu
de talie mica;
 o parte laterobazala, foarte dezvoltata la primate.
-
-
conexiunile sale sunt bidirectionale, atat cu cortexul,
cat si cu hipocampul, cu relevanta pentru functiile
cognitive superioare.
deasemenea, amigdala este conectata bidirectional cu
zona subcorticala, in special cu caile vizuale
(interpretarea emotionala - furie – a stimulilor vizuali);
Amigdala
Deşi primeste numeroase impulsuri olfactive, amigdala nu
este un centru important pentru discriminarea olfactiva;
Studiile multiple ale amigdalei in ultimii ani au relevat rolul
acestei formatiuni in:
 realizarea unor modificari visceromotorii sI
somatomotorii;
 memorie si emotii (componente afective ale memoriei?);
 modificarea starii de somn;
 modificarea motilitatii gastrointestinale;
 modificarea ratei cardiace;
 modificarea TA.
Stimularea amigdalei are efect numai daca subiecţii sunt in
stare de veghe (sunt treji). In somn stimularea ei nu are
nici un efect, de unde concluzia că amigdala nu este
implicata in functiile homeostatice normale.
Distrugerea bilaterala a lobilor temporali la maimute
(inclusiv a unor structuri limbice) duce la aparitia unor
modificari emotional-comportamentale foarte importante:
 îmblânzire;
 linistire emotionala;
 tendinte orale (duc totul la gura);
 hipersexualitate;
 tendinte compulsive;
 hipermetamorfoze (schimbarea frecventa a atenţiei şi a
obiectului sentimentului de placere);
 lipsa recunoasterii obiectelor familiare
Toate acestea reprezintă dovada implicarii amigdalei in
invatare (sau a asocierii unui stimul cu un raspuns
afectiv / emotional).
Alte studii (realizate pe primate) au evidentiat rolul
amigdalei in comportamentele de evitare, sexuale, de
hranire, sociale.
Intens studiata clinic este legatura dintre
amigdala si epilepsia de lob temporal.
Deşi epilepsia de lob temporal nu este limitata
la amigdale, întrucât descarcarea electrică se
răspândeşte rapid în tot lobul, multe din
simptome sunt asociate cu activarea
amigdalei.
Manifestarile din timpul crizelor epileptice:
Manifestari autonome / vegetative:
 disconfortul epigastric si toracic;
 greaţa;
 palpitaţii;
 frison;
 paloarea/înroşirea fetei;
 tahipnee/apnee;
 salivaţia;
 eructaţia (râgâiala);
 micţiunea involuntară;
 defecaţie/diaree.
Manifestari afective:
- teama (cel mai frecvent intalnit simptom) – de la usoara la
intensa;
- suparare, depresie sau sentiment de singuratate;
- setea/impulsul de a bea (asociat cu fenomenele afective).
Manifestari perceptive (nu implică apariţia halucinaţiilor):
- apar modificari de tipul iluziilor vizuale şi auditive,
distorsiuni şi alterari ale actului perceptual;
Manifestari de tip mnezic:
- reactivarea memoriei din trecut (cu conţinut
autobiografic)
- Apare sentimentul de reminiscenţă (deja-vu) / iluzia de
familiaritate
Ganglionii bazali
-
-
Sunt mase de substanţă cenuşie, dispuse la
interior (în EC)
cuprind: nucleul striat (format din nucleul caudat
si putamen), globus pallidus, nucleul subtalamic
şi substanţa neagră
Toate acestea sunt structuri eterogene, diferite ca
structură şi funcţie, precum şi ca istorie
filogenetică.
Ganglionii bazali (nucleul caudat – sus, putamen si
globus pallidus – laterale, nucleul subtalamic si
substanta neagra – jos)
Nucleul striat
- Are formă de virgulă, cu trei elemente: cap,
corp şi coadă
- Coada se termină în nucleul amigdalian
Substanţa neagră
- Este cea mai voluminoasă formaţiune a
mezencefalului
- Are o zonă dorsală compactă şi o zonă
ventrală de culoare rosie cenusie
Functionalitatea nucleilor bazali:
-
-
In realizarea activitatilor instinctive (locomotia,
apararea, hranirea si curtarea)
Realizeaza fondul postural pentru activitatile
voluntare, fara a initia insa acele miscari
Patologia nucleilor bazali include:
-
-
Tulburari de tonus muscular (rigiditate)
Pierderea miscarilor automate asociate
(rasucirea bratelor, expresia faciala)
Miscari involuntare necontrolabile (1. coreiforme,
2. atetoide, 3. balistice, 4. tremor)
1. Coreea
= miscari succesive involuntare, destul de complexe, care apar brusc si
se insera printre miscarile voluntare
Coreea Syndeham
- Apare in copilarie, in asociere cu bolile de inima
- Are un prognostic favorabil
Coreea (boala) Huntington
- Este o boala ereditara, care debuteaza in jurul varstei de 40 de ani
- Cauza: pierderea neuronilor colinergici si GABA-ergici din nucleul
striat
- Transmiterea se face in proportie de 50% la urmasii directi
- Se asociaza cu dementa progresiva
- Este confundata frecvent cu alte boli (schizofrenie, tulburari
sociopate etc) deoarece afectarea psihica este foarte caracteristica
- Evolutia bolii: diminuarea gradata a capacitatii intelectuale, inabilitate
motorie totala, moarte la 15 – 20 ani de la debutul bolii.
- Nu exista tratament pentru aceasta maladie
2. Atetoza
= miscari involuntare lente, vermiforme, de
rasucire, care afecteaza extremitatile, uneori
si muschii fetei si gatului
3. Balismul
= accelerarea activitatii unuia sau altuia dintre
membrele corpului, functie de localizarea
leziunii
4. Tremorul
Cea mai importanta patologie a ganglionilor bazali
este Boala Parkinson
= consta din perturbarea profilului cognitiv si
comportamental al pacientilor
Cauze: pierderea de neuroni corticali si subcorticali,
afectarea circuitelor si diminuarea cantitatii de
neurotransmitatori.
Manifestari:
- Tremur ritmic de repaus
- Cresterea tonusului muscular (rigiditate cu aspect
de roata dintata)
- Akinezia (dificultate in initierea de miscari, saracia
sau absenta miscarilor spontane)
- Bradikinezia (incetinirea executiei miscarilor)
- Afectari cognitive
- Compulsii
Afectarile cognitive tin de:
- Capacitatea de analiza si tratare secventiala a informatiei
in MSD
- Capacitatea de a elabora un plan in baza unei strategii
- Capacitatea de ajustare a planului functie de imprejurari
- Disparitia raspunsurilor non-pertinente
- Saracia continutului ideativ
- In cazul afectarii putamenului apar tulburari de scriere,
semnare si dactilografiere, care nu mai pot fi recuperate
ulterior
Afectari ale dispozitiei si personalitatii:
- Depresie
- Rigiditate si hipercontrol
- Indiferenta afectiva
- Dezinteres fata de propria stare
- Lipsa de interes fata de anturaj
DIENCEFALUL
Structurile diencefalice se găsesc în
continuarea şi deasupra mezencefalului, în
jurul ventriculului III, fiind acoperite de
emisferele cerebrale.
Se compune din două formaţiuni mari:
- talamoencefalul (talamus, metatalamus,
epitalamus) şi
- hipotalamus.
Talamusul
Este alcătuit din două corpuri ovoide de substanţă nervoasă. Se mai
numesc şi corpi optici.
Este format din mai mulţi nuclei (cinci grupe):

grupul nuclear anterior
- primeşte aferenţe de la corpii mamilari
- trimite eferenţe către cortexul cingulat şi emisferele cerebrale

nucleii liniei mediane
- se conectează cu hipotalamusul şi alte formaţiuni de substanţă cenuşie
subcorticală

nucleii mediali
- trimit eferenţe în lobul frontal şi cortexul motor

masa nucleară laterală
- primeşte aferenţe senzoriale (spinotalamice)
- trimite eferenţe în lobul parietal

nucleii posteriori (formaţi din nucleul pulvinar şi corpii geniculaţi
medial şi lateral)
- se conectează cu cortexul lobului temporal şi parietal.
Conexiunile talamusului
Talamusul este o structură senzorială crucială
subordonată scoarţei cerebrale. La acest nivel fac
sinapsă căile tuturor formelor de sensibilitate, cu
excepţia căilor olfactive, care ajung la cortex direct,
nu prin talamus.
Nu toate fibrele talamice ajung la cortex: unele se
termină în nuclei cenuşii subcorticali. Din acest
punct de vedere identificăm:



nuclei talamici cu proiecţie corticală (nucleul talamic
ventral, nucleul arcuat, nucleul reticulat etc)
nuclei talamici cu proiecţie subcorticală (nucleii
intermediari, nucleii ventriculari)
nucleii talamici de asociaţie (laterali, laterodorsali etc)

Nucleii din prima categorie au conexiuni în ambele
sensuri cu cortexul, formează deci, împreună cu
câmpurile corticale, unităţi funcţionale stabile.

Căile mari senzoriale se termină în nuclei cu proiecţie
corticală dar trimit colaterale şi la nuclei cu proiecţie
subcorticală.

Toate conexiunile eferente ale talamusului
influenţează activitatea căilor extrapiramidale
(descendente).

Controlul cortexului se exercită prin mai multe circuite
care includ şi talamusul (de ex: circuitul cortico-pontocerebelo-talamo-cortical)
Cercetările desfăşurate de-a lungul timpului au
evidenţiat existenţa a două tipuri de nuclei
talamici:

specifici – sunt legaţi funcţional de diferite sisteme
senzoriale (vizual, auditiv etc); pulvinarul integrează
impulsurile auditive, vizuale şi somatice.

nespecifici – sunt legaţi în special de zonele asociative
ale talamusului; funcţionarea lor nu este pe deplin
cunoscută.

În concluzie, talamusul conţine:
- A. nuclei de transmisie (de releu)
- B. nuclei cu proiecţie difuză
A. Nucleii de transmisie au următoarele caracteristici:







fiecare prelucrează o singură modalitate senzorială sau un input venit din
zona motorie
fiecare se proiectează într-o regiune specifică a cortexului
fiecare primeşte inputuri recurente de la regiunea cerebrală pe care s-a
proiectat (recurenţa inputurilor permite modularea inputurilor primite
funcţie de activitate)
un nucleu talamic senzorial transmite într-o anumită regiune corticală
(senzorială, motorie sau reglatorie) numai o modalitate informaţională
senzorială; aceste informaţii reprezintă treapta iniţială a generării
percepţiei senzoriale
alţi nuclei senzoriali trimit impulsuri către ariile asociative ale cortexului,
unde se integrează sistemele senzoriale care iau parte la iniţierea
comportamentului
nucleii talamici motori trimit impulsuri către cortexul motor, pentru a-l
informa despre activitatea motorie desfăşurată de alte formaţiuni
(cerebelul)
toţi nucleii de transmisie trimit impulsuri către sistemul de reglare
B. Nucleii cu proiecţie difuză trimit impulsuri către toate regiunile corticale, cu
efect în reglarea nivelului general de excitabilitate corticală.
Clinic:
Apar mai multe entităţi nosografice în lezarea
talamusului. Cel mai vechi cunoscut este sindromul
talamic, cu următoarele simptome neurologice:







hemianestezia contralaterală (consecutivă unei hemoragii
talamice)
durere de cap de tip arsură, intensă (hiperpatie),
persistentă, se accentuează în stres emoţional şi oboseală
tremor intenţional (în cazul lezării nucleului lateral ventral)
ataxia membrelor inferioare (în funcţie de tulburarea
sensibilităţii profunde)
tulburări simpatice (ptoză palpebrală etc)
tulburări motorii (hemipareză)
uneori, tulburări de gust.
O altă afecţiune este afazia talamică, care include:
-
tulburări de dinamică a expresiei şi fluenţei verbale
voce slabă
răspunsuri scurte
debit încetinit şi sacadat
incoerenţa discursului
afectare persistentă, disociativă, a memoriei (în special a
celei verbale), manifestată prin deficit al memoriei logice
şi a capacităţii de a crea asociaţii
Afazia talamică are evoluţie favorabilă, cu excepţia
memoriei verbale, care nu se recuperează.
O altă afecţiune este sindromul de neglijenţă
talamică, cu două manifestări principale:
- neglijenţă motorie
- neglijenţă spaţială
Neglijenţa motorie este un defect de utilizare a unei
jumătăţi de corp, cu toate că aceasta este perfect
funcţională. Prin incitare verbală acest defect poate
să dispară parţial.
Neglijenţa spaţială este legată în special de
analizatorul vizual şi constă în devierea privirii spre
dreapta şi refuzul explorării spaţiului stâng (această
deficienţă este confirmată şi de testele
neuropsihologice).
Neglijenta contralaterala
În afara acestor simptome mai pot apărea şi altele:






tulburări de recunoaştere a locurilor (familiare)
tulburări ale orientării spaţiale
apraxie constructivă
deficit de memorie anterogradă pentru materialul
vizuo-spaţial
spontaneitate excesivă a limbajului
confabulaţii extravagante
Alte tulburări ţin de sfera emoţională – sunt evidente în
manifestările motorii sau expresive, pentru că
talamusul intervine ca modulator al proceselor
afective.
De aceea, anumite intervenţii chirurgicale asupra
talamusului sunt destinate reducerii tensiunilor
emoţionale, anxietăţii, agitaţiei şi agresivităţii
bolnavilor.
Alte aspecte legate de patologia talamusului:

Lezarea nucleilor anteriori duce la modificarea
stării de conştienţă şi se soldează cu scăderea
reactivităţii emoţionale.

Stimularea nucleului postero-ventral duce la
creşterea nivelului de anxietate în mişcările
ofensive şi fenomene vegetative
corespunzătoare.
Metatalamusul
Este format din din corpii geniculaţi mediali şi laterali.
Corpii geniculaţi laterali
se leagă de coliculii cvadrigemeni superiori
 la acest nivel se termină fibrele optice
 prelucrările vizuale la acest nivel permit diferenţieri între întuneric şi lumină
şi orientarea în spaţiu în raport cu stimuli luminoşi
Sunt formaţi din două părţi:
partea ventrală (veche filogenetic) şi
partea dorsală stratificată (nouă filogenetic);
Aceasta din urmă expediază semnale la scoarţa cerebrală (scizura calcarină şi ariile
18, 19) şi are şase straturi (la om)

Corpii geniculaţi mediali


sunt conectaţi cu coliculii cvadrigemeni inferiori
aici fac sinapsă căile auditive şi de aici ajung impulsuri la ariile auditive
corticale (prima circumvoluţie temporală)
Epitalamusul
Se găseşte în partea superioară a diencefalului şi este compus din
glanda epifiză (pineală) şi din aparatul habenular.
Glanda epifiză
 după vârsta de 7 ani involuează iar după 14 ani se calcifică
 este o glandă endocrină cu rol important în dezvoltare
 exercită efect frenator asupra sferei sexuale
 exercită efect important în metabolismul protidic, glucidic şi
mineral
 hormonul principal este melatonina, derivat din serotonină
 melatonina este secretată maximal noaptea (serotonina ziua) iar
secreţia ei scade de la naştere până la bătrâneţe
 nu s-a demonstrat la om şi primate efectul antigonadotrop al
melatoninei (întârzierea declanşării pubertăţii, de ex.)
 rolurile melatoninei sunt: modularea excitabilităţii cerebrale;
influenţarea fiziologiei somnului; un posibil rol inhibitor asupra
creşterii tumorilor neoplazice la om; reglarea activităţii şi a altor
glande (hipofizei, pancresului endocrine, suprarenalelor,
glandelor sexuale)
Aparatul habenular


conţine numeroase fibre albe şi substanţă cenuşie
(nuclei habenulari)
fibrele albe se conectează în general cu structuri
subcorticale
Hipotalamusul
Reprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului
creierului uman. Este format dintr-o porţiune
supraoptică, una tuberală şi una mamilară (văzute
din faţă în spate).
Nucleii hipotalamusului se împart în patru grupe
principale:

grupul anterior – format din nucleul paraventricular
şi cel supraoptic. Ei secretă hormoni care sunt
trimişi la adenohipofiză.

grupul lateral – nucleul tuberomamilar şi nuclei
tuberali laterali.

grupul mijlociu – nuclei hipotalamici ventromedial
şi dorsomedial

grupul posterior – nuclei tuberculilor mamilari
Fiecare nucleu contribuie la realizarea unei anumite
funcţii.
Conexiunile hipotalamusului
Hipotalamusul posedă o bogată reţea de conexiuni,
atât interne cât şi externe, care influenţează atât
sistemul nervos central cât şi pe cel vegetativ.
Este, deasemenea, foarte important pentru sistemul
endocrin, prin intermediul hipofizei.
Căile aferente:




fascicolul telencefalic – leagă scoarţa de hipotalamus,
având efect excitator şi inhibitor. Principalele functii sunt
legate de organele viscerale.
Fascicolul talamo-hipotalamic – leagă talamusul de
hipotalamus.
Stria terminalis – leagă amigdala de hipotalamus.
Fibre directe spinotalamice – vin dinspre talamus.
Există, deasemenea, legături ale
hipotalamusului cu aparatul vizual, prin fibre
care leagă chiasma optică de partea “vizuală”
a hipotalamusului. Aceste fibre provin din
celulele vegetative ale retinei, trec prin nervii
optici, chiasma optică şi ajung la unii nuclei
hipotalamici şi în lobul posterior al hipofizei.
Efectul principal este acela că semnalele
luminoase pot influenţa sistemul vegetativ
atât direct cât şi prin intermediul hipofizei.
Căile eferente





tractul hipotalamo-hipofizar (care are legături cu hipofiza)
tractul hipotalamo-habenular (care are legături cu epifiza)
tractul hipotalamo-talamic (realizează legătura ascendentă
cu scoarţa cerebrală)
sistemul periventricular (leagă hipotalamusul de aproape
toate formaţiunile cenuşii ale trunchiului cerebral)
tractul tubero-hipofizar – leagă hipotalamusul de pituitara
posterioară
Majoritatea fibrelor sunt bidirecţionale (cu excepţia tractului
hipotalamo-hipofizar şi a fibrelor care vin dinspre retină cu rol în reglarea ritmului circadian – lumină/ întuneric)
Funcţiile hipotalamusului
Hipotalamusul are atribuţii directe în reglarea
mediului intern al organismului:



neuroendocrin
autonom
motivaţional
Reglarea sistemului neuroendocrin



Hipotalamusul, împreună cu sistemul limbic, participă
direct la reglarea mediului intern, în vederea menţinerii
constantelor acestuia.
Controlul emoţiilor şi a comportamentelor emoţionale se
face indirect de către hipotalamus, în conjuncţie cu
formaţiunile înalte ale sistemului limbic şi ale
neocortexului.
Datele anatomice indică faptul că hipotalamusul conţine
un mare număr de nuclei şi reţele neuronale care
reglează funcţii vitale ca: temperatura, ritmul cardiac,
tensiunea arterială, osmoza sangvină, ingestia de apă şi
alimente; în plus, organizează motor răspunsurile
endocrine în comportamentele emoţionale adaptative.
În primul rand, hipotalamusul controlează activitatea
glandei pituitare, care controlează, la rândul ei,
celelalte glande endocrine (tiroida, paratiroidele,
suprarenalele, glandele sexuale etc). Aceste glande
descarcă hormoni care reglează activitatea
hipotalamusului şi hipofizei.
Hipotalamusul
Feed-back
Hipofiză
glandă
glandă
glandă
hormon
hormon
hormon




Mulţi neuroni hipotalamici sunt specializaţi în secreţia
peptidelor. Acestea ajung fie în spaţiul sinaptic (ca
neurotransmiţători), fie în circulaţia sangvină, de unde
acţionează ca hormoni, controlând excitabilitatea
neuronală şi eficacitatea sinaptică. Pot, deasemenea,
controla eficacitatea sistemului endocrin, fie direct, fie
indirect.
Controlul direct se exercită prin descărcarea în
circulaţia sangvină a neurohipofizei de produşi
neuroendocrini.
Controlul indirect se face prin intermediul
adenohipofizei.
Neuronii peptidici sunt magnocelulari şi parvocelulari.
Neuronii magnocelulari
Eliberează oxitocina şi vasopresina.
Vasopresina:
- este secretată în hipotalamus şi depozitată în hipofiză.
- produce vasoconstricţie şi reabsorbţia apei de către rinichi (în
absenţa ei volumul urinar ar putea ajunge la 15-20 litri în 24 h).
- intervine în mecanismul învăţării şi memoriei (nu se cunosc exact
mecanismele), probabil prin influenţarea secreţiei de ARN.
Oxitocina:
este secretată în nucleul paraventricular din hipotalamus.
Efectele sale sunt contracţia uterină şi secreţia lactată. La
bărbaţi efectele sale sunt mai obscure.
alcoolul, stresul şi serotonina inhibă secreţia de oxitocină, în
vreme ce dopamina stimulează descărcarea de oxitocină.
Sistemul neurosecretor parvocelular

Secretă hormoni inhibitori şi de eliberare (releasing) – substanţe
care eliberează sau inhibă eliberarea hormonilor din glanda pituitară
anterioară.

Substanţele de stimulare a eliberării hormonilor sunt (de ex.): TRH
(factorul de eliberare a tirotropinei), CRH (factorul de eliberare a
corticotropinei), FSH (factorul de eliberare al hormonilor foliculari),
LHRH (factorul de eliberare al hormonului luteinizant) etc.

Factorii de eliberare a hormonilor pituitari determina descarcarea, de
catre glanda, a hormonilor corespunzatori, care regleaza secretia
glandelor din corp.

De exemplu, GRH (factorul de eliberare a hormonului de crestere)
determina descarcarea de GH (hormonul de crestere), care
influenteaza cresterea scheletului si a sistemului muscular.
Afectarea secretiei de GH, in sens pozitiv, duce la gigantism, iar in
sens negativ (scaderea secretiei), la nanism hipofizar.

Secretia de hormoni este pulsatila, ea fiind descarcata in
sange in valuri pe parcursul unei zile.

Neuronii magnocelulari si parvocelulari contin peptide de
diferite tipuri, raspandite in tot sistemul nervos.
Disfunctiile hipotalamusului
Tumorile si alte procese patologice influenteaza
dezvoltarea sexuala se pot solda cu
pubertate precoce sau, opus, hipogonadism
(subdezvoltarea caracteristicilor sexuale
secundare, asociate cu somnolenta,
obezitate si diabet insipid).
Distrugerea doar a unei jumatati a hipotalamusului
poate produce o tulburare usoara si tranzitorie a
functionarii acestuia. Distrugerea bilaterala (nu si
simetrica) a hipolalamusului duce la aparitia
simptomelor specifice.
Varsta joaca un rol important:
 la nou-nascuti functiile hipotalamusului nu sunt
stabilizate (necesita reglare din exterior)
 la varstnici apar tulburari de somn, activitate motorie
scazuta, preferinta pentru anumite mancaruri,
sensibilitate fata de schimbarea temperaturii, ceea ce
echivaleaza cu o reducere a mecanismelor
homeostatice hipotalamice – efecte constatate si
experimental, la animale cu leziuni ventromediale ale
hipotalamusului)
Reglarea sistemului nervos autonom si a functiilor
vegetative

Functionarea autonoma nu este difuza, asa cum s-a crezut
multa vreme, ci este inalt specializata la nivelul
hipotalamusului, pentru ca stimularea unor centri produce
raspuns la un organ periferic specific

Hipotalamusul are ca atributie principala coordonarea
functiilor autonome (vegetative) intre ele, precum si a
acestora cu activitatile intregului organism.

Hipotalamusul este cel mai important centru subcortical
de reglare a activitatii simpatice si parasimpatice; rolul
este acela de mentinere a unei stari interne de
supravietuire a organismului in diverse conditii de
activitate.

Controlul parasimpatic tine de hipotalamusul anterior
(si produce bradicardie, vasodilatatie periferica,
cresterea aciditatii sucului gastric, cresterea tonusului
tractului digestiv si scaderea tensiunii arteriale).

Controlul simpatic tine de functionarea hipotalamusului
lateral si posterior (si conduce la intensificarea activitatii
somatice si metabolice in stres emotional, atac si fuga,
evidentiate prin dilatatia pupilelor, tahicardie, cresterea
tensiunii arteriale, inhibitia peristaltismului, tonusului
vezicii si a intestinelor).

Afectarea hipotalamusului posterior duce la letargie
emotionala, somn anormal si scaderea temperaturii ca
urmare a diminuarii generale a activitatii somatice si
viscerale. Leziunile hipotalamice induse experimental
conduc la lezari ale mucoasei esofagului, stomacului si
duodenului, ulcere acute ale stomacului si perforarea
mucoasei gastrice, plus hemoragii si ulcere
gastrointestinale.

Afectarea hipotalamusului anterior se soldeaza cu
hipermotilitate a tractului gastrointestinal, plus evacuare
(defecatie) si mictiune frecvente.

Stimularea hipotalamusului lateral are ca efect
producerea hipertensiunii arteriale.

Tulburarile cardiovasculare insotesc afectarile trunchiului
cerebral si hipotalamusului si se reflecta in
hipertensiune, aritmii cardiace si modificari ale EKG-ului
(= simularea unui infarct miocardic acut la bolnavi fara
antecedente cardiace)

Tulburarile respiratorii sunt frecvente in structura
sindroamelor hipotalamice. Experimental, lezarea
hipotalamusului la animale duce la edem pulmonar si
hemoragii pulmonare).

Tulburarile gastrointestinale sunt omniprezente. Pot
merge pana la hemoragii si ulceratii (dupa interventii
chirurgicale pe creier, cu afectari hipotalamice
consecutive).
Epilepsia diencefalica
Poate sa apara atunci cand este lezata o parte din
structura hipotalamusului sau a structurilor
adiacente acestora.
Se pune acest diagnostic atunci cand criza epileptica
se asociaza cu alte disfunctii hipotalamice precis
identificate (criza epileptica apare pe fond de
cefalee puternica, la care se asociaza ameteala,
tendinta de a cadea, inrosirea fetei si a bratelor, puls
slab, ochi exoftalmici).
Hipotalamusul si motivatia
 Starile motivationale activeaza comportamente
complexe, cu efect asupra reglarii temperaturii,
satisfacerii foamei, setei si a cerintelor sexuale.

