Transcript satisfacţia provocată de umor provine din economisirea unei risipe
Slide 1
UMORUL
1
Slide 2
În lucrarea „Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul” (1905)
am abordat umorul doar din punct de vedere economic. Scopul
lucrării era să identific sursele plăcerii pe care le suscită acesta. Şi,
după cum se pare, am reuşit să demonstrez că satisfacţia provocată de
umor provine din economisirea unei risipe de ordin afectiv.
Procesul umoristic poate să decurgă în două moduri:
•sau el i se întâmplă unui singure persoane care are simţul umorului,
iar cealaltă persoană, fiind în rol de spectator sau ascultător, are din
aceasta un anumit beneficiu.
•Sau el are loc între două persoane, dintre care una nu participă nici
într-un un fel la apariţia umorului, fiind supusă procesului de către
cealaltă persoană.
Aici ne vom referi la cel mai primitiv exemplu, şi anume la cel cu un
pungaş condamnat la execuţie. Ştiind că luni va fi dus la spânzurătoare,
acesta declară: „Iată un început de săptămână reuşit”. În acest caz
condamnatul este persoana care recurge la umor, aplicându-l propriei
sale persoane. Şi acesta îi produce în mod evident o anumită plăcere.
Iar dacă eu, eventual aş fi pe aproape, umorul condamnatului îmi va
produce, posibil, o satisfacţie similară.
2
Slide 3
Al doilea caz se va referi la situaţia când un poet sau un pictor reprezintă cu
umor comportamentul unor oameni reali sau imaginari.
•Nu este obligatoriu ca aceste persoane să producă umor, deoarece dreptul
de a-i ironiza le aparţine acelora care i-au luat în vizor.
•Ascultătorul sau cititorul, ca şi în cazurile anterioare, doar ia parte la
satisfacţia provocată de umor. În concluzie, se poate spune că obiectul
umorului - oricare nu ar fi el, poate fi lesne îndreptat spre propria persoana
sau către persoanele din jur.
•Aceasta ne dă dreptul să presupunem că umorul îi face o deosebită plăcere
celui care îl comite.
•O satisfacţie asemănătoare va încerca şi un ascultător sau un privitor
imparţial care nu se va implică direct, dar va beneficia de satisfacţie. Iar
originea plăcerii umoristice o vom înţelege mult mai bine dacă vom lua
aminte la procesul care are loc la ascultătorul faţă de care altă persoană dă
dovadă de simţul umorului, adică face glume în prezenţa lui.
•Să zicem că el îl surprinde pe acesta într-o situaţie dificilă şi, în mod firesc, se
aşteaptă ca el să se vaicăre, să plângă, să fie speriat şi disperat. Martorul
involuntar va fi pregătit să-l sprijine, să-l consoleze, să ia parte la necazul său.
Dar … iată-l dezamăgit! În loc să se lamenteze, cel pătimit … glumeşte! În
urma nervozităţii şi a încordării emoţionale duse la extrem, martorul se
pomeneşte că râde şi el, uşurat şi bucuros.
3
Slide 4
•
•
•
•
•
O asemenea reacţie ni se pare firească, totuşi ceea ce ni se pare
demn de atenţie este procesul prin care trece cel care ne face să
râdem, adică „umoristul”.
Urmărindu-i reacţiile, presupunem că originea atitudini umoristice
reiese din faptul că persoana economiseşte afectele sale din
timpul unor situaţii stresante, iar gluma îi serveşte drept paravan
ca să nu-şi manifeste adevăratele sentimente.
În acest sens ceea ce simte glumeţul trebuie să găsească ecou şi la
privitorul-ascultătorul său. Adică mai exact - ascultătorul va copia,
va imita ceea ce simte umoristul.
Dar în ce mod, ne întrebăm, glumeţul reuşeşte să persifleze afectele
şi ce i se întâmplă în sens dinamic în cadrul acestei transformări?
Este evident că soluţia acestei probleme trebuie căutată anume la
el, iar la ascultător putem găsi doar ecoul, copia acestui proces
psihic necunoscut.
4
Slide 5
Acum credem că este momentul să facem cunoştinţă cu anumite particularităţi
ale umorului.
•Acesta conţine ceva care ne eliberează, la fel ca şi cuvintele de spirit şi comicul,
dar în acelaşi timp în el găsim şi ceva măreţ, înălţător - două particularităţi
imposibil de identificat la celelalte două moduri de obţinere a plăcerii (cuvântul
de duh şi comicul).
•Măreţia lui vine probabil din triumful narcisismului, din sentimentul de învingător
al Eu-lui care aici pare a fi invincibil. Pentru că prin râs Eu-l refuză să se supere din
motive provocate de o realitate crudă, el nu acceptă să sufere, ci se încăpăţinează
să creadă că traumele vieţii cotidiene nu-l pot răni. Ba mai mult - Eu-l
demonstrează că aceste necazuri sunt pentru el un prilej de satisfacţie majoră.
Această ultimă trăsătură este deosebit de importantă pentru a înţelege sensul
umorului.
•Să presupunem că condamnatul care curând va fi dus la execuţie îşi schimbă
discursul, formulându-l astfel: „Nu-mi pasă deloc ce se va întâmpla după ce unul
ca mine va fi spânzurat. Cu siguranţă lumea nu se va pierde fără mine”. Această
declaraţie, chiar dacă va emite ceva corect şi înţelept şi va impresiona mulţimea,
totuşi nu va avea nici urmă de umor. Ba dimpotrivă, se va baza pe poziţia realităţii
care este în contradicţie cu nota umoristică. Asta ne face să conchidem că umorul
nu disperă şi nu se resemnează. Dimpotrivă, el se împotriveşte şi afirmă nu numai
triumful Eu-lui, ci şi triumful principiului plăcerii care apare acolo unde condiţiile
sociale îi sunt potrivnice.
5
Slide 6
•
•
•
•
•
Datorită acestor două particularităţi şi anume: negarea cerinţelor realităţii şi
utilizarea principiului plăcerii, umorul se apropie de procesele de regresie şi
reacţionale de care ne-am ocupat îndeaproape în psihopatologie.
Apărându-se de posibilele suferinţe, umorul are un rol remarcabil printre acele
metode viabile care s-au cristalizat în viaţa sufletească a oamenilor. Scopul lui
e să absolvească de suferinţe şi durere, prima dintre care este nevroza, apoi
de nebunie şi tot aici se includ stările de beţie, aprofundarea în sine, extazul.
Această legătură umorul o datorează unor calităţi care lipsesc cu desăvârşire
cuvântului de spirit, deoarece acesta serveşte doar plăcerii, sau pune această
plăcere în serviciul agresivităţii.
Deci care ar fi rostul umorului? Iată răspunsul: cu ajutorul său omul poate
respinge şi nega suferinţele care îl copleşesc. El prezintă Eu-l ca fiind
invulnerabil în faţa realităţilor crude. Apoi, tot umorul fortifică principiul
plăcerii. Şi toate - fără a pierde coerenţa mentală, spre deosebire de alte
metode care urmăresc acelaşi scop.
Dacă examinăm, spre exemplu, o situaţie când cineva manifestă umor faţă de
altă persoană - suntem datori cu o explicaţie care deja a fost făcută într-o
lucrare despre cuvintele de spirit. Şi anume: dânsul se comportă cu acest om
la fel ca şi un adult faţă de un copil, adică se arată dispreţuitor faţă de
necazurile sale, minimalizându-le şi chiar bătându-şi joc de ele. Prin urmare,
„umoristul” îşi capătă superioritatea jucând un rol de adult faţă de acesta,
adică el se identifică cu tatăl şi astfel îi coboară pe ceilalţi la nivelul unor copii
neştiutori, demni de a fi luaţi în râs.
6
Slide 7
•
•
•
•
•
•
Evident că ne întrebăm: cum ajunge umoristul să joace acest rol, rolul tatălui?
Şi tot aici ne amintim de o altă particularitate a umorului - când cineva
utilizează umorul împotriva propriei persoane, încercând în acest fel să uite de
necazuri. Mai are oare sens să spunem că acesta din urmă singur se comportă
ca un copil şi în acelaşi timp tot el joacă faţă de copilul din sine rolul unui
matur autoritar?
Personal cred că vom reuşi să susţinem această supoziţie superfluă,
argumentând cu informaţiile obţinute din analiza structurii patologice a Eu-lui.
Pentru că acest Eu nici pe departe nu este simplu, iar nucleul său include o
instanţă aparte, influentă şi puternică - Supraeul cu care adeseori ce
contopeşte.
Din această cauză uneori ne este foarte greu să le deosebim. Pe când în alte
situaţii Eu-l reuşeşte să se distingă clar de acesta. În sens genetic, Supraeul
este moştenitorul instanţei parentale. El menţine Eu-l într-o dependenţă
severă şi se comportă cu acesta cum se comportau altă dată părinţii cu
copiii, în special tatăl.
În acest mod noi vom obţine explicaţia dinamică a atitudinii umoristice dacă
admitem faptul că „umoristul” reuşeşte să transfere accentul umoristic de la
propriul Eu la Supraeu.
