Transcript Istoria universală

• “Istoria nu este o ştiinţă şi nu are prea multe de aşteptat
de la ştiinţe; ea nu explică şi nu are metodă, mai mult
încă istoria despre care se vorbeşte mult de două secole
încoace nu există. Atunci, ce este istoria? Ce fac de fapt
istoricii de la Tucidide la Max Weber sau Marc Bloch
după ce-şi scot capul din documente şi trec la
“sinteză”?...De 2200 de ani de când urmaşii lui Aristotel
au găsit răspunsul la întrebare, el nu s-a schimbat deloc:
istoricii povestesc evenimente adevărate, în care actor
este omul, istoria este un roman adevărat” (Paul Veyne,
Cum se scrie istoria?, p. 6)
• “Ce este istoriografia? Nimic altceva decât istoria
discursului unor oameni despre trecutul lor, un discurs
scris şi care se pretinde veridic. Căci istoriografia este
dovada cea mai bună a existenţei unor culturi azi
dispărute, a existenţei propriei noastre culturi,
presupunând că ea continuă să fiinţeze şi că amnezia
parţială de care pare atinsă nu e semnul unei dispariţii
totale şi definitive. O societate nu se pune niciodată mai
bine în lumină ca atunci când e însoţită de proiecţia în
trecut a propriei sale imagini” (Charles Olivier Carbonell,
Istoriografia, Bucureşti, 2006, p. 6)
• Thucydides (cca 460- 395)
Thucydides- Războiul peloponeziac
Subiect
•
•
•
•
istoria războiului dintre Sparta şi Atena (431- 404) considerat de autor cel mai important
eveniment al vremii prin forţele implicate, prin impactul asupra lumii greceşti şi nu numai
subiect delimitat- istoria polisului grecesc
istorie imediată, istorie trăită
istorie politică- analiza politicii războiului, democraţiei şi imperiului
Cauzalitate
•
•
pluralitate de cauze care se întrepătrund: politice, economice, psihologice
zeii nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane
Metodă
•
•
•
preocupat de ideea de imparţialitate- referirile despre sine sunt la persoana a treia
critică miturile, legendele
A folosit metoda analogică- a descris Grecia arhaică apelând la caracteristicile pe care le mai
păstrau în secolul al V-lea oraşele-cetăţi mai puţin evoluate3
Stil
•
introduce discursurile aşa cum au fost rostite, cum ar fi trebuit să fie rostite sau cum ar fi putut fi
rostite; acceptă deci inventarea discursurilor; rolul lor- de a descrie situaţii şi a dezvălui motivaţii
într-o manieră atrăgătoare
Istorie şi retorică (sec. IV- III î.e.n)
•
Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a devenit
nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada şi nu pentru a cerceta
• Isocrates- scopul istoriei este de a da importanţă lucrurilor meschine şi
grandoare celor mai puţin importante; în consecinţă, se acordă importanţă
performanţelor stilistice şi mai puţin acurateţei istorice
• Istoria pătrează memoria faptelor petrecute la curţile marilor regi
Reprezentanţi:
• Ephorus (c. 405- 330 î.e.n)- Istorii- subiect- istorie universală
• Ctesias din Cnidos- Persica, Indica
• Theopompus din Chios- Epitome din Herodot, Hellenica şi o lucrare
dedicată personalităţii lui Filip
• Timaeus din Tauromenion (Sicilia) (c. 350- 260 î.e.n.)- Istoria Siciliei (din
cele mai vechi timpuri până în 289/288, Războaiele lui Phyrrus (răzoaiele cu
Roma), Cronologie; figură aparte între istoricii timpului său prin erudiţia sa,
dorinţa de cunoaştere; a fost cel dintâi care a atras atenţia asupra Romei
Lumea elenistică: Regatul ptolemeilor (albastru închis), Imperiul
Seleucid (galben), Imperiul macedonean (verde), Epir (roz); zona
portocalie adesea în dispută după 281 (regatul lui Lysimah; regatul
Pergamului)
Polybios- un grec care a scris istorie romană
Opere: Istoria universală, Viaţa lui Philopoimen, Tratat de tactică militară
Istoria universală:
Subiect: Cum a ajuns Roma mare putere în doar 53 de ani? sau istoria Romei între 217/216- 144
î.e.n.
istorie universală- s-a considerat întemeietorul acestui gen istoriografic pe care l-a definit prin
raportare la istoriile parţiale şi l-a comparat, sub influenţa curentelor naturaliste, cu corpul
uman; istoria universală trebuie să aibă o idee unificatoare- în cazul său aceasta a fost politica
romană
Cauzalitate: - a distins între cauză- pretext şi început, potrivit întrebărilor: cum?, de unde au început?
şi cum s-au sfârşit evenimentele?
a considerat că cel care trece sub tăcere cauza răpeşte ceea ce este caracteristic istoriei
Metoda istorică: - a introdus conceptul de istorie pragmatică- istoria utilă omului politic, bazată pe
experienţa politică şi militară a autorului însuşi
în anchetă partea importantă este autorul, anchetatorul- în funcţie de experienţa sa ştie ce să
caute şi ce să întrebe; descoperirea adevărului depinde de abilitatea anchetatorului şi
credibilitatea informatorului
Surse- martori oculari sau mărturiile celor care s-au aflat în proximitatea unor personalităţi
Scopul istoriei: ghid pentru omul politic dar şi pentru cetăţean în general- îi învaţă pe oameni cum să
suporte vicisitudinile fortunei prin examinarea experienţei altora
Stilul: - a respins discursurile inventate; discursul trebuia reprodus, în opinia sa, aşa cum a fost rostit
pentru că doar astfel poate sluji adevărului istoric şi îşi poate îndeplini funcţia explicativă;
discursul nu trebuia să fie o anexă a oratoriei
Istoricii greci târzii
Diodorus Siculus (80- 29 î.e.n)- Bibliotheca Historica (40 de cărţi)
• Subiect- istorie universală: începe cu relatările mitice ale vechiului Egipt şi Orient şi
continuă cu istoria Greciei şi a Siciliei
• Metoda- compilaţie
• Critică miturile- consideră că repovestirea lor este îngreunată de: vechimea lor (care
nu permite testarea lor), varietatea şi multitudinea de eroi şi semieroi (fac povestea
dificil de urmărit) şi neconcordanţa dintre diferitele variante; consideră însă că îşi au
locul lor în naraţiune deoarece: 1. istoria universală trebuie să cuprindă şi faptele
celor dintâi oameni şi 2. tradiţia istoriografică a apelat la ele (Herodot, Thucydides)
Publicul istoriei- cetăţeanul care găseşte în ea exemple, modele de comportament în
viaţa publică; pasionatul de lectură care găseşte în ea exemple morale şi etice
Dionisius din Halicarnas – Arheologia (7. î. Hr.)