Starile motivationale sunt mai putin corelate cu
stimularile din exterior, ci mai curand cu oscilatiile
homeostaziei interne. O posibila exceptie este
reglarea temperaturii, care se face prin echilibrarea
dintre stimuli interni si externi.

Stimulii interni pentru foame, sete si comportament
sexual sunt mai dificil de identificat si manipulat.
Controlul fiziologic de reglare a homeostaziei
functioneaza prin mentinerea unei variabile la un nivel
dat (nivel masurat cu ajutorul detectorilor externi, care o
compara cu o valoare fixata).
Cand valoarea acesteia nu se suprapune exact pe
valoarea fixata, atunci detectorii de erori genereaza
semnale de eroare, iar sistemul de control aduce
variabila respectiva la nivelul corect.
In cazul foamei, stimulul intern este hipoglicemia iar
stimulul extern vederea sau mirosul hranei.
Reglarea temperaturii corpului
Rolul H in reglarea temperaturii corpului este cunoscut de
multa vreme.
Controlul temperaturii corpului este distribuit celor doua
parti, H anterior si H posterior – unul sustine producerea
de caldura, celalalt o inlatura (prin vasoconstrictie sau
vasodilatatie, transpiratie sau frison etc)
H anterior
-
Este centrul neuronal al inlaturarii caldurii.
Lezarea lui produce hipertermie cronica
Febra hipotalamica – produce o curba termica in platou
sau neregulata, lipsa reactiilor vasomotorii, iar
temperatura centrala este mai mare decat temperatura
periferica; se diagnosticheaza prin eliminare.
H posterior
-
-
-
Este centrul nervos de producere sau conservare a
caldurii.
Lezarea lui produce hipotermie rapida in conditii vitrege
de mediu, din cauza pierderii mecanismelor
homeostatice de conservare a caldurii;
daca lezarea se intinde si asupra altor regiuni (de ex.,
corpii mamilari), atunci simptomele se agraveaza
H controleaza si raspunsurile endocrine la modificarile de
temperatura din mediul exterior. De exemplu, expunerea
indelungata la frig conduce la o crestere a temperaturii
corpului prin descarcari de tiroxina, care accelereaza
metabolismul tisular.
Deasemenea, H integreaza informatiile relevante centrale si
periferice de reglare a temperaturii corpului.
La nivelul H a fost identificata si o arie antipiretica, care
limiteaza amplitudinea febrei. Activarea zonei are o actiune
asemanatoare celei data de medicamentele antipiretice.
In afectiuni hipotalamice apare sindromul
termic, care include:
-
Poikilotermia
Hipotermia sustinuta
Hipotermia paroxistica
Hipertermia sustinuta
Hipertermia paroxistica
Poikilotermia
-
-
Reprezinta incapacitatea H de a mentine
temperatura centrala constanta, independent
de temperatura mediului ambiant
Apare in lezarea centrilor integratori ai
termoreglarii in H posterior si mezencefal,
precum si la nou-nascuti (in special
prematuri) si batrani.
Hipotermia sustinuta
-
-
Apare fie prin distrugerea mecanismelor de
producere a caldurii, fie prin stabilirea unui
centru/reper anormal inferior (care regleaza
temperatura corpului sub cea a mediului
ambiant)
Se produce in cazul lezarii H posterior
Apare rar in patologie
Hipotermia paroxistica
-
-
-
-
-
Consta in episoade de scadere a temperaturii
corpului, care variaza ca frecventa zilnica
Debuteaza brusc, prin transpiratie, inrosire a pielii,
scaderea temperaturii corpului pana la 32°C, scadere
ca dureza minute/zile.
Se adauga si: oboseala, diminuarea activitatii
cerebrale, hipoventilatie, aritmie cardiaca, lacrimare
Mecanismele de producere si pierdere a caldurii
functioneaza normal, dar pentru mentinerea
temperaturii in jurul valorii de 32°C
Hipotermiile pot fi: usoare (35°C-32°C), medii (32°C24°C, cu bradicardie, hipotensiune) sau grave (mai
jos de 24°C, cu coma si deces, finalmente)
Hipotermiile accidentale apar si la bolnavii cu arsuri
de gradele I, II si III.
Hipertermia sustinuta
-
-
-
Consta in perturbarea mecanismelor de
pierdere a caldurii si stimularea
mecanismelor de producere a ei.
Cauza: lezarea neuronala in zona H anterior
(sau ventriculul III)
Consta in cresterea necontrolata a
temperaturii corpului, ca urmare a unei
productii active de caldura.
Hipertermia paroxistica
-
-
Are un caracter episodic si se manifesta prin
frisoane si pusee febrile, la care se adauga si
alte fenomene vegetative.
Nu este totdeauna prezenta implicarea H,
desi, in anumite cazuri, examinarea
anatomopatologica a relevat existenta unor
leziuni in zona tuberala a H.
Reglarea foamei si a aportului de hrana
Se afla sub controlul a doi centri hipotalamici:
- Nucleul hipotalamic ventromedial si a tesutului
inconjurator (lezarea lui produce hiperfagie si
obezitate severa – de aceea a mai fost numit
“centrul satietatii”)
- H lateral (lezarea bilaterala produce afagia si
moarte, chiar in conditiile hranirii fortate – de aceea
a mai fost numit “centrul foamei”)
Functia de hranire se asociaza cu reglarea
temperaturii, astfel apar diferente in aportul de
alimente si lichide in conditiile modificarii
temperaturii corpului (temperatura scazuta activeaza
centrul foamei, iar temperatura ridicata activeaza
centrul satietatii)
In cazul diferitelor leziuni intalnim urmatoarele situatii
patologice:
- Hiperfagie, asociata cu alterarea raspunsurilor
senzoriale (prin lezarea nucleului ventromedial),
- Alterarea punctului de referinta pentru reglarea
greutatii corporale,
- Alterarea balantei hormonale (in cazul unor leziuni
hipotalamice extinse,
- Afagie si emaciere,
- Etc
In activitatile de hranire sunt implicate si alte instante
(lobii frontali, mezencefalul, rinencefalul etc)
Hipotalamusul si obezitatea
Implica controlul asupra aportului caloric, in vederea
mentinerii greutatii corporale.
In conditiile variatiei aportului alimentar, apar modalitati
de reglare ulterioara a cantitatii de alimente, pana la
revenirea la greutatea “normala”.
Lezarea bilaterala a nucleilor ventro-mediali conduce
la obezitate, hiperfagie si comportament salbatic la
animalele din experiment.
Lezarea H lateral duce la afagie si emaciere.
CELE DE MAI SUS INDICA EXISTENTA UNOR
MECANISME ANTAGONICE IN H.
Foamea si satietatea
H are rol nu numai in reglarea cantitativa a
alimentarii, cat si in reglarea calitativa a
ingestiei de alimente (adica, in aportul si in
echilibrul dintre aportul glucidic, lipidic si
protidic din alimente).
Metabolismul lipidelor
-
-
Este corelat cu metabolismul glucidic
În H există neuroni sensibili la nivelul
grăsimilor din sânge, exercitând un efect
lipostatic al ingestiei alimentare
Este corelat cu centrii foamei şi saţietăţii
Aportul lipidic
- Este imatur pana la varsta de un an
- Devine major, in cazul lezarii bazei H
- Dereglarea aportului lipidic este intalnit in
cateva tipuri de sindroame
Sindroame cu dereglare de aport lipidic
1. Sindromul Babinski – Fröhlich
- semne: obezitate si infantilism genital
- Este de natura tumorala
- Este provocat de lezarea H bazal si medial
2. Sindromul Laurence – Moon – Bardet
- semne: obezitate, hipogonadism, deficienta mintala, deformatii
craniene si malformatii congenitale (polidactilie)
- Are un caracter ereditar
- Nu s-au evidentiat totdeauna leziuni hipotalamice
3. Sindromul Prader – Labhart – Willi
- semne: obezitate, hipogenitalism, statura mica, tendinta la diabet
zaharat
- Probabil nu este ereditar
Metabolismul proteinelor
-
Este una dintre funcţiile specifice ale H
Datele clinice arată că arii din H anterior şi
cel lateral sunt implicate în metabolismul
proteinelor şi în menţinerea troficităţii
ţesuturilor, dovadă fiind scăderea nivelului de
proteine şi leziunile apărute în ţesuturi, în
cazul lezării acestor zone
Metabolismul glucidelor
-
-
-
Numeroase cercetări au evidenţiat existenţa
unui centru hiperglicemiant la nivelul H
anterior şi a celui lateral, totuşi acest centru
nu este singurul responsabil de controlul
nivelului glicemiei
În plus, în H ventromedial a fost evidenţiată
prezenţa unor glucoreceptori, care obţin
informaţii asupra nivelului glucozei din sânge,
precum şi asupra vitezei cu care este
consumată glucoza de către ţesuturi (= viteza
scăderii glicemiei) – efect glucostatic
Este corelat cu centrii foamei şi saţietăţii
Hipotalamusul, anorexia şi emacierea
Anorexia
- Este o dereglare psihologică, care poate avea şi
cauză hipotalamică
Emacierea
- Este lipsa apetenţei, asociată cu iritabilitate sau
apatie, slăbire severă
- Moartea poate surveni ca urmare a complicaţiilor
- Dacă se produce între 6 luni şi 2 ani, supravieţuirea
peste această vârstă este foarte rară
- Cauza poate fi de natură hipotalamică (H anterior,
aria preoptică)
Reglarea setei şi a ingestiei de lichide
-
-
-
Se află sub controlul anumitor regiuni ale H
H lateral – stimulează aportul de apă
H medial – inhibă aportul de apă
Lezarea minoră produce adipsie
Lezarea majoră produce adipsie şi afagie
Reglarea aportului de apă este dată de
osmoreceptori şi de hormonul aldosteron
(corticosuprarenală)
Setea poate fi controlată şi de: uscăciunea limbii,
hipertermie, acţiunea angiotensinei (care reglează
aportul de aldosteron), acţiunea vasopresinei (care
determină reabsorbţia apei la nivelul rinichilor), de
tulburări emoţionale, tensiune, anestezice şi alcool
Diabetul insipid
-
-
-
-
-
Rezultă din secreţia anormală de hormon
antidiuretic (vasopresină)
Principalele simptome: sete excesivă şi
consum exagerat de apă (15 – 20 litri/ 24 h)
Poate fi temporar (în cazul lezării tijei
pituitare) sau permanent (lezarea H anterior/
medial)
Cauze frecvente: tumori, inflamaţii, probleme
vasculare sau traumatice
Poate să apară: ca urmare a unor leziuni, ca
o consecinţă a intervenţiilor chirurgicale, pe
linie familială (ca predispoziţie)
Functia de reproducere
 Zona tuberala a hipotalamusului este
esentiala in mentinerea nivelului bazal de
hormon gonadotropic, in vreme ce aria
preoptica este necesara pentru eliberarea
ciclica a gonadotropinei (inainte de ovulatie).
 Tumorile apărute la nivelul H implică în multe
cazuri (şi) disfuncţii sexuale: pubertate
precoce sau hipogonadism (cu
subdezvoltarea caracterelor sexuale
secundare)
Pubertatea precoce: apare în leziuni
hipotalamice caudale
Hipogonadismul: se asociază cu obezitatea,
somnolenţa şi diabetul insipid; apare prin
lezarea părţii anterioare a tijei pituitare.
La om lezarea unilaterală produce rareori
simptome (din cauză că proiecţiile în H nu
sunt lateralizate, ca la senzaţii).
Pentru apariţia simptomelor este necesară
distrucţia bilaterală a H.
CEREBELUL
CEREBELUL
 structura cerebrala aparuta cel mai tarziu pe scara
evolutiei filogenetice
 in traducere – “creieras” – din cauza structurii sale
relativ asemanatoare cu cea a emisferelor cerebrale
- santuri, circumvolutii, structura interna
 Se identifica componente longitudinale (vechi) si
transversale (noi). Structurile recente se amesteca
cu cele noi si rezulta o relativ dificila delimitare intre
partile componente. Totusi, putem vorbi despre trei
portiuni:
I. Arhicerebel
II. Paleocerebel
III. Neocerebel
Partile laterale controleaza extremitatile corpului
Partea mediana controleaza partea din mijloc a corpului
Nucleul floccular controleaza miscarile ochilor si
echilibrul
Pe mijloc se observa homunculusi
I.
Arhicerebelul = lobul flocculo-nodular

structura cea mai veche si mai mica
este conectata cu nucleii vestibulari
este format din doua formatiuni distincte:
nodulus si floculus


II. Paleocerebelul



este format din lobul central plus lobul
patrulater anterior
primeste aferente de la maduva spinarii si
trunchiul cerebral
trimite eferente la formatiuni din cerebel si
trunchiul cerebral (cele responsabile de
controlul tonusului muscular)
III. Neocerebelul


cel mai voluminos si mai nou aparut
filogenetic
Este constituit din mai multe formatiuni care
au conexiuni cu toti lobii sistemului central
Cerebelul are trei fete:
 superioara
 anterioara
 inferioara
 Cantareste intre 120-150 g = a opta parte din
greutatea totala a creierului si are numeroase
santuri si circumvolutiuni care cresc mult
suprafata acestuia.
 Cerebelul are o portiune mediana unica vermisul – care se conecteaza cu emisferele
cerebeloase.
Exterior, cerebelul se conecteaza prin trei
perechi de fibre, numite pedunculi cerebelosi.
Pedunculii cerebelosi inferiori
 contin fibre care merg la maduva spinarii,
bulb si punte
 primeste impulsuri senzoriale de tip
proprioceptiv si vestibular si semnale motorii
de la sistemul extrapiramidal
 trimite eferente la olivele bulbare si nucleii
vestibulari
Pedunculii cerebelosi mijlocii
 contin fibre care leaga cerebelul de punte, de
SC si o emisfera de cealalta emisfera
cerebeloasa
Pedunculii cerebelosi superiori
 contin fibre aferente si eferente
 fibrele care vin de la maduva spinarii, trunchiul
central si SC
 fibrele care merg la maduva spinarii, trunchiul
cerebral, talamus si SC
 sunt cei mai mici deoarece contin cele mai
putine fibre
Structura cerebelului
Substanta cenusie – se gaseste la exterior si la
interior
La exterior se afla scoarta cerebeloasa – are o
organizare stratificata – cu 3 straturi si 5 tipuri de
celule:
- La exterior – celule granulare, celule in forma de
cos, celule stelate, dendritele neuronilor Purkinje.
Celulele cos au traseu orizontal
stratul intermediar – ganglionar
 contine celule Purkinje (foarte mari, forma de
para si formeaza un singur strat)
 dendritele Purkinje fac sinapsa cu axonii
celulelor din stratul exterior iar axonii parasesc
scoarta cerebeloasa; efectul axonilor Purkinje
este unul inhibitor.
- stratul intern – granular
 contine celule granulare si celule Golgi; aceste
celule sunt in numar foarte mare
 axonii ambelor tipuri de celule urca spre stratul
exterior
-
Functia scoartei cerebeloase
Aceasta functie este legata in principal de
activitatea neuronilor Purkenje.
Acestia primesc impulsuri de la celelalte celule
ale scoartei cerebeloase si descarca
impulsuri frecvente pe secunda.
Rata descarcarii acestor impulsuri se modifica
in functie de anumite mecanisme, acest fapt
fiind responsabil pentru unele forme de
invatare motorie.
La interior, substanta cenusie se organizeaza in nuclei cerebelosi,
in interiorul substantei albe.
Nucleii:
- se gasesc atat in vermis, cat si in emisferele cerebeloase
- sunt patru perechi de nuclei cerebelosi:
-nucleii fastigiali (in paleocerebel) care sunt in legatura cu
maduva spinarii, nucleii vestibulari, substanta reticulata,trunchil
cerebral
- nucleii globulari – in emisferele cerebeloase:
- globos
- emboliform (sunt in legatura cu
nucleul rosu si talamus)
- nucleii dintati (dantelati) – se afla in centrul emisferei
cerebeloase si tin de neocerebel fiind in legatura cu nucleul rosu,
talamus si alte formatiuni
Substanta alba
 este formata din fibre mielinice:
- de asociere – leaga centri din aceeasi emisfera
- comisurale – leaga centri din emisfere diferite
- de proiectie – permit interactiunea cerebelului
cu alte formatiuni ale sistemului nervos central
 la nivelul cerebelului majoritatea fibrelor de proiectie
sunt ascendente (aferente)
 principalele aferente sunt:
- vestibulare – ajung in lobul flocculonodular
- spinale – ajung in vermis
- corticale – ajung in lateralele EC
- olivare – ajung in scoarta cerebeloasa
Functiile cerebelului
 Sunt multiple
 multa vreme s-a crezut ca cerebelul are trei
functii elementare:
- imitarea miscarii
- miscarile complexe
- corectia miscarilor
 descrierea functiilor s-a facut prin extirparea
cerebelului la animale si prin studiile in lumea
umana
Studiile mai recente arata ca cerebelul:




este o veriga importanta a feed-back-ului
chinestezico-motor, contribuind la tonusul
muscular, pozitia corpului, contractia si
relaxarea adecvata a muschilor implicati in
miscare,
asigura precizia miscarilor voluntare (apucarea
si manipularea adecvata a obiectelor)
modulator de impulsuri ale sensibilitatii
proprioceptive vestibulare si tactile, care ajung
la SC
reglarea functiilor vegetative ale organismului
Partea anterioara a cerebelului –
paleocerebelul – controleaza muschii
antigravitationali.
Partea posterioara a cerebelului – neocerebelul
– actioneaza ca o frana pentru miscarile
voluntare, mai ales cele ale maniei.
Lezarea cerebelului are ca efect afectarea unei
functii mai generale, legate de evaluarea
temporala a unei sarcini (retroactiv), precum
si ca discriminare intre doua sarcini cu durate
diferite.
Simptomele lezarilor cerebeloase
 Holmes a fost primul care a descris simptomele lezarii
cerebeloase.
- hipotonie
- ataxie (erori de miscare, regularitatea miscarilor)
- tremor intentional (mai marcat la terminarea miscarii)
 Afectarea se produce la membrele ipsilaterale. Se
manifesta prin dificultati de ortostatism si dizartrie
(vorbire sacadata sau exploziva).
 Afectarea membrelor atinge mai mult membrele
inferioare, cele superioare fiind practic normale.
 Cu timpul, leziunile cerebeloase tind sa se amelioreze
daca procesul patologic nu progreseaza.
 O leziune cerebrala aparuta ulterior poate sa duca la
reaparitia semnelor de disfunctie tipic cerebeloasa
ceea ce demonstreaza ca, cel putin la tineri, functiile
cerebeloase pot fi preluate de alte formatiuni ale
creierului.
TRUNCHIUL CEREBRAL
Trunchiul cerebral este o structura anatomica
constituita din trei formatiuni distincte:
I – Bulbul rahidian (medula oblongata)
II – Puntea lui Varolio (protuberanta, pons)
III – Mezencefalul
I - Bulbul rahidian (medula oblongata)
 se afla deasupra si in continuarea maduvei spinarii
 superior ajunge pana la nivelul puntii lui Varolio, de
care este separata prin santul bulbo-pontin
(transversal)
 are forma unui trunchi de con, cu baza mica (2 cm.)
spre maduva si baza mare spre punte. Lungimea
trunchiului este de 3 cm.
Bulbul are o fata anterioara, una posterioara si 2 fete
laterale. Pe fata anterioara, de o parte si de alta a
santului median anterior, se gasesc piramidele
bulbare (2 cordoane nervoase). Acestea contin fibre
motorii cortico-spinale, care in proportie de 80% trec
dintr-o parte in alta incrucisandu-se, formand
decusatia sau incrucisarea piramidelor



In fata anterioara isi are originea aparenta nervul
hipoglos
Pe fatele laterale ies radacinile nervilor
glosofaringian, vag si spinal. Tot pe fetele laterale se
gasesc olivele bulbare.
Fata posterioara are o structura diferita inferior si
superior. In partea inferioara structura sa seamana
cu cea a cordoanelor posterioare din maduva
spinarii. In zona superioara cele doua fascicole Goll
si Burdach se indeparteaza unul de celalalt. Tractul
Burdach se prelungeste cu pedunculul cerebelos
inferior (corpul restiform) iar fascicolul Goll devine
piramida bulbara posterioara.
In partea superioara si posterioara a bulbului se
gaseste planseul ventriculului al IV-lea
cerebral.
In grosimea planseului se gasesc nucleii de
origine ai perechilor de nervi cranieni IX, X,
XI sI XII.
Structura bulbului
 Aceasta seamana cu maduva spinarii din mai
multe puncte de vedere, inclusiv din cel al
dispunerii substantei nervoase: substanta
alba la exterior iar cea cenusie la interior.
 Totusi, substanta cenusie este fragmentata in
nuclei sau insule (coarnele anterioare,
laterala sau posterioare devin nuclei motori,
vegetativi sau senzitivi). Nucleii se mai
numesc si nuclei echivalenti, fiind omologi
celor din maduva spinarii.
Nucleii motori:
 nucleul nervului hipoglos (XII)
 nucleul nervului glosofaringian (IX)
 nucleul nervului vag (X)
 nucleul nervului accesoriu (XI)
Nucleii senzitivi
 nucleul solitar / facial (VII)
 nucleul vag (X)
 glosofaringian (IX)
 nucleul trigemen (V) – partial
 nucleii vestibulari si cohleari (VIII)
Nucleii vegetativi – sunt parasimpatici
 nucleul solitar inferior (glandele salivare) prin glosofaringian si vag
(cord, plaman si organele abdominale)
 nucleul salivator inferior
 nucleul cardio-pneumoenteric






Nucleii proprii
nucleul Goll
nucleul Burdach – deutoneuronii pentru analiza secundara a
semnelor sensibilitatii proprioceptive constiente
oliva bulbara
conexiuni cu cerebelul, nucleul rosu, corpii striati, creierul mare si
maduva
se ataseaza sistemului extrapiramidal si participa la realizarea
miscarii semiautomate si involuntare
Identificam, de asemenea, substanta
reticulata bulbara care, impreuna cu cea din
mezencefal, au un rol extrem de important in
tonificarea generala a dinamicii activitatii.
Substanta alba - Este formata din fibre mielinizate,
grupate in tracturi care trec prin bulb ascendente si
descendente si care isi au originea in bulb
Ascendente:
 Fascicolul lui Goll
 Fascicolul lui Burdach
 Tractul spinocerebelos
 Dorsal
 Ventral
 Tractul spinotalamic
lateral
Descendente:
 Tracturi corticospinale
(in piramide)
 Tractul rubispinal
 Tractul sectospinal
 Tractul olivospinal
 Tractul reticulospinal
 Tractul vestibulospinal
Tracturi care isi au originea in bulb
 fibre olivocerebeloase
 fibre spinocerebeloase
 fibre arciforme/arcuate
 externe
 interne
Functiile bulbului
Acesta are trei functii importante:
 Functia de integrare reflexa
 Functia de conducere
 Functia de reglare
Functia de integrare reflexa - centrul respirator,
centrul cardiac, centrul vasomotor, centrul
salivatiei, centrii unor reactii de aparare
(stranutul, tusea, clipitul, voma) centrii de
reglare a tonusului muscular (intensificare)
Functia de conducere:
- mijloceste transmiterea intre zonele
receptoare si centrii superiori ai integrarii
aferente (senzoriale)
mijloceste transmiterea intre centrii de
comanda (motori) si organele de executie
corespunzatoare
Functia de reglare – se realizeaza cu
precadere prin intermediul substantei
reticulate



Puntea lui Varolio
apare la mamifere si este cea mai dezvoltata la om
este dispusa transversal deasupra bulbului si are un
aspect cuboid, intinzandu-se de la o emisfera
cerebeloasa la alta
deosebim o fata anterioara, o fata posterioara, doua
fete laterale si marginile superioara sI inferioara
fata anterioara

dispune de un sant median, pe marginile caruia se
gasesc piramidele pontine (prelungiri ale piramidelor
bulbare)

de aici pleaca nervul trigemen
fetele laterale – se continua cu pedunculii cerebelosi
mijlocii
fata posterioara
 este acoperita de cerebel, are o forma triunghiulara si
formeaza partea superioara a bazei ventriculului IV
 este in continuarea bulbului, de care se apropie ca
structura
 in partea superioara identificam santul pontopeduncular
iar in cea inferioara santul bulbopontin
 aici se gasesc radacinile aparente ale nervilor
oculomotor III, trohlear IV, trigemen V, acusticovestibular VIII, abducens VI
 in interior dispozitia celor doua tipuri de substanta
nervoasa este similara cu cea din bulb (in interior –
substanta cenusie sub forma de nuclei, la exterior –
substanta alba)
Substanţa cenuşie
- Conţine nuclei ai unor nervi cranieni (motori,
senzitivi şi vegetativi) şi formaţiuni specifice punţii
- Aici îşi au originea nervii V (trigemen - mixt), VI
(oculomotor - motor), VII (facial – mixt) şi VIII
(acustico-vestibular – mixt)
Substanţa reticulată
- Are o dispunere dezordonată şi conţine fibre
(spinoreticulat, reticulospinal, reticuloreticulat,
rubroreticulat) şi celule nervoase (formează nucleul
reticular)
Substanta alba
- fibre ascendente care vin dinspre maduva si bulb si ajung la
cerebel, nuclei subcorticali, talamus si tectum:
 spinotalamic
 spinocerebelos anterior etc
- fibre descendente:
 tractul piramidal
 fascicolul corticospinal
 rubrospinal
 tectospinal
 reticulospinal
Funcţiile punţii
1.
Reflexă
2.
De conducere
1. Funcţia reflexă:
Reflexe somatice şi vegetative: lacrimal, salivar,
masticator, cornean, sudiopalpebral, audio-oculogir,
sudoripar şi sebaceu (pentru faţă şi pielea capului),
contracţia muşchilor feţei (mimica expresivă),
lateralitatea globilor oculari, tonusul muscular
2. Funcţia de conducere:
Asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern şi
intern către centrii subcorticali şi corticali, precum şi
mesajele de comandă în sens descendent către
organele de execuţie
Patologia bulbului şi punţii
Este considerată foarte gravă atunci când se referă la
centrii vitali.
Leziunile din interior se numesc intra-axiale sau
parenchimale, iar cele situate la exterior se numesc
extra-axiale (de obicei, ţin de afectarea nervilor
cranieni)
Exemplu de afectare extra-axială:
NEURINOMUL DE ACUSTIC – se dezvoltă din celulele
Schwann ale nervului acustic, cu următoarele
simptome: pierderea auzului, diminuarea reflexului
cornean, pareză facială periferică, ataxie şi tremor,
ulterior hidrocefalie şi creştere a presiunii
intracraniene
MEZENCEFALUL


Structura anatomica separata de perete prin
santul pontopeduncular iar de diencefal printr-un
plan ce uneste comisura posterioara a creierului cu
marginea posterioara a corpilor mamilari.
Are patru fete: aria anterioara, aria posterioara
si doua laturi.
- Fata anterioara - identificam mai multe
formatiuni, din care mai evidente sunt picioarele
pedunculilor cerebelosi. Aici se afla originea
aparenta a nervului III
- Fata posterioara este invizibila la adult, fiind
acoperita de cortul cerebelului si de lobii occipitali.
Pe aceasta fata se gasesc coliculii cvadrigemeni.
- Fetele laterale – corespund tegmentului
mezencefalic si piciorului peduncular








In sectiune, mezencefalul separa formatiuni
din trei etaje:
etajul superior – tectum
etajul mijlociu – segment / calota
etajul anterior – picioarele pedunculilor
cerebrali
Intre segment si picior exista o zona numita
substanta neagra (locus niger).
Din mezencefal se dezvolta doua formatiuni
structurale:
pedunculii cerebrali (picioarele + segment)
tuberculii
(tectum)
- Picioarele pedunculior – formate numai din substanta
alba si fibre nervoase care pornesc de la SC si
ajung la punte si maduva (tractul piramidal, fibre
corticopontine)
- Calota/ tegmentul – format din substanta alba si
cenusie.
Substanta alba - fibre cu originea in diencefal, in
maduva spinarii sau punte.
Substanta cenusie – formeaza nuclei specifici
pentru mezencefal (substanta neagra si nucleul
rosu)
Substanta neagra
- structura nucleara compacta de forma semilunara. In
structura ei intra celule mari impregnate cu un pigment colorant
(melanic). Toate formatiunile melanice + nucleul dorsal al vagului
prezinta leziuni evidente in parkinsonul postencefalitic
- primeste impulsuri de la toata suprafata corpului si de la
organele vizuale, auditive, olfactive
- intervine in integrarea impulsurilor senzoriale, in reglarea
miscarilor fine si in reglarea tonusului muscular
Nucleul rosu
- situat in partea superioara a tegmentului, deasupra substantei
negre, cu o culoare caramizie din cauza incarcaturii mari de fier a
substantei celulare si a bogatiei vasculare
- contine o zona parvocelulara (celule mici) si o zona magnocelulara
(celule mari)
- primeste aferente si trimite eferente cu rol in reglarea tonusului
muscular (exercita un efect inhibitor asupra centrilor bulbari sI
medulari si genereaza rigiditate musculara)
Tectul / Tectum
Contin tuberculii cvadrigemeni : structurile contin o alternanta de
substanta alba si substanta cenusie. Distingem 2 perechi –
coliculii superiori si coliculii inferiori
Coliculii superiori
primesc aferente de la corpul geniculat lateral, sistemul central,
maduva spinarii si dau eferente care ajung finalmente la muschii
gatului si la neuronii somato-motori din maduva cervicala.
regleaza automat miscarile oculare, realizeaza reflexul de
orientare la stimuli vizuali si fixarea obiectului in zona
perceptibilitatii optime;
Coliculii inferiori
sunt sub cei superiori si au dimensiuni mai reduse.
contin substanta cenusie la interior (ganglionul central) si
substanta alba la exterior.
primeste aferente de la corpii geniculati mediali si dau eferente
catre celelalte formatiuni ale trunchilui cerebral si catre maduva
spinarii
coliculii inferiori se leaga de realizarea reflexelor motorii
neconditionate la stimulii acustici si a reflexului de orientare care
precede perceptia auditiva
Pe ansamblu, mezencefalul indeplineste functii
foarte importante legate de:
 distributia normala a tonusului muscular
 realizarea reflexelor de redresare
 realizarea reflexelor de orientare
Patologia mezencefalica
 Se refera la anumite sindroame (tegmental
central, Benedikt, Claude) care au ca
elemente comune paralizia nervului cranian
oculomotor, anestezii contralaterale (cauzate
de lezarea fasciculelor spinotalamice) sau
miscari involuntare.
 Sindromul substantei negre – tulburare de
tonus muscular
 Sindromul imobilitatii (prin lezarea tracturilor
corticospinal si corticobulbar) – bolnavul pare
in coma, neputand face nici o miscare, dar
are ochii deschisI si iI poate misca voluntar.
Formatiunea reticulata
Printre nucleii si fibrele trunchiului cerebral se
gaseste si reteaua celulelor formatiei
reticulate.
Formatiunea reticulata:
 urca superior pana la diencefal si cortex
 coboara pana la maduva spinarii, unde
formeaza substanta cenusie peri-ependimara
 Descoperita in 1911 de Cajal, I-au fost
descrisi, in 1954, 98 de nuclei a caror functie
nu este bine cunoscuta.
Au fost descrise 5 categorii de nuclei:
 nuclei care comunica exclusiv cu cerebelul
 nuclei mediali
 nuclei laterali
 nucleii rafeului
 nucleii lui Nanta

Un axon al formatiunii reticulate poate intra in
contact cu alti aproximativ 27.000 neuroni.
Astfel se explica posibilitatea extraordinara a
difuzarii informatiilor de catre aceasta
formatiune subcorticala.

Neuronii formatiunii reticulate sunt dispusi
sub forma de retea in afara nucleilor
trunchiului cerebral, reprezentand la o scara
mai mare si la un nivel mai dezvoltat reteaua
interneuronala a maduvei spinarii. Nucleii
sunt dispusi in jurul axelor medial (nucleii
rafeului) si lateral, iar nivelul mezencefalului
in special la nivelul tegmentului
Axonii formatiunii reticulate ajung:
 la maduva spinarii
 la truchiul cerebral
 la talamus, cerebel sI sistemul central prin fibre specifice
Prin experimente specifice s-a demonstrat existenta unui
SRAA, care se intinde de la nivelul trunchiului cerebral
pana la cortex. El stimuleaza difuz cortexul, mentinandui tonusul/vigilenta.
In formarea SRAA deosebim:
 o activitate tonica (de mentinere a starii de veghe)
 o activitate fazica - de trezire a scoartei


Formatiunea reticulata (SRAA) este foarte importanta
pentru raspunsuri de tip atentie accentuata, lipsa de
reactie, repulsie la un stimul.
Absenta informatiilor reticulare ascendente catre cortex
duce la somn in timp ce prezenta lor duce la trezire.
Exista si un sistem reticulat descendent, cu rol in reglarea
tonusului muscular. Sistemul descendent primeste
impulsuri de origine corticala, extrapiramidala,
cerebeloasa si vestibulara.
Rolul SR descendent este de a controla activitatea
motoneuronilor medulari.
In 1972 Danaila a descris un sistem reticulat inhibitor
ascendent (SRIA) a carui lezare duce la aparitia
sindromului de logoree si hiperkinezie.
In ansamblu, formatiunile reticulate (activator/inhibitor,
ascendent/descendent) au un efect modulator
important atat asupra sistemului central cat si asupra
maduvei spinarii.
Formatiunea reticulata regleaza:
 vigilenta corticala
 perceptia
 discriminarea spatio-temporala
 memorizarea
 expresia emotionala
 homeostazia
 ritmurile biologice
 starea de somn
Controleaza:
 activitatea muschilor scheletici;
 reajusteaza pozitia sI locomotia;
 influenteaza indemanarea, gesturile, expresia
faciala, masticatia, deglutitia, respiratia,
circulatia
 grosier, sistemul somatosenzorial si
neuroendocrin
Sindroame reticulate
 Mutismul akinetic – lipsa de raspuns la intrebari,
imobilitate a corpului, ochi deschisi, lipsa
raspunsului emotional si motor, fara paralizie,
prezenta reflexului de orientare (lezarea SRAA)
 Sindromul de lezare cu hiperkinezie (lezarea
SRIA)
- apare pre si post operator la pacienti cu leziuni ce
implica atingeri corticale
- se caracterizeaza prin hipermnezie, exagerarea
atentiei, a miscarilor, a reflexului de orientare, simt
critic ascutit, somn putin (2-3 h/24 h), rationament
normal / deteriorat (functie de localizarea si
intinderea leziunii corticale).
MĂDUVA SPINĂRII
Este conectată cu nervii spinali şi reprezintă structura prin
care creierul comunică cu toate părţile corpului sub nivel
cranian.
Prin măduvă trec:
 impulsurile pentru senzaţiile generale (tactilă, termică,
dureroasă) care se formează la nivelul membrelor,
gâtului şi trunchiului;
 comenzile pentru mişcările voluntare ale membrelor,
trunchiului şi gâtului.
Afectarea măduvei spinării poate conduce la pierderea
senzaţiilor generale şi la paralizia mişcărilor voluntare în
regiunile corpului inervate de nervii spinali.
Anatomia măduvei spinării
 Este situată în canalul vertebral, format în mijlocul
celor 7 vertebre cervicale, 12 toracale, 5 lombare şi 5
sacrate, care formează coloana vertebrală. Măduva
spinării se întinde de la baza craniului până la discul
intervertebral situat între prima şi a doua vertebră
lombară.
 Superior măduva spinării se continuă cu substanţa
cerebrală şi inferior se termină cu conul medular, care
posedă prelungiri ale nervilor spinali numite “coadă de
cal” (cauda equina).
 Deşi canalul vertebral este foarte solid, traumele
mecanice puternice pot afecta şi implicit afectează
măduva spinării.
Cele mai vulnerabile zone sunt:
 C5 – C6
 T12 – L1
 C1 – C2
La nivelul măduvei spinării se identifică 31 perechi de
nervi spinali:
8 Cervicali, 12 Toracali, 5 Lombari, 5 Sacrati si 1
Coccigian
Nervii se numesc aşa după locul prin care ies din
canalul vertebral.
Măduva spinării este înconjurată de 3 membrane
conjunctive – meninge spirale:
- pia mater
- arahnoida
- dura mater
 Pia mater- înconjoară complet şi aderă la măduva
spinării
 Arahnoida- înconjoară măduva spinării şi se
ataşează de dura mater.
 Dura mater - înconjoară măduva spinării; în partea
caudală (inferioară) a măduvei spinării formează
sacul dural, care conţine filum terminale - coada de
cal! Puncţia lombară se face în acest spaţiu.
(utilitate – extragere lichid cerebro-spinal, anestezii)
Structura internă a măduvei spinării
Măduva spinării prezintă o structură relativ similară dea lungul său.
La exterior se află substanţa albă, formată din
milioane de axoni ce transmit impulsuri
inferior/superior. Fibrele sunt în mare măsură
mielinizate ( substanta albă).
Substanţa albă este împărţită în arii numite cordoane:
 Posterior
 Lateral
 Anterior
La nivelul fiecărui cordon întâlnim grupe de fibre
numite fascicule sau tracturi.
Sectiune in maduva spinarii si nervul
spinal corespunzator
La interior se află substanţa cenuşie, formată
din corpii celulelor nervoase şi restul masei
nervoase (dendrite, ţesut glial interneuronal,
capilare sangvine). Identificăm şi fibre
mielinice care intră sau ies din ea. Coloraţia
este cenuşie.
 Substanţa cenuşie este divizată în patru mari
regiuni:




coarnele posterioare sau dorsale
coarnele anterioare sau ventrale
zonele intermediare
coarnele laterale
Coarnele posterioare
 Conţin neuroni care au legătură cu nervii care
intră prin rădăcinile posterioare. Ceea ce
rezultă reprezintă partea senzorială a
substanţei cenuşii spinale. Neuronii de aici îşi
trimit axonii ascendent prin substanţa albă
spre creier.
Coarnele anterioare
 sunt situate între cordoanele anterior si cel
lateral
 cei mai mulţi dintre neuronii de aici au rol în
mişcările voluntare, dând naştere axonilor ce
ies prin rădăcinile anterioare => coarnele
anterioare sunt în principal “partea motorie” a
substanţei cenuşii spinale.
Zonele intermediare
 sunt situate între cornul anterior şi posterior
 sunt compuse din neuroni de asociere sau
interneuroni pentru integrarea segmentară şi
intersegmentară a funcţiilor măduvei spinării
 se mai numesc “părţi de asociaţie” ale
substanţei cenuşii spinale
Coarnele laterale
 sunt o extensie mică a zonelor intermediare
în cordonul lateral toracal şi lombar (T1-L2).
 Conţine corpii celulari ai neuronilor
preganglionari ai sistemului nervos simpatic
Nucleii/Coloanele celulare
 neuronii substanţei cenuşii sunt dispuşi în
grupuri celulare similare funcţional, dispuse
longitudinal, numite coloane/nuclei.
 Unii nuclei se întind de-a lungul întregii
măduve a spinării, în vreme ce alţii se găsesc
numai la anumite niveluri.
Ex. Nucleul propriu senzorial (are legătură cu
impulsurile dureroase provenite de la nervii
spinali) se întinde în toată măduva spinării;
nucleul intermediolateral (are legătură cu
cerebelul) se găseşte în anumite zone.
Laminae
 substanţa cenuşie spinală poate fi divizată în
lamine sau straturi, care rezultă în urma
stratificării neuronilor similari morfologic
 furnizează o identificare mai precisă a ariilor
substanţei cenuşii şi folosesc la descrierea
locaţiilor originilor sau terminaţiilor căilor
funcţionale
 identificăm 10 lamine (6 la nivelul cornului
posterior, 1 în zona intermediară, 2 în cornul
anterior şi una în jurul canalului ependimar).
Nervii spinali
 Fiecare nerv spinal (cu excepţia primului şi
ultimului) este ataşat unei părţi a măduvei
spinării prin două rădăcini posterioare şi 2
rădăcini anterioare – câte una de fiecare
parte.
 în interiorul rădăcinii posterioare se găsesc
ganglionii spinali (care conţin grupuri de
neuroni – protoneuronul căilor ascendente).
 Rădăcina anterioară conţine axonii care
ajung la musculatura scheletică sau netedă
din zona inervată.
Centrii nervoşi ai măduvei spinării
(funcţia reflexă)
La nivelul maduvei se inchid circuite complexe care includ:
- Veriga receptoare (receptorii),
- Veriga senzitiva (nervii aferenti),
- Veriga de comanda (centrii nervosi si axonii neuronilor
motori),
- Veriga de executie (musculatura scheletica si neteda)
Axonii neuronilor din coarnele anterioare ajung la
musculatura scheletica, in vreme ce axonii neuronilor din
coarnele laterale ajung la musculatura neteda.
Unii centri nervosi se gasesc pe toata lungimea MS (ex.
pilomotori, vasomotori), in vreme ce altii sunt bine
localizati (ex. vezicospinal, genitospinal).
Funcţia de conducere a măduvei spinării
In ansamblul functionarii SN, MS joaca mai curand un
rol de transmisie, de legatura.
Printre cele mai importante tracturi la nivelul MS
remarcam:
- Tracturi aferente: spino-talamic (sensibilitatea tactila
si dureroasa din piele), spino-bulbar (sensibilitatea
proprioceptiva – starea de tensiune din muschi),
spino-cerebelos (impulsuri legate de starea
articulatiilor in timpul starii de repaus)
-
Tracturi eferente: corticospinal sau piramidal
(controleaza activitatea muschilor scheletici),
extrapiramidal (miscari involuntare), tecto-spinala
(comenzi musculare pentru muschii gatului)
Aspecte legate de patologia măduvei spinării şi
psihologia bolnavului medular
Principalele probleme legate de patologia măduvei
spinării:
 pierderea sensibilităţii (prin lezarea tracturilor
sensibilităţii cutanate) –mono sau bilateral
 pierderea capacităţii de control al tonusului muscular
(prin lezarea nervilor descendenţi) – mono sau
bilateral
 apariţia unor tumori subdurale
 apariţia unor tumori medulare
 secţionarea parţială sau totală a măduvei spinării
(consecutiv unui accident/traume mecanice care a
secţionat complet coloana vertebrală)
 tumori vasculare sau inflamaţii ale rădăcinilor nervilor
spinali
Consecinţe:
 dureri de diverse tipuri (nevralgică, mialgică)
 pierderea sensibilităţii în anumite zone ale corpului
 piederea tonusului muscular (incapacitatea de a
contracta muşchii în funcţie de necesităţi)
 pareze parţiale – parapareze sau totale –
tetrapareze
Efecte în plan psihologic a suferinţei medulare:
 modificări în planul personalităţii
 dispariţia tonusului afectiv – aplatizarea afectivă,
depresie
 apariţia unor nevroze
 confuzie şi dezorientare psihică
Indicaţii psihoterapeutice
 şedinţe de relaxare / antrenament autogen
 psihoterapie individuală şi de grup.
Secţiune parasagitală prin creierul uman, care prezintă câteva elemente ale
sistemului limbic
Alzheimer (st.) si creier normal (65 ani)