Acum Supraeul, investit în acest mod de către Eu, vede necazurile acestuia ca
fiind mici, neînsemnate, nedemne de a fi luate în seamă.
Prin această nouă distribuire a energiilor, Supraeului nu-i va fi greu să suprime
orice reacţie a Eu-lui.
7
Slide 8
• Fideli felului nostru de ne exprima, e loc să vorbim aici atât de schimbarea
accentelor, cât şi de eliberarea unor mari cantităţi de energie. Dar cum
devin posibile asemenea permutări însemnate de la o instanţă psihică la
alta?
• Chiar dacă este doar o presupunere, ea este explicabilă în cadrul
metapsihologiei reacţiilor psihice. Tot aici putem adăuga că deosebirea
între obiectul erotic şi starea de îndrăgostire constă în faptul că spre cel
îndrăgostit se transferă o mare cantitate de energie psihică. În această
situaţie Eu-l rămâne într-un fel gol şi pustiit. În anumite cazuri de studiere
a paranoiei am reuşit să stabilim că ideile de persecuţie apar încă în
tinereţe. Mult timp acestea rămân neobservate, pană când nu apare un
factor declanşator datorită căruia ele încep să se manifeste cu toată forţa
şi devin dominante. Tratarea unor accese de paranoia trebuie să se
concentreze nu numai spre înlăturarea delirului, ci şi spre dezinvestirea
pulsională atribuită.
• Alternarea melancoliei cu mania, oprimarea severă a Eu-lui din partea
Supraeului, eliberarea Eu-lui din această strânsoare ne impresionează
tocmai prin acest schimb major de investiţii. Ele pot explica destule
procese psihice ale vieţii normale. Dacă pană acum asemenea apariţii erau
în cantităţi modeste, aceasta se întâmpla deoarece sentimentele
adevărate erau înăbuşite, oprimate.
8
Slide 9
•
•
•
Domeniul în care ne simţim mai siguri este cel al patologiei vieţii sufleteşti - aici noi putem
observa şi face concluzii preţioase. Deocamdată încă ne încumetăm să vorbim de norme,
pentru că normalul poate fi identificat şi în izolare, şi în anumite manifestări psihice
bolnăvicioase.
Aşadar, argumentele prezentate aici vin să susţină ideea că în anumite situaţii omul, în mod
neaşteptat, investeşte Supraeul. Acesta, de pe poziţiile sale noi, schimbă reacţiile Eu-lui şi
aceasta nu poate să nu ne reţină atenţia. Acestea sunt spuse pentru a explica iarăşi geneza şi
scopul umorului. După mine, umorul manifestă o analogie cu cuvântul de spirit. Presupun
că apariţia cuvântului de spirit se datorează gândirii pre conştiente care, pentru o fracţiune
scurtă de timp este supusă unei elaborări psihice. În acest fel cuvântul de spirit îşi aduce
aportul la comic într-un mod inconştient. Analogic, umorul este o contribuţie la comic prin
intermediul Supraeului.
Suntem obişnuiţi să percepem Supraeul ca pe un stăpân foarte sever şi autoritar. Tocmai de
aceea ne vine dificil să credem că el poate să permită Eu-lui să primească o plăcere cât de
mică. Desigur, plăcerea umoristică niciodată nu atinge acel grad de intensitate precum cel
obţinut de pe urma comicului sau al cuvântului de spirit. Umorul doar uneori va fi urmat de
un hohot de ras homeric. Dar la fel de adevărat este faptul că Supraeul, atunci când acceptă
atitudinea umoristică, de fapt respinge principiul realităţii şi ... serveşte unor iluzii. Dar iată că
acestei plăceri de mică intensitate - umorul - noi îi atribuim totuşi o mare preţuire pentru că o
resimţim ca pe ceva eliberator şi înălţător. Generată de umor, gluma de fapt parcă nici nu ar
fi aşa de preţioasă, este doar o probă.
9
Slide 10
• Dar importantă este intenţia pe care o realizează umorul,
referindu-se la propria persoană, la o persoană străină sau la alţi
oameni din jur. Prin intermediul umorului, Eu-l parcă ar vrea să
declare sfidător: „Aceasta e lumea pe care o credeam atât de
periculoasă? Dar vai, e doar un fleac şi poţi chiar să glumeşti pe
seama ei!”
• Şi dacă cu adevărat Supraeul prin umor se adresează cu blândeţe
acestui Eu speriat, atunci trebuie să luăm în consideraţie că noi mai
avem încă multe de învăţat despre caracterul adevărat al
Supraeului.
• Printre altele, nu toţi oamenii au capacitatea unei atitudini
umoristice. A avea simţul umorului, a şti să-l apreciezi la alţii este un
dar destul de rar întâlnit şi puţini sunt acei care îl posedă şi pot
primi plăcere de pe urma lui.
• În fine, dacă Supraeul încearcă cu ajutorul umorului să liniştească şi
să consoleze Eu-l pentru anumite suferinţe, prin aceasta el ne
convinge încă odată că provine fără echivoc din instanţele parentale
10
Slide 11
Cabinetul unui psihiatru
Se deschide uşa şi intră un bărbat, în patru labe, cu un cablu în gură.
Psihiatrul:
- Vai! Cine a venit la noi? O pisicuţă?
Bărbatul se târăşte până în colţul cabinetului. Doctorul îl urmăreşte.
- Un caţeluş?
Bărbatul trece cu mâna pe lângă perete şi se târăşte în celălalt colţ.
Doctorul nu renunţă:
- Ah...! Cred că e un arici! Nu? O broască ţestoasă?
Bărbatul scoate cablul din gură şi zice :
- Auzi, mă? Mă laşi să îţi trag internetul sau nu?
11
UMORUL
1
Slide 2
În lucrarea „Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul” (1905)
am abordat umorul doar din punct de vedere economic. Scopul
lucrării era să identific sursele plăcerii pe care le suscită acesta. Şi,
după cum se pare, am reuşit să demonstrez că satisfacţia provocată de
umor provine din economisirea unei risipe de ordin afectiv.
Procesul umoristic poate să decurgă în două moduri:
•sau el i se întâmplă unui singure persoane care are simţul umorului,
iar cealaltă persoană, fiind în rol de spectator sau ascultător, are din
aceasta un anumit beneficiu.
•Sau el are loc între două persoane, dintre care una nu participă nici
într-un un fel la apariţia umorului, fiind supusă procesului de către
cealaltă persoană.
Aici ne vom referi la cel mai primitiv exemplu, şi anume la cel cu un
pungaş condamnat la execuţie. Ştiind că luni va fi dus la spânzurătoare,
acesta declară: „Iată un început de săptămână reuşit”. În acest caz
condamnatul este persoana care recurge la umor, aplicându-l propriei
sale persoane. Şi acesta îi produce în mod evident o anumită plăcere.
Iar dacă eu, eventual aş fi pe aproape, umorul condamnatului îmi va
produce, posibil, o satisfacţie similară.
2
Slide 3
Al doilea caz se va referi la situaţia când un poet sau un pictor reprezintă cu
umor comportamentul unor oameni reali sau imaginari.
•Nu este obligatoriu ca aceste persoane să producă umor, deoarece dreptul
de a-i ironiza le aparţine acelora care i-au luat în vizor.
•Ascultătorul sau cititorul, ca şi în cazurile anterioare, doar ia parte la
satisfacţia provocată de umor. În concluzie, se poate spune că obiectul
umorului - oricare nu ar fi el, poate fi lesne îndreptat spre propria persoana
sau către persoanele din jur.
•Aceasta ne dă dreptul să presupunem că umorul îi face o deosebită plăcere
celui care îl comite.
•O satisfacţie asemănătoare va încerca şi un ascultător sau un privitor
imparţial care nu se va implică direct, dar va beneficia de satisfacţie. Iar
originea plăcerii umoristice o vom înţelege mult mai bine dacă vom lua
aminte la procesul care are loc la ascultătorul faţă de care altă persoană dă
dovadă de simţul umorului, adică face glume în prezenţa lui.
•Să zicem că el îl surprinde pe acesta într-o situaţie dificilă şi, în mod firesc, se
aşteaptă ca el să se vaicăre, să plângă, să fie speriat şi disperat. Martorul
involuntar va fi pregătit să-l sprijine, să-l consoleze, să ia parte la necazul său.
Dar … iată-l dezamăgit! În loc să se lamenteze, cel pătimit … glumeşte! În
urma nervozităţii şi a încordării emoţionale duse la extrem, martorul se
pomeneşte că râde şi el, uşurat şi bucuros.
3
Slide 4
•
•
•
•
•
O asemenea reacţie ni se pare firească, totuşi ceea ce ni se pare
demn de atenţie este procesul prin care trece cel care ne face să
râdem, adică „umoristul”.
Urmărindu-i reacţiile, presupunem că originea atitudini umoristice
reiese din faptul că persoana economiseşte afectele sale din
timpul unor situaţii stresante, iar gluma îi serveşte drept paravan
ca să nu-şi manifeste adevăratele sentimente.
În acest sens ceea ce simte glumeţul trebuie să găsească ecou şi la
privitorul-ascultătorul său. Adică mai exact - ascultătorul va copia,
va imita ceea ce simte umoristul.
Dar în ce mod, ne întrebăm, glumeţul reuşeşte să persifleze afectele
şi ce i se întâmplă în sens dinamic în cadrul acestei transformări?
Este evident că soluţia acestei probleme trebuie căutată anume la
el, iar la ascultător putem găsi doar ecoul, copia acestui proces
psihic necunoscut.
4
Slide 5
Acum credem că este momentul să facem cunoştinţă cu anumite particularităţi
ale umorului.
•Acesta conţine ceva care ne eliberează, la fel ca şi cuvintele de spirit şi comicul,
dar în acelaşi timp în el găsim şi ceva măreţ, înălţător - două particularităţi
imposibil de identificat la celelalte două moduri de obţinere a plăcerii (cuvântul
de duh şi comicul).
•Măreţia lui vine probabil din triumful narcisismului, din sentimentul de învingător
al Eu-lui care aici pare a fi invincibil. Pentru că prin râs Eu-l refuză să se supere din
motive provocate de o realitate crudă, el nu acceptă să sufere, ci se încăpăţinează
să creadă că traumele vieţii cotidiene nu-l pot răni. Ba mai mult - Eu-l
demonstrează că aceste necazuri sunt pentru el un prilej de satisfacţie majoră.
Această ultimă trăsătură este deosebit de importantă pentru a înţelege sensul
umorului.
•Să presupunem că condamnatul care curând va fi dus la execuţie îşi schimbă
discursul, formulându-l astfel: „Nu-mi pasă deloc ce se va întâmpla după ce unul
ca mine va fi spânzurat. Cu siguranţă lumea nu se va pierde fără mine”. Această
declaraţie, chiar dacă va emite ceva corect şi înţelept şi va impresiona mulţimea,
totuşi nu va avea nici urmă de umor. Ba dimpotrivă, se va baza pe poziţia realităţii
care este în contradicţie cu nota umoristică. Asta ne face să conchidem că umorul
nu disperă şi nu se resemnează. Dimpotrivă, el se împotriveşte şi afirmă nu numai
triumful Eu-lui, ci şi triumful principiului plăcerii care apare acolo unde condiţiile
sociale îi sunt potrivnice.
5
Slide 6
•
•
•
•
•
Datorită acestor două particularităţi şi anume: negarea cerinţelor realităţii şi
utilizarea principiului plăcerii, umorul se apropie de procesele de regresie şi
reacţionale de care ne-am ocupat îndeaproape în psihopatologie.
Apărându-se de posibilele suferinţe, umorul are un rol remarcabil printre acele
metode viabile care s-au cristalizat în viaţa sufletească a oamenilor. Scopul lui
e să absolvească de suferinţe şi durere, prima dintre care este nevroza, apoi
de nebunie şi tot aici se includ stările de beţie, aprofundarea în sine, extazul.
Această legătură umorul o datorează unor calităţi care lipsesc cu desăvârşire
cuvântului de spirit, deoarece acesta serveşte doar plăcerii, sau pune această
plăcere în serviciul agresivităţii.
Deci care ar fi rostul umorului? Iată răspunsul: cu ajutorul său omul poate
respinge şi nega suferinţele care îl copleşesc. El prezintă Eu-l ca fiind
invulnerabil în faţa realităţilor crude. Apoi, tot umorul fortifică principiul
plăcerii. Şi toate - fără a pierde coerenţa mentală, spre deosebire de alte
metode care urmăresc acelaşi scop.
Dacă examinăm, spre exemplu, o situaţie când cineva manifestă umor faţă de
altă persoană - suntem datori cu o explicaţie care deja a fost făcută într-o
lucrare despre cuvintele de spirit. Şi anume: dânsul se comportă cu acest om
la fel ca şi un adult faţă de un copil, adică se arată dispreţuitor faţă de
necazurile sale, minimalizându-le şi chiar bătându-şi joc de ele. Prin urmare,
„umoristul” îşi capătă superioritatea jucând un rol de adult faţă de acesta,
adică el se identifică cu tatăl şi astfel îi coboară pe ceilalţi la nivelul unor copii
neştiutori, demni de a fi luaţi în râs.
6
Slide 7
•
•
•
•
•
•
Evident că ne întrebăm: cum ajunge umoristul să joace acest rol, rