Transcript Literatura populara




Reprezintă o parte semnificativă a
folclorului românesc ,care înseamnă
totalitatea producţiilor înţelepciunii unui
popor (artistice, literare ,muzicale,plastice,
coregrafice, dramatice),create și transmise
prin cuvânt şi practici de către popor.
Folclorul face parte integrată din cultura
naţională şi defineşte spiritul unui popor.
La UNESCO, România figurează cu trei
cuvinte: dor, doină şi colind, care
defineşte, între popoarele lumii, specificul
spiritual al românilor.

Primele producţii ale literaturii populare au
fost publicate de poetul Vasile Alecsandri în
culegerea „Poezii populare. Balade:(Cântece
bătrâneşti)” din 1852 ,al cărui motto a devenit
celebru: ”Românul e născut poet”, despre care
bardul de la Mirceşti afirma că este „înzestrat
de natură cu o închipuire strălucită şi cu o
inimă simţitoare”.





- Caracterul oral reprezintă trăsătura specifică fundamentală a
literaturii populare şi constă în faptul că aceasta este creată,
păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către rapsozi.
- Caracterul tradiţional are în vedere existenţa, în cadrul literaturii
folclorice, a unui sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică,
într-o diversitate nesfârşită de variante , tipuri de variante sau de
opere folclorice noi.
- Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare
folclorice de a fi produsul artistic al unei conştiinţe colective. Numai
colectivitatea asigură drept de circulaţie în mai multe arii geografice
unui produs folcloric creat de un individ anonim.
- Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului.
Opera literară folclorică nu este marcată de identitatea vreunui autor
individual, însă poartă pecetea talentelor umane care au participat la
desăvârşirea ei.
- Caracterul sincretic reprezintă contribuţia mai multor modalităţi
artistice(sau a mai multor arte) la realizarea unor opere folclorice: de
pildă, poezia(doina, balada)se cântă sau se scandează în ritmul
jocului(ca strigăturile);colindele se cântă dar se şi reprezintă într-un
spectacol în care îmbrăcămintea, obiectele şi instrumentele
tradiţionale au semnificaţii precise; formulele de inovaţie sau
tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun nu
numai un text, ci şi un ritual, o gestică cu valoare magică.

Etimologia cuvântului engl. Folk-« popor »

Definiţie :
şi lore-« stiinţă », »înţelepciune », deci
înţelepciunea poporului.
Totalitatea manifestărilor şi creaţiilor
culturale ale unui popor, ce definesc
specificul naţional şi spiritual al acestuia,
individualizându-l.


Eminescu se autodefineşte ca fiind „sorbit de
popor” şi predestinat de a putea trezi la viaţa
spiritualitatea românească autentică, din care şi el
s-a născut: „nu ne-am trezit noi, s-au trezit secolii
din urma noastră şi ne-au scuturat din somn”.
Interesul lui Eminescu pentru creaţia populară
copilăria petrecută la Ipoteşti, când „fiind băiat,
păduri cutreieram”, poetul însuşi fiind un pasionat
culegător de folclor. Pereglinările prin ţară cu trupa
de actori, din Moldova, în Transilvania, până la Blaj
îi satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la
rapsozii populari, balade, legende, doine şi de a-şi
hrăni sufletul cu aceste „nestemate”.


Indirect, Eminescu întră în relaţie cu folclorul românesc studiind
opera lui Haşdeu sau citind culegerile de creaţii populare, în special
pe cea alcătuită de Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu valorifică în
poezia sa creaţiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice,
mituri populare, limbaj, înnobilându-le cu idei filozofice, cu noi
semnificaţii: „Călin(file din poveste)”, „Ce te legeni..”, „Somnoroase
păsărele”, „La mijloc de codru”, „Revedere”, „Făt-Frumos din lacrimă”
şi bineînţeles capodopera sa „Luceafărul”.
Concepută pe două dimensiuni: terestră şi cosmică ,natura
eminesciană este totdeauna cadrul fizic al omului, Spaţiul gesturilor
fundamentale. În lirica lui peisagistică, Eminescu nu merge pe linia
lui Alecsandri , nu descrie tablouri cu valabilitatea de sine stătătoare,
nu face pasteluri. Natura la el are o altă funcţie: încadrează şi
potenţează un sentiment, o idee, o atitudine. Participarea la crearea
unui spectacol poetic devine paradis în poezia erotică, personaj care
face teoria speţelor veşnice „Revedere”, realitate metafizică în „Mai
am un singur dor”.


Există o geografie eminesciană cu o configuraţie solară şi alta
nocturnă. Poetul cântă codrul, izvoarele, lacul, cărările. Ochiul
lui cuprinde dealul, văile înguste şi aburite, „câmpiile asire”
sau „întunecată mare” peste care veghează luna, stelele,
soarele, luceferii, bolta senină, unde se aud apele murmurând
şi florile de tei căzând în părul îndrăgostiţilor. Natura devine
adesea etat d’aime(stare de suflet) pentru dorul eminescian ,
acre aduce prin sursele sale folclorice nota cea mai naţională
a universalităţii poetului român.
Poezia eminesciană păstrează teme şi motive populare,
îmbinate cu elemente de natură, adăugându-le noi structuri
epice „Călin Nebunul” sau le păstrează înnobilând creaţia cu
idei filozofice („Revedere”, „Ce te legeni…”).


Dragostea lui Eminescu pentru folclorul
românesc este vizibilă în toate poeziile lui ,
transpirând prin toţi porii creaţiei şi simţirii
lirice, fapt recunoscut şi de exegeţii străini,
ca Rossa del Conte, care afirma că
„nu este puţin ceea ce datorează gândirii
orientale cultura lui Eminescu, dar cuvântul
liric în care se transfigurează lumea lui este
scos din izvoarele tradiţiei
autohtone”(„Eminescu sau despre absolut”1962)