Subiect: istoria timpurie romană care, în opinia lui, poate explica evoluţiile contemporane
Surse: istorici latini: Cato maior, Fabius Pictor, Licinius, Aelius
Începuturile istoriografiei romane. De la mit la poem şi istorie
Mituri
•
Mitul troian- originea greacă- ceramica romană din secolul al IV-lea e împodobită cu imaginea lui
Aeneas sau Troia arzând
•
Romulus şi Remus- legenda era deja răspândită în sec. III î.e.n.
Sensul istoriei la romani
“gens” şi “familia”: pentru individul roman trecutul şi prezentul se legau prin memoriile, prin
amintirile de familie; laudaţiile funebre- sursă istorică
viaţa colectivităţii- Annales Maximi- alcătuite de “pontifex maximi” - însemnarea zilelor faste şi
nefaste, numele înalţilor oficiali, însemnări despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii, legi şi
tratate; sunt prototipul genului analistic; Cărţile magistraţilor- liste cu numele magistraţilor laici
Istoria – subiect al poemelor
Naevius- Bellum punicum- a exaltat patriotismul roman
Ennius (239- 169 î.e.n.) – Anale- istoria Romei de la intrarea lui Aeneas în Italia până în vremea sa
Primii istorici:
Fabius Pictor- membru al unei familii din ginta Fabia, senator, după lupta de la Cannae (216 î.e.n.) a
fost trimis în misiune diplomatică la Delphi pentru a consulta oracolul
A scris Înfăptuirile romanilor- în limba greacă, o istorie de la Aeneas până în vremea sa; surse:
Timaios din Tauromenion, Hieronymus din Cardia, arhivele familiei
Cato Maior- Origini (7 cărţi)- a reluat miturile greceşti ale întemeierilor; a considerat că istoria este
înfăptuită de popor şi de aceea nu a dat nume proprii în opera sa.
Romulus şi Remus pe o monedă din argint (c. 269- 266 î.Hr.)
Scipio Africanul cel Bătrân (efigie pe un inel din aur -sf. sec III- încep.
sec. II î.e.n)
Evoluţia istoriografiei romane
•
•
-
-
Istoria enciclopedică : Varro- Antichităţile romane (50 de cărţi)
Istoria ca justificare a omului politic: Caesar- Comentarii despre
războiul cu galii, Comentarii despre războiul civil
A recurs la deformarea istoriei pentru a se justifica; a redactat naraţiunea
la persoana a treia ca şi cum ar fi aparţinut unui observator impersonal
Istorie şi oratorie: Cicero- De oratore (55 î.e.n)- istoria este o artă şi
prin aceasta se apropie de oratorie; istoria este o artă folositoare dacă
respectă 3 reguli: 1. istoricul să nu spună ceva fals, 2. istoricul să cuteze
să spună adevărul şi 3. să ordoneze faptele în ordine cronologică
Istoria moralizatoare: Sallustius- Conjuraţia lui Catilina, Războiul cu
Jugurtha, Istorii
genul istoric profesat – monografia
scopul istoriei- de a delecta într-o perioadă de deziluzie, de a imortaliza
degradarea idealurilor romane
stilul- a creat un nou stil în limbajul istoriografic
Caius Sallustius Crispus
Sallustius
• Războiul cu Iugurtha- portretul lui Jugurtha- fiecare
contact cu romanii are în spate conspiraţie şi minciună
dar are şi o serie de trăsături romane: “virtus”,
inteligenţă, talent militar
• un amestec de corupţie şi “virtus” care îl apropie de
personaje romane ca Marius, Sulla, Catilina, Caesar
• Cartagina- un personaj compozit: prin pericolul
reprezentat a ferit pentru un timp Roma de dezintegrarea
internă, prin duşmănia sa a făcut posibilă concordia în
politica romană, căderea sa a marcat începutul declinului
roman
• Stilul: cu elocinţa, descrierile pitoreşti, portretele realizate
de Sallustius istoria îşi face intrarea în literatură
Titus Livius (57/59î.e.n.- 19 e.n.)
- reprezentant al istoriei patriotice
- istoric de cabinet- nu a îndeplinit nici o funcţie politică deşi a fost un apropiat al lui
Augustus
-
Ab urbe condita (De la întemeierea cetăţii, 142 de cărţi din care s-au păstrat
35)
-
subiect- istoria Romei de la întemeiere până în anul 9 e.n.
genul- analistic
scop- glorificarea Romei, relevarea măreţiei cetăţii
construcţia discursului axată pe: viaţa (existenţa politică şi colectivă) structurată pe
obiceiuri (mores) şi condusă de bărbaţi (viri) care constituie chintesenţa poporului
roman; Paterpatria, paterfamilias, patres conscripti au fot epitetele pe care le-a dat
diferiţilor luptători, deţinători de proprietăţi şi oameni de stat care au format inima şi
sufletul statului roman
surse- literare, romane cu precădere (Fabius Pictor, Calpurnius Piso, Cato cel
Bătrân), legendele despre întemeiere, de arhivă- annales maximi, senatus consulti
cauzalitate- fatum- destinul a dus la creşterea Romei, a pus la încercare virtuţile
romanilor astfel încât aceştia să devină stăpânii lumii; fatum şi zeii acţionează prin
intermediul oamenilor; cauza cauzelor- moravurile romane
Adevărul: a afirmat uneori realitatea unui fapt („est”), altădată încrederea lui în fapt
(„credo”), altădată doar rumoarea, zvonul despre el („dicitur”, „fama est”)
-
Tacitus
Tacitus- Opere complete- ed.1, 1598, ed. Justus Lipsius
Publius CorneliusTacitus (55/58120 e.n.)
Agricola- biografie dezvoltată dintr-o laudaţie funebră
Germania (98e.n)- monografie etnografică- germanii prezentaţi ca
modele de virtute
Istorii- criza anului 69 şi domniile celor din dinastia Flavia
Anale – evenimentele împăraţilor din dinastia Iulia- Claudia
concepţia istorică- istoria să fie scrisă “fără ură şi părtinire” (“sine ira et
studio”)
cauzalitate- uman- psihologică; programul cauzal cuprinde trei
elemente: situaţia (status), starea de spirit, mintea (mens) şi
atitudinea, ţinuta (habitus)
Ammianus Marcellinus (c.330- 400e.n.)“istoricul singuratic”
•
354- “protecor domesticus” al generalului Ursicinus
•
a trăit în apropierea împăraţilor Constantius şi apoi a lui Iulian
•
istoric păgân într-o epocă creştină
•
Opera: Res Gestae (s-au păstrat 18 cărţi cuprinzând evenimentele dintre
354- 378, de la Caesar Nerva la moartea lui Valens)
•
Compoziţie: sezoanele campaniilor militare şi modul analistic- a ordonat
informaţiile în funcţie de consulate
•
Surse: Herodot, Thucydides (l-a numit “cel mai distins”)
Polybios; modelul stilistic principal- Sallustius
•
Cauzalitate: “virtus”, “fortuna”, “fatalis ordo” (a acordat importanţă
manifestărilor divinului: oracole, sacrificii, prevestiri, vise)
•
Adevăr şi verosimilitate: “Am spus, după părerea mea, în această operă
numai adevărul, neîndrăznind să-l deformez cu bună ştiinţă prin tăcere
sau minciună”
Adevărul e echivalent cu “fides historica”
Istoriografia creştină
•
•
•
•
Analiza critică a fost înlocuită de alegorie şi simbolism; se distinge între
sacru şi profan
Se afirmă o nouă concepţie despre timp- timpul este linear, are un scopmântuirea oamenilor
Genurile literaturii creştine: 1. predici (influenţate de oratoria antică), 2.
comentariul de text (al Bibliei), 3. apologii (Apologetica lui Tertulian), 4.
patristica (Tertulian, Despre subterfugiul ereticilor), 5. biografia (Ieronim din
Bethleem, De viris illustribus)
istoriografia: cronologia comparată – Sextus Iulius Africanus (Cronografia, 5
cărţi)
istoria ecleziastică- Eusebius din Caesareea a creat şi a definit
genul; trebuie să cuprindă: 1. succesiunile episcopale în marile scaune
apostolice din Alexandria, Roma, Antiohia şi Ierusalim, 2. istoria celor mai
importante personalităţi ale timpului (episcopi, scriitori, eretici), 3. istoria
evreilor din timpul lui Isus până la Hadrian şi 4. istoria persecuţiilor de la
Nero la Diocleţian
filosofia istoriei- Augustin (De civitate Dei)
Istoriografia medievală
Moştenirea istoriografiei creştine:
• ideea despre solidaritatea vremurilor, dintre trecut şi prezent
• exegeza providenţialistă
Istoricul medieval a fost desemnat cu următorii termeni:
• “scriptor” (copist)
• “compilator” - termen tot mai des utilizat în sec. XII, implică corecturi şi
comparaţia dintre manuscrise, indică interesul celui care scrie istorie pentru a citi şi
a îmbina pasaje din cât mai multe lucrări; compilaţia- desemnată prin titluri ca
“Flores historiarum” (Flori ale istoriei), “Flores chronicorum”
Autori de istorie:
• Grégoire de Tours (c. 538- 594), episcop de Tours; a scris “10 cărţi de istorie”
numită mai târziu Istoria francilor sau Faptele francilor (Gesta Francorum); cinci
dintre cărţi cuprind istoria vremii sale, istoria merovingienilor
• Beda (c. 672- 25 mai 735), călugăr benedictin; a scris Historia ecclesiastica gentis
Anglorum (Istoria ecleziastică a poporului englez) o istorie politică şi ecleziastică a
Angliei de la Cezar până în 731
• Eginhard (775- 840), educat la Fulda; a scris o biografie a lui Carol cel Mare către
830 avându-l ca model pe Suetonius
Eginhard (c. 775- 840)
Istoriografia medievală
•
•
•
William of Malmesbury (c. 1080/1095- 1143)- Gesta regum Anglorum (Faptele
regilor Angliei) scrisă către 1120 cuprinde intervalul de la 449 până în 1120; o a
doua ediţie, dedicată contelui Robert de Gloucester, continuă până în 1127; Historia
Novella, cronică în 3 cărţi a istoriei contemporane, dintre 1128- 1142
Geoffroy of Monmouth (c. 1100- 1155)- originar probabil din Monmouth, Ţara
Galilor; a studiat la Oxford; a scris Historia regum Britanniae (Istoria regilor
Britaniei, 1135- 1138) lucrare care s-a bucurat de un deosebit succes; a influenţat
literatura cavalerească; legenda lui Arthur, poveştile despre regele Lear şi profetul
magician Merlin îşi au originea în scrierile lui
Vincent de Beauvais (c. 1190- 1264?), călugăr dominican la Paris (între 1215- 1220)
şi la mănăstirea dominicană din Beauvais fondată de Louis IX; autorul unei
enciclopedii, o oglindă a cunoştinţelor umane pentru alcătuirea căreia a frecventat
toate bibliotecile importante din Franţa bucurându-se de suportul lui Louis al IXlea. Speculum Maius a fost structurată în 3 părţi: Speculum Naturale, Speculum
Doctrinale, Speculum Historiale. O a patra parte Speculum Morale a fost adăugată
în secolul al XIV-lea
Abaţia Malmesbury (fondată către 676 ca
măn. benedictină)
Malmesbury- intrarea principală, partea de
sud
Les Grandes Chroniques de
France- miniatură
Les Grandes Chroniques de
France
Istoriografia umanistă renascentistă
•
Etapa anticarilor: istoria este pentru autori o magazie de accesorii din care îşi iau
subiecte, personaje; etapa literaţilor, a colecţionarilor de monede, manuscrise,
inscripţii
Petrarca- primul modern
- a distins între “aetas antiqua” (perioada de dinainte de Constantin), vârsta
luminii şi “aetas nova”, vârsta întunericului
- poemul Africa- reconstruire imaginară a Romei din timpul lui Scipio
• De la colecţionari la istorie
Poggio Bracciolini (1380- 1459) a înregistrat rămăşiţele ruinelor romane
Cyriac din Ancona (1381-c. 1485) a adunat inscripţii
Flavio Biondo (1388- 1463) a scris Roma illustrata, Roma instaurata şi Roma
triumphata şi Italia restaurată (terminată în 1453); surprinde faptul că oraşele sunt
produsul oamenilor, au o istorie, se dezvoltă şi se schimbă în timp; a influenţat
curentul numit “Renaşterea geografică” dezvoltat în Germania în sec. XVI şi
reprezentat de Conrad Celtis (Germania ilustrată); în Anglia a fost un model penru
William Camden (Britannia)
Istoriografia umanistă renascentistă
• Perioada criticismului
Lorenzo Valla (1405- 1457) a stabilit o relaţie între istorie şi filologie, a
considerat că limbajul este un produs istoric şi a demonstrat acest lucru
când a analizat falsitatea Donaţiei lui Constantin
conceptul “vera historia”= imitarea modelului antic prin teme (tema oraşuluistat, a războiului), prin structură (împărţirea pe cărţi), prin compoziţie şi stil
(introducerea discursurilor); modelele perfecte au fost Sallustius şi Titus
Livius
Rucellai în Istoria invaziei franceze a respectat îndeaproape aceste norme.
Scopul istoriei: de a demonstra loialitatea faţă de un conducător, de a stimula
mândria civică
Surse: documente ale cancelariilor, istoriile predecesorilor, priorista (liste ale
membrilor unei familii care au deţinut funcţii înalte), ricordi (memorii,
jurnale
Istoriografia umanistă renascentistă
Istoria politică
• Niccolò Machiavelli (1469- 1527)
Discursuri asupra primelor zece cărţi din Titus Livius
Principele (1513)- modelul a fost Cesare Borgia; cartea a fost
dedicată lui Lorenzo de Medici
Istoriile florentine (1520- 1525) la cererea cardinalului Giulio
Medici
• Francesco Guicciardini (1483- 1540) a scris Istoria florentină
( între 1508- 1510) cu scopul de a analiza efectele concrete ale
diferitelor forme de guvernământ; a căutat în istorie criterii ale
unei bune guvernări; a considerat investigaţia istorică drept un
instrument prin care se desprind legile politicii
Istoria Italiei –afirma că şi-a propus să arate prin exemple
instabilitatea treburilor umane; a prezentat evenimentele din
Italia în relaţie cu cele din Germania, Anglia, Franţa şi Spania
Francesco Guicciardini
Istoriografia umanistă franceză
Philippe de Commynes (1447- cca. 1511) a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi dinastii: Franţa versus
Anglia, Anglia versus Scoţia, Spania împotriva Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de Anjou.
Claude de Seyssel (cca. 1450- 1520): în Monarhia Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. Lucrarea
reprezintă un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind similară cu aproape contemporana lucrare
Principele a lui Machiavelli.
Robert Gaguin (1433- 1501). Umanist, universitar, s-a preocupat de originile francilor. Devotat tradiţiei
naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a dorit să scrie adevărul şi a criticat relaţionarea
francilor cu mitul troian. Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în Gallica
antiquitas (1487).
Jean du Tillet (?- 1570), secretar regal şi arhivist. A făcut o analiză critică a originilor franceze şi a alcătuit un
inventar comprehensiv al consemnărilor legislative, ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A alcătuit,
după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a servi istoriei Franţei”.
Guillaume Budé (1467- 1540). A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia
juridică franceză. Ca oficial public a servit şi monarhia şi oraşul Paris. A fost cel mai mare elenist al
timpului său prin Commentarii linguae graecae (Comentarii asupra limbii greceşti) (1529), în care a pus
bazele tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri Estienne.
Estienne Pasquier (1529- 1615), jurist
Recherches de la France (1560, primul volum)- subiectul este istoria timpurie a Franţei de la gali; respinge deci
originea troiană; a definit Franţa drept un popor distinct prin instituţiile sale; Franţa este un concept de
poate fi definit numai prin istorie
Jean Bodin (1530- 1596), profesor de drept la Toulouse
Methodus ad facilem historiarum cognitionem (Metodă pentru o mai uşoară înţelegere a istoriei)- a distins între
istoria naturală, istoria umană ce exprimă voinţa omului, este de neprevăzut şi istoria divină
Istoriografia umanistă franceză
• Nicolas Vignier (1530- 1596), calvin (după câţiva ani de exil în Germania
a renunţat la protestantism), medicul şi istoricul personal al lui Henri al IIIlea
Bibliothèque Historiale (4 vol., ultimul publicat postum)- subiect: “natura
oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi republicilor ca şi natura
religiilor”; este un ghid de literatură istorică
• Lancelot du Voisin de La Popelinière (1541- 1608), protestant, a făcut
parte din armata regală şi a condus forţele navale în războaiele hughenote
L’histoire des histoires (Istoria istoriilor, 1599)- poate fi considerată o primă
lucrare de istoriografie
L’idée de l’histoire accomplie (Ideea unei istorii perfecte)
Le dessein de l’histoire nouvelle des Français (Proiect pentru o nouă istorie a
francezilor)
Jean Bodin
Lancelot du Voisin de La
Popelinière
Istoriografia umanistă germană
•
Conrad Celtis (1459- 1508) - a studiat la universităţile din Köln,
Heidelberg, Rostock şi Leipzig; a scris o istorie a Nürnbergului
•
Subiecte, genuri cultivate:
1. Istoria Germaniei - Jakob Wimpfeling (1450- 1528), profesor de teologie la
Heidelberg şi la Strasbourg
Epitome rerum Germanicarum – istorie cu iz patriotic menită să pună în
valoare virtuţile germanilor; relatează faptele până în 1504
2. Istorie universală- Hartman Schedel (c. 1440, Nürnberg- 1514)
Liber Chronicorum (1493) de la Adam la Maximilian I; compilaţie
- Nauclerus (c. 1425/1430- 1510), a scris o cronică
universală de la facerea lumii până în 1501
Istoriografia umanistă germană
Istoriografia protestantă
• Johannes Carion (1499- 1537), astronom şi diplomat, a scris o cronică universală de la creaţie
până în 1532; structura este analistică, scopul istoriei- moralizator
• Filip Melanchton (1497- 1560), “învăţătorul întregii Germanii”; a prelucrat cronica lui Carion
în scop didactic; scopul istoriei este de a-i învăţa pe oamenii de stat despre o pace utopică şi o
politică onestă
• Johann Sleidan (1506- 1556), luteran, diplomat în serviciul Franţei De quatuor summis
imperiis, istorie contemporană din timpul lui Carol al V-lea însoţită de o voluminoasă colecţie
de documente
Istoriografia polemică, angajată
• Mathias Flacius “Ilyricus” (1520- 1575), a trecut la protestanism după întâlnirea cu Luther
(prin intermediul lui Melanchton pe care l-a cunoscut pe când studia la Universitatea din
Wittenberg; profesor de Vechiul Testament şi literatură
A scris alături de 6 colegi de la Universitatea din Jena Centuriile de la Magdeburg (13 vol.
publicate între 1559- 1574); subiect- istoria bisericii; scop- să nege teza umanistă potrivit
căreia transformările din lume se datorează omului
Replica din partea istoriografiei catolice- Cesare Baronius (1538- 1607), originar din Napoli,
profesor de istorie ecleziastică; a scris Annales Ecclesiastici (13 volume, primul publicat în
1588); cuprinde intervalul de la naşterea lui Isus până în 1198; scop- să demonstreze că
Biserica catolică a rămas pură
Matthias Flacius
Cesare Baronius (gravură, sec. XVII)
Istoriografia umanistă engleză
Direcţii de interes
• continuarea tradiţiei cronicăreşti medievale: Edward HallUnirea celor două nobile şi ilustre familii de Lancaster şi York
• Istoria anticarilor, a colecţionarilor, “renaşterea geografică”
William Lambarde- lucrare dedicată ţinutului Kent (1576), o
istorie a oraşelor, porturilor, instituţiilor religioase, dreptului şi
obiceiurilor
John Stow- a scris prima istorie englezească a unui oraş, Londra
Survey of London (1598)
William Camden (1551- 1623)- Britannia- descriere a Britaniei
romane şi Annales- istoria domniei reginei Elisabeta (prima
parte acoperind domnia acesteia până în 1597 a apărut în 1615;
a doua parte, terminată în 1517 a apărut doar în 1625)
Jean Mabillon
Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea
•
Richard Simon (1638- 1712) bazându-se pe filologie a stabilit reguli ale criticii de
text
Istoria critică a versiunilor Noului Testament (1690)- scopul său- să restabilească
sensul literal al cărţii; a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei
• Daniel van Papenbroch (1628- 1714)- iezuit, membru al Congregaţiei Bolandiştilor
Acta Sanctorum Bolandistarum
• Jean Mabillon (1632- 1707)- călugăr benedictin din Congregaţia de la Saint Maur;
în 1701 a fost numit de rege între membrii fondatori ai Academiei de Inscripţii şi
Litere (Académie des Inscriptions et Belles Lettres); a călătorit prin Flandra,
Elveţia, Germania, Italia în căutare de manuscrise; a fost înmormântat în biserica
Saint Germain- des- Prés din Paris
A editat lucrările Sfântului Bernard
Vieţile Sfinţilor benedictini (1668)
De re diplomatica (1681), lucrarea le-a atras atenţia lui Colbert (care i-a oferit o pensie,
refuzată de autor) şi regelui Ludovic al XIV-lea
Schiţe pregătitoare ale Diplomaticii: Memoriu pentru a justifica procedeul pe care l-am
urmat în ediţia vieţii sfinţilor noştri şi Scurte reflecţii asupra câtorva reguli ale
istoriei.
Pierre Bayle
• “Cam în luna decembrie 1690 m-am hotărât să compun un
dicţionar critic care să cuprindă o culegere de greşeli făcute
atât de cei care au alcătuit dicţionare cât şi de alţi autori, care
ar prezenta sub fiecare nume de persoană sau de oraş greşelile
privitoare la acea persoană sau acel oraş”
• “Nu există minciună, oricât de absurdă, care să nu treacă
dintr-o carte într-alta şi dintr-un veac într-altul. Minte cu
îndrăzneală, tipăreşte tot felul de extravaganţe, i s-ar putea
spune celui mai prăpădit publicist de scandal din Europa, că
vei găsi întotdeauna destui să-ţi copieze poveştile, şi, dacă se
vor lepăda o vreme de dumneata, vor veni de bună seamă
conjuncturi în care lumea va avea interes să te reînvie”
(Dicţionar, art. Capet, litera Y, după P. Hazard, Criza
conştiinţei europene, p. 114- 115)
François-Marie Arouet (Voltaire)
(1694- 1778)
Voltaire- repere biografice
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
fiul unui notar parizian
Urmează colegiul Louis- le- Grand pe care îl termină în 1711 când începe studiile de drept
1713- secretar al ambasadei Franţei la Haga
1719- îşi ia numele Voltaire
A fost prieten cu ducele de Richelieu, cu lordul Bolingbroke
1726- după un incident cu cavalerul de Rohan este închis în Bastilia, dar după puţin timp
pleacă în exil în Anglia
1727- pe când se afla în Anglia începe să scrie Istoria lui Carol al XII-lea
1732- începe să redacteze Secolul lui Ludovic al XIV-lea
1733- începe prietenia sa cu marchiza du Châtelet (durează până în 1748); din 1736
corespondează cu Frederic, prinţul moştenitor al Prusiei; este invitat de acesta să se
stabilească la Berlin; în 1743 ajunge la Berlin într-o misiune diplomatică la curtea lui Frederic
al II-lea; în 1750 este din nou la Berlin, numit şambelan de Frederic al II-lea
1743- ales membru al Royal Society (Societăţii Regale) din Londra
1745- numit istoriograf al regelui Franţei
1746- ales membru al Academiei franceze
Secolul lui Ludovic al XIV-lea
• “Nu-l iau în considerare pe Ludovic al XIV-lea doar
pentru că a făcut bine francezilor, ci pentru că a făcut
bine oamenilor; scriu ca un om, nu ca un supus; vreau
să zugrăvesc secolul trecut, nu doar un principe. Sânt
sătul de istorii în care e vorba doar de aventurile unui
rege, ca şi cum acesta ar fi existat singur sau ca şi
cum nimic nu ar fi existat decât în raport cu el: într-un
cuvânt, vreau să scriu mai curând despre un secol
mare, decât despre un rege mare”
(fragment din scrisoarea lui Voltaire către Harvey,
ministrul justiţiei din Anglia)
Secolul lui Ludovic al XIV-lea
“Toate vremurile au produs eroi şi oameni politici, toate popoarele au suferit revoluţii, toate istoriile sunt
aproape egale pentru cel care vrea să-şi încarce memoria cu fapte. Dar cel care gândeşte şi, ceea ce e şi mai
rar, posedă gust, nu are în vedere decât patru secole în istoria lumii. Aceste patru vârste fericite sunt cele în
care artele s-au desăvârşit şi care, servind drept epoci măreţiei spiritului omenesc, constituie un exemplu
pentru posteritate.
Primul dintre aceste secole de care se leagă adevărata glorie e cel al lui Filip şi Alexandru, sau cel al lui Pericle,
al lui Demostene, al lui Aristotel, al lui Platon, al lui Apelles, al lui Fidias, al lui Praxitele; dar onoarea
aceasta s-a limitat la hotarele Greciei; restul lumii cunoscute pe atunci era barbar.
A doua epocă este aceea a lui Cezar şi Augustus, desemnată şi prin numele lui Lucreţiu, al lui Cicero, al lui Titus
Livius, al lui Vergiliu, al lui Horaţiu, al lui Ovidiu, al lui Varro, al lui Vitruvius.
A treia este cea care a urmat cuceririi Constantinopolului de către Mahomet al II-lea. Cititorul îşi poate aminti că
atunci s-a văzut cum, în Italia, o familie de simpli cetăţeni a făcut ceea ce trebuia să facă regii Europei.
Familia Medici a chemat la Florenţa pe savanţii pe care turcii îi izgoneau din Grecia; a fost epoca gloriei
Italiei. În această ţară artele frumoase îşi redobândiseră deja o nouă viaţă...
Cel de-al patrulea secol este cel pe care-l numim al lui Ludovic al XIV-lea şi, poate, dintre cele patru, este acela
care se apropie cel mai mult de perfecţiune.Îmbogăţit cu descoperirile celorlalte trei, în unele genuri a făcut
mai mult decât celelalte trei la un loc. Ce-i drept toate artele nu au ajuns mai departe decât ajunseseră sub
familia Medicis, sub Augustus şi Alexandru; dar raţiunea umană în genere s-a desăvărşit. Filosofia
sănătoasă n-a fost cunoscută decît în această epocă şi avem dreptul să spunem că începând cu ultimii ani ai
cardinalului de Richelieu şi până la cei care au urmat morţii lui Ludovic al XIV-lea s-a produs în artele, în
inteligenţele, şi moravurile, ca şi în modul nostru de guvernare o revoluţie generală care trebuie să
servească întotdeauna drept semn al adevăratei glorii a ţării noastre” (fragment din Introducere)
Noi consideraţii asupra istoriei (1744)
• „După ce am citit trei sau patru mii de descrieri de bătălii
şi câteva sute de tratate de pace, mi-am dat seama că,
în fond, nu învăţasem nimic. Nu aflasem decât că se
petrecuseră nişte evenimente. Oare Spania fusese mai
bogată înainte de cucerirea Lumii Noi decât e astăzi? Cu
cât era mai populată pe vremea lui Carol al V-lea decât
sub Filip al IV-lea? Iată lucrurile care îl interesează întradevăr pe orice om dornic să citească istoria ca filozof şi
cetăţean. Dar curiozitatea lui nu se va opri aici, el va
încerca să înţeleagă de ce o naţiune a fost puternică sau
slabă ca putere navală; cum şi cât de mult s-a îmbogăţit
ea...În sfârşit, obiectivul său suprem vor fi schimbările
produse în materie de moravuri şi de legi. În felul acesta
va cunoaşte istoria oamenilor în locul unor crâmpeie din
istoria regilor şi a curţilor regale”
Istoriografia iluministă germană
Şcoala de la Göttingen
• Johann Cristopf Gatterer (1727- 1799)- s-a născut în familia unui subofiţer din
Nürnberg; a studiat dreptul la Halle şi ştiinţele auxiliare: diplomatică, genealogie,
cronologie; s-a remarcat în domeniul didactic, ca profesor de ştiinţe auxiliare
Istoria lumii (1792): urmează schema tradiţională a celor patru monarhii şi începe de la
Adam numind primii 1800 de ani de istorie perioada de la Adam la Noah; scopul
istoriei în opinia lui era de a surprinde evoluţia fenomenelor, devenirea lor
• August Ludwig Schlözer (1735- 1809)- s-a născut în familia unui pastor sărac; a
studiat filosofie, teologie, orientalistică şi medicină; între 1761-1769 a stat în Rusia,
la curtea Ecaterinei a II-a unde i s-a cerut să scrie o istorie a Rusiei
S-a interesat de spaţii noneuropene precum Africa de Nord şi de popoare precum
mongolii şi osmanii
Opere: Istoria Rusiei (1769), Cronica lui Nestor (editarea acestei cărţi i-a adus titlul
nobiliar), Istoria lumii - “Studiul istoriei lumii înseamnă să gândeşti în termenii
conexiunilor dintre cele mai importante schimbări ale pământului şi rasei umane”;
pentru el istoria este parte a ştiinţei statului, este pragmatică (pentru a se elabora
legi trebuie cunoscut trecutul)
Johann Gottfried Herder (1744- 1803)
Jean- Jacques Rousseau (1712- 1778)
Teoreticienii romantismului
• Johann Gottfried Herder - filosof, filolog, literat, antropolog,
folclorist, poet; elev al lui Kant de la care a preluat, printre altele,
ideea potrivit căreia funcţia istoricului este să descopere principiul
dezvoltării continue
A dezvoltat ideea celor trei stadii în evoluţia omenirii: 1. al poeziei
(memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi poeme), 2. al prozei
(ilustrează tinereţea; este reprezenată prin proză) şi 3. al filosofiei
(etapa maturităţii, a gândirii filosofice)
• Jean Jacques Rousseau
• Giambattista Vico- Principiile ştiinţei noi
• Edmund Burke- Reflecţii asupra revoluţiei franceze (1791)- o
naţiune creşte ca o fiinţă vie, structurile politice se constituie treptat
şi evoluează lent; reflecţiile sale au stat la baza ideologiei
conservatoare
Istoriografia romantică franceză
•
Augustin Thierry (1795- 1856)
Opera: Istoria cuceririi Angliei de către normanzi (1825)- se simte influenţa lui Walter Scott prin verva şi
vivacitatea de novelist cu care a scris lucrarea şi a lui Saint Simon prin interesul pentru justiţia socială
A văzut istoria ca o dramă în care se consumă pasiuni; procesul istoric este lupta dintre cel slab şi cel puternic
10 ani de studii istorice (1834)- relatează experienţele sale intelectuale
•
Edgar Quinet (1803- 1875)
Opera: Creştinismul şi revoluţia franceză (1845)- a demonstrat incompatibilitatea catolicismului cu ideile
moderne
Revoluţia (1865)- analiză filosofică a cauzelor care au dus la eşecul revoluţiei de la 1789
•
François Auguste Marie Mignet (1796- 1884)- fiul unui fierar din Aix en Provence, ardent sans-culotte; a
frecventat Facultatea de drept din Aix; la Paris a devenit publicist, prieten cu Thiers, membru al Academiei
franeze şi secretar al acestei instituţii timp de 35 de ani
Opera: Istoria revoluţiei franceze din 1789 până în 1814 – a încercat să valorizeze revoluţia la rece
Istoria Mariei Stuart (1851), Carol Quintul (1854)
•
Louis Adolphe Thiers (1797- 1877)- a avut o carieră politică impresionantă: 1820- a fost un simpatizant al
revoluţiei franceze, liberal, în anii 1830- a fost un apropiat al regelui Louis- Philippe, între 1840- 1850 a
fost bonapartist, apărător al autocraţiei militare; în 1870- a devenit preşedinte al Republicii
Opera: Istoria revoluţiei franceze – 10 volume (1823- 1827)
Istoria consulatului şi a Imperiului- 20 volume (1843- 1862)
“...consider că nimic nu poate fi mai condamnabil decât decât de a distorsiona (evenimentele istorice) din
pasiune, de a le falsifica prin indolenţă...”
Istoriografia romantică franceză
•
Alexis de Tocqueville (1805- 1859)- a provenit dintr-o familie implicată în
viaţa politică; tatăl său a fost prefect de Metz, Amiens şi Versailles iar mama
sa a fost nepoata lui Malesherbes (magistrat şi om politic francez, l-a apărat
pe Ludovic al XVI-lea şi prin urmare a fost executat)
Opera: Democraţia în America (1835) – a dorit să surprindă forţele morale care
se manifestă într-o perioadă sau alta
• Jules Michelet
director al Departamentului de istorie al Arhivelor Naţionale
profesor la École Normale, la Sorbonna (1834- 1836), la Collège de France
(1837- 1851)
Introducere în istoria universală (1831)- a expus concepţia sa despre istorie ca
luptă spirituală, ca un conflict între spirit şi carne, ca un război între
necesitate şi libertate
Poporul (1846)
Istoria Franţei – 1 vol. a apărut în 1833; centrul istoriei Franţei trebuie să fie
poporul
Istoria revoluţiei franceze (1846- 1853)
Jules Michelet
•
“Această operă laborioasă de aproximativ 40 de ani a fost concepută dintr-o suflare,
dintr-o străfulgerare de iulie. În acele zile memorabile o mare lumină se făcu şi zării
Franţa. Ea avea anale dar nu o istorie. Bărbaţi eminenţi o studiaseră mai ales din
punct de vedere politic. Niciunul nu a pătruns în infinitul detaliu al dezvoltărilor diverse
ale activităţii sale (religioase, economice, artistice, etc.). Niciunul nu a cuprins-o cu
privirea în unitatea vie a elementelor naturale şi geografice care au constituit-o. Eu
sunt primul care o văd ca un suflet şi ca o persoană...
Viaţa mea a fost în această carte, a trecut în ea. A fost singurul meu eveniment. Dar
această identitate dintre carte şi autor nu are ea un pericol? Opera nu este ea
colorată de sentimente, de timp, de cel care a făcut-o? Este ceea ce vedem tot
timpul. Niciun portret atât de exact, atât de fidel modelului în care artistul să nu pună
ceva din el. Maeştrii noştri în istorie nu s-au sustras acestei legi...
Pătrunzând obiectul din ce în ce mai mult îl iubim şi atunci îl privim cu interes crescând.
Inima, mişcată la a doua vedere, sesizează mii de lucruri invizibile poporului
indiferent. Istoria şi istoricul se amestecă în această privire. Este acesta un bine?
Este un rău? Aici operează un lucru pe care nu l-am descris şi pe care dorim să-l
revelăm. Acela că istoria, în parcursul timpului, îl face pe istoric mai mult decât
istoricul pe ea. Cartea mea m-a creat. Eu sunt opera ei. Acest fiu şi-a făcut tatăl...
François Guizot
François Guizot
Istoriografia germană- de la romantism la istoria
critică
• Leopold von Ranke- Istoria popoarelor romanice şi germanice
(1824)- a asociat cercetării şi un nivel metafizic de investigaţie:
Dumnezeu cu planul şi voinţa sa stă în spatele tuturor fenomenelor
trecutului; legătura dintre lumea reală şi metafizică este stabilită de
idei- chei ale cunoaşterii, forţe eterne
Istoria este pentru Ranke prin excelenţă istorie politică; statele sunt
entităţi spirituale cu scopul de a civiliza omenirea
Theodor Mommsen- Istoria romană- a arătat că un stat înfloritor are
nevoie de echilibru între putere şi lege, între unitate şi libertate
- şi-a propus să editeze surse publicand în acest scop Corpus
inscriptionum latinarum
Şcoala prusacă de istorie
Johann Gustav Droysen- (6 iulie 1808, Treptow, Pomerania-19 iunie 1884)
•
Formaţie, carieră:
•
urmează cursurile Universităţii din Berlin
•
în 1829 a predat la Graues Kloster, una din cele mai vechi şcoli din Berlin
•
1840- profesor de istorie la Kiel
•
1848- membru al Parlamentului revoluţionar de la Frankfurt; a lucrat la o proiectată constituţie; s-a retras din Parlament după
ce regele Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei a refuzat în 1849 coroana imperială
•
din 1859- a predat la Universitatea din Berlin
Opere:
•
1833, Berlin- Istoria lui Alexandru cel Mare
•
1836- 1843, Hamburg - Istoria elenismului
•
1855- 1886, Berlin- Istoria politicii prusace
Concepţie istorică:
1.
cunoaşterea istorică nu reproduce trecutul ci este o construcţie intelectuală; istoria este ea însăşi cunoaşterea de sine
2.
cunoaşterea istorică nu este arbitrară. Nu putem inventa nimic în istorie; cunoaşterea este tributară unui material, se
dobândeşte empiric. Istoria, ca istorie cunoscută, este rezultatul unei experienţe şi anchete empirice. Materialul istoric
cuprinde pe de o parte vestigiile imediate ale trecutului: arhivele, corespondenţa, literatura, sistemele filozofice, muzica şi
arhitectura, instituţiile de stat şi sociale, sistemele juridice, pe de altă parte cuprinde amintirile istorice care au prins formă în
gândirea umană, mărturiile oamenilor care au ca subiect istoria- memorii, istoriografie, ştiinţa istorică.
3.
„esenţa metodei istorice este de a înţelege cercetând”. Cercetarea istorică are un caracter comprehensiv, legat de natura
materialului istoric.
4. tot ceea ce este, este fructul istoriei şi al meditaţiei istorice. Individul care cunoaşte istorie şi o cercetează se implică în
obiectul de studiu- cercetarea sa are un caracter de perspectivă şi este un construct
Metoda istorică (Grundriss der Historik, Leipzig, 1868) Există trei metode ale cunoaşterii:
1. speculativă (filosofică sau teologică), esenţa ei fiind să recunoască
2. matematico- fizică, menită să explice
3. istorică, esenţa ei fiind să înţeleagă
Heinrich von Sybel
Theodor Mommsen (30 noiembrie 1817- 1903)
Istoriografia romantică engleză
•
Thomas B. Macaulay (1800- 1859)- a studiat dreptul, a fost membru al Parlamentului englez
(a intrat în Camera Comunelor în 1830); a fost un reprezentant al tradiţiilor şi filosofiei
politice a partidei whig
Istoria Angliei- a demonstrat că situaţia contemporană a Angliei este rezultatul unor secole de
evoluţie; Magna Charta reprezintă începutul drumului spre libertate a Angliei; scopul istoriei
este unul educativ, “istoricul perfect este cel în a cărui operă sunt expuse în esenţă caracterul
şi spiritul unei vârste”
• Thomas Carlyle (1795- 1881)- bun cunoscător al limbii germane i-a citit pe Fichte, Goethe,
Hegel care l-au influenţat în teoria istoriei
- pledează pentru o istorie care să dezvăluie viaţa sufletească, spiritualitatea poporului şi deci să se
îndepărteze de povestirile despre regi, senat şi anticamere regale; nu înţelege progresul în
afara progresului moral şi propseritatea în afara oamenilor mai buni şi mai nobili; a protestat
împotriva filosofiei utilitariste declarând: “...nu doresc bumbac mai ieftin, nici căi ferate mai
ieftine, eu vreau:...Dumnezeu, libertate, nemurire”
Revoluţia franceză (1837)- a fost lucrarea care i-a adus celebritatea; în opinia lui revoluţia
franceză nu a fost o luptă pentru aranjamente constituţionale ci un act de justiţie în favoarea
poporului sărac, dorit de divinitate; totuşi poporul nu este actor sau creator al istoriei ci o
masă gri, necizelată, istoria este esenţa nenumăratelor biografii ale oamenilor mari, fie ei
luptători, conducători, artişti sau profeţi; a văzut revoluţia franceză ca o dramă a motivaţiilor
şi pasiunilor umane
Istoriografia americană
•
George Bancroft (1800- 1891)- a studiat la Heidelberg, Göttingen (a studiat Platon, greaca Noului
Testament şi ştiinţe naturale; şi-a luat doctoratul la această universitate în 1820) şi Berlin; a fost politician
democrat de Massachusetts, ambasador în Anglia şi la Berlin unde l-a cunoscut pe Bismarck; a fost şi
prozator publicând la “North American Review” şi “American Quarterly Review”
Istoria Statelor Unite de la descoperirea continentului american (1 vol. a apărut în 1834 şi al 12-lea în 1882; în
ultimele două volume a alcătuit o istorie a constituţiei). A definit revoluţia americană drept un moment
crucial în dezvoltarea ce a început cu prima aşezare a englezilor în America de Nord; americanii nu trebuiau
să formeze o naţiune printre altele ci să răspândească principiile păcii eterne şi ale frăţiei universale;
considera că dragostea de libertate este prima dorinţă a tuturor fiinţelor umane şi de aceea americanii au
acţionat unitar
A preluat din iluminism ideea încrederii în om iar din idealismul german încrederea în progres
•
Richard Hildreth (1807- 1865, Florenţa)- Istoria Statelor Unite (până la 1821, primele 3 volume au apărut
în 1849 iar ultimul, al şaselea, în 1852). A considerat, spre deosebire de Bancroft, că istoria nu este o voce
care trebuie să inspire naţiunea ci analiză; naţiunea nu este un personaj istoric. A descris nu un popor
american unit de spiritul american ci o naţiune alcătuită din grupuri sociale care-şi urmăresc fiecare
interesul material
•
Francis Parkman (1823, Boston, Massachusetts- 1893) – în 1843 a călătorit în Europa, a făcut expediţii în
Alpi şi Apenini, a escaladat Vezuviul, a trăit un timp la Roma; în 1846 a călătorit în vestul Americii, a
petrecut câteva săptămâni cu indienii din tribul Sioux; în spiritul timpului, a considerat că dezrădăcinarea
indienilor este un act de civilizaţie
A lăsat o relatare asupra pământului şi exploratorilor, indienilor şi luptei dintre Anglia şi Franţa pentru controlul
continentului. A fost un istoric preocupat de acurateţea informaţiei, a căutat surse primare.
•
•
Şcoala critică germană (Şcoala prusacă)
• Heinrich von Sybel (1817, Düseldorf- 1895)- a frecventat 2 ani seminarul
lui Ranke, profesor la Bonn şi la München, director al arhivelor prusace; a
considerat că istoricul trebuie să fie implicat politic; a contribuit la
înfiinţarea Historische Zeitschrift (Revista istorică)
Istoria perioadei revoluţionare (5 vol., 1853- 1879
Întemeierea Imperiului german de Wilhelm I (7 vol., primele 5 apărute în 1889,
celelalte 2 în 1894)- carte scrisă după mărturia lui din perspectivă prusacă
şi naţional-liberală.
Aprecia că virtual, istoria este o ştiinţă pozitivă ca şi ştiinţele naturii, singurul
lucru de care are nevoie este o metodă corectă
• Johann Gustav Droysen (1808- 1884) a urmat cursurile Universităţii din
Berlin, a predat la Univ. din Jena; a fost convins că viitorul Germaniei este
legat de Prusia
Istoria politicii prusace
Concepţia istorică: istoria este rezultatul percepţiei empirice, al experienţei şi
investigării.
Naturalismul istoriografic francez
HippolyteTaine (1828- 1893)
•
•
•
•
•
•
1853- doctorat în literatură la Sorbonne cu dizertaţia Eseu despre fabulele lui La
Fontaine
A fost un critic şi filosof al frumosului, prieten cu Émile Zola
În 1864 a fost numit profesor de estetică şi istoria artei la Şcoala de arte frumoase
din Paris; s-a apropiat de istorie dinspre literatură şi artă
numit “campion al abstractizării”, inventator de legi istorice, interesat de sinteză
Introducere la studiul istoriei experimentale (1886)- este manifestul unei şcoli
istoriografice, şcoala naturalistă şi experimentală
Este naturalist prin: nu acceptă decât cauze naturale şi explicaţie raţională,
utilizează figuri de stil, metafore din ştiinţele naturii, propune o metodă care, în
opinia lui, îl apropie pe istoric de experienţele din psihologie sau chimie. Metoda
cuprinde 4 faze succesive: 1. analiza, 2. clasificarea faptelor, 3. definirea faptelor
(pe aceasta cade accentul, trebuie să însemne extragerea chintesenţei într-o frază
exactă şi expresivă) şi 4. studiul dependenţelor între diferite definiţii
Hippolyte Taine (1828- 1893)
•
Naturalismul istoriografic francez
Ernst Renan (1823- 1892)
• Filolog, a predat limba ebraică, colecţionar de inscripţii feniciene
• Viaţa lui Isus- metoda pe care o propune este dubitativă şi intuitiv literară;
în fapt neagă orice metodă
• Criticat în epocă de unii care l-au considerat pe de o parte distructiv, pe de
alta timorat şi ezitant
Numa Denis Fustel de Coulanges (Paris, 1830- 1889)
• A studiat la École Normale Supérieure iar în 1853 la Şcoala franceză din
Atena; a condus săpături la Chios
• A obţinut două doctorate: unul referitor la Cultul Vestei în instituţiile
publice şi private şi celălalt Polibyos sau Grecia cucerită de romani (1858)
• 1860-1870 a fost profesor de istorie la Facultatea de Litere din Strasbourg
• Cetatea antică- la 10 ani de la apariţie cunoscuse deja 50 de ediţii;
considerată o capodoperă a limbii franceze a secolului al XIX-lea
Ernst Renan
•
Numa Denis Fustel de Coulanges (18301889)
•