Slide 1

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 2

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 3

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 4

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 5

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 6

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 7

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 8

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 9

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 10

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 11

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 12

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 13

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 14

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 15

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 16

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 17

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 18

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 19

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 20

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 21

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 22

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 23

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 24

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 25

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 26

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 27

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 28

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 29

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 30

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 31

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 32

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 33

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 34

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 35

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 36

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 37

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 38

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 39

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 40

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 41

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 42

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 43

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 44

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 45

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 46

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 47

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 48

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 49

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 50

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva


Slide 51

Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat.
Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din
dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de
multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui
Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că
păsările moderne se trag din dinozauri.
Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,
Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai
discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până
acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150
milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui animal
care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu
dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei
gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte
cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar
sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură
ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare
păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în
China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost
descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.
Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim
acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au
evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi
perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni
patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au
apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum
au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi
mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se
cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare
habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă
extrem de diferite, păsările au
o anatomie neobişnuit de
diversă. La prima vedere, cele
mai multe au caracteristicile pe
care le asociem în general cu
păsările: se deplasează pe două
picioare, de obicei mai lungi, au
aripi, corpul acoperit cu pene şi
cioc (nu maxilare). Există însă
şi multe diferenţe între diverse
specii de păsări, cele mai multe
explicate de modul în care
zboară - sau, în anumite cazuri,
de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază,
care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că
majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu
uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă
greutatea şi să le fie cât mai uşor să se ridice în aer.
Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu,
multe dintre oasele membrelor lor sunt goale pe
dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi
maxilarele care îngreunează mult craniul altor animale.
De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport
cu dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor
reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele
din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus
dimensiunile şi greutatea oaselor, altele au evoluat în
direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu
pinguinii sau gâştele de mare, au nevoie de un schelet
puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte
mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile.
Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti
muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte
unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după
cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre
primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat.
Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor:
vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.
Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona
gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective.
De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana
pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci
sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are
aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte
păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le
permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul
care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte,
să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod
obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe
cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră
ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe
tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care
o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării.
În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele
de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică,
reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe
coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic
mai bun.
Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării,
pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică
pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani,
când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are
propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective,
pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu
puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte
importante pentru
comportamentul păsării.
Masculii multor specii au pene
extrem de viu colorate, adesea
dispuse în aranjamente
elaborate pe creastă sau pe
coadă, folosite ca semnale
specifice în timpul ritualurilor
de curtare şi împerechere.
Păunul este unul dintre cele mai
binecunoscute exemple, datorită
cozii sale mari, foarte frumoase,
cu un model complicat. Prin
contrast, penele femelelor au
adesea culori terne, mohorâte,
probabil pentru a camufla mai
bine mama şi a nu atrage atenţia
prădătorilor asupra cuibului şi a
puilor.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile
fenomene din lumea animală .
Deşi multe alte specii, de
pildă insectele sau lilecii, pot
să zboare în mod eficient, nici
o altă specie nu atinge nivelul
de complexitate şi varietate al
mecanismelor de zbor ale
păsării.
Aria imensă de răspândire
a păsărilor în lume şi
uimitoarea diversitate de
stiluri de viaţă se bazează, în
fond, pe capacitatea lor de a
zbura.

De obicei, păsările zboară în două moduri:
bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor
planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe
structura şi forma unică a aripii păsării, care a
inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul
propulsat este extrem de complex, iar modul în
care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de
specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară
doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele
îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.
Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent
de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le
coboară, creează un curent ascendent cu penele
de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul
de ridicare a păsării, datorită formei
aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe
direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat
în aer, poate varia mult gradul de
accelerare şi ridicare,
modificându-şi forma şi mărimea
aripii, pentru a creşte sau a
diminua curentul ascendent, în
funcţie de direcţia pe care
doreşte să zboare. Păsările care
planează, de exemplu albatroşii,
îşi folosesc proprietăţile
aerodinamice ale aripilor pentru
a plana pe durate mari de timp: o
dată ce s-au ridicat în aer,
aproape că nu mai au nevoie să
dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare.
Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi
doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri,
pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între
păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii,
dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie
de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere
importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial.
Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat
întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport
mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de
manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai
ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp,
însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol
Nu toate păsările pot să
zboare, dar chiar şi cele care
zboară îşi petrec intervale
destul de mari de timp pe sol,
în arbori sau înotând în apă.
În general, zborul necesită
cantităţi uriaşe de energie, iar
cele mai multe păsări se ridică
în aer doar pentru scopuri
foarte precise, de exemplu
pentru a-şi căuta hranei sau
perechea, pentru a se pune la
adăpost de prădători sau
pentru a migra. Din acest
motiv, cele mai multe păsări
şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de deplasare şi
pentru perioadele când nu
zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de
viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de
exemplu mierla, au picioare suple, cu degete lungi, care să poată
apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură
puternică, pentru ca pasărea să poată sări cu uşurinţă de pe o
creangă pe alta.

Multe specii de păsări de
apă,
de
exemplu
bâtlanul,
au
picioare
foarte lungi, care le ajută
să intre în apă adâncă,
unde îşi găsesc mai uşor
hrana.
Multe
dintre
aceste specii au degetele
de la picioare mai lungi
sau
unite
printrohmembrană, pentru a
nu se scufunda în noroi
sau în nisip.

Păsările care înoată,
de exemplu raţa, gâsca şi
lebăda, au picioare late,
cu degetele unite printr-o
membrană care să le
propulseze în apă când
înoată. Această structură
a labei piciorului este
folosită şi pe post de
'frână', pentru ca pasărea
să poată ameriza cu
uşurinţă.
Cele
mai
impresionante picioare le
au
speciile
precum
struţul şi emu, care nu
pot zbura, dar pot să
alerge
foarte
rapid,
având picioare cu o
musculatură deosebit de
puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai
dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par
lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă
mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt
la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani
naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă
zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea
kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa
prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din
păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în
habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a
introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile
Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca majoritatea
mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.
În special văzul este foarte bine dezvoltat la
majoritatea speciilor de păsări, în special la cele
care vânează hrana pe care o văd.
Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare.
Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi
ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea
totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult
de 1%.
Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului
extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de
zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile
de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze
prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei
bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la
anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera
prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca
şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul,
în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la
lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine
dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule,
care se mişcă rapid prin aer.

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în
ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor.
Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un
şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de
câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată
sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ
olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre.
Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada,
spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

Reproducerea
Alegerea perechii
Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale
comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în
ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şiau dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala
pereche.
În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor
mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii
se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga
atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi
auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi
împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un
cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage
perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de
un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile
melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au
aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai
pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru
femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de
ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii
însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în
cadrul ritualului de curtare.
Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi
foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un
adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi
diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai
multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'.
Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar
mai multe cuiburi o dată.

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii,
toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil, forma
sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune
considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele şi deci
dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate,
aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul de
prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse
specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei, pinguinii
depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19
ouă.

Construirea cuibului este
una dintre cele mai mari reuşite de design şi
inginerie din lumea animală.
Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de
către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de
bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar
există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib
imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui
construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi
cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai
familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele
însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până
la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cucuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime
din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri.
Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul
altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară
într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi
depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime.
Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în
zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de
către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la
temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire
diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai
11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle
până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe
specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi
cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie
de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi
puii.

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le
asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când
se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei,
un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia
părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în
detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella
australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect,
asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.

Anumite păsări ajung să îşi crească
puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel
mai celebru exemplu este cucul, care
parazitează alte cuiburi, dar mai
există şi alte specii care nu îşi
construiesc propriul cuib, de pildă
mierla vacii, o specie care trăieşte în
America.

Cum trăiesc?
Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde
diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor.
Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte.
Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele
altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au
adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana.
În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă,
în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor
scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci
forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la
insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici,
care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a
putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le
consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au
ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile
care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul
lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi
gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din
apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat
neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi
o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de
flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă
stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului
mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în
mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul
său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea
mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului,
care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a
putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia
Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a
sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile
temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat,
însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea
anotimpurilor.
De ce migrează anumite păsări?
Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.
Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana
în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar
pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana
folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar
aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să
adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre
zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot
parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate
de poli.

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de
kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică.
Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km
spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe,
gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi
America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara,
pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri
migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele
sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se
hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.
Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin
înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi
modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De
asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă
păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că
aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite
detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al
Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe
deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate
Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a
Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor,
precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o
excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi
efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.
Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă
există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de
zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai
regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări
trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar
pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul
imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe
specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori
temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în
principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar
temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În
aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii,
toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate,
coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod
impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am
văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul
urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă
cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.
Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile,
pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar
multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai
viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut
construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de
controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ
9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie
însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai
multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi
externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura
scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum
şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi
întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect
similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea
acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile
respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este
valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de
fapt, membre ale aceleiaşi familii.

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor
provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina
relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât
caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite
surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau
deja.
La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu
sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări,
care conţin aproximativ 148 familii.
Există surse care împart aceste ordine în două
(uneori trei!) superordine:
Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi
Neognathae (‘maxilare noi’).
Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi,
iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor
este de departe ordinul Passeriforme,
ordinul păsărilor care se caţără în copaci.
Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică
mai bine de jumătate din toate speciile de
păsări cunoscute.Între acestea se numără
pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi
multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :
Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),
Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),
Columbiforme (turturelele şi porumbeii),
Coraciiforme (pescăruşii),
Falconiforme (păsările diurne de pradă),
Galliforme (păsările de curte),
Pelecaniforme (pelicanii),
Psittaciformes (papagalii),
Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Afric
a

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol
Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor,
supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la
schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea
urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a
acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru
prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din
cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de
marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea
pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări.
Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se
hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod
direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod
direct sau pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare,
şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai
mici, de exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii
1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi
petele de petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindule penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea
dramatică a numărului de păsări marine.

Realizat de :
institutor Cosma Mirela
Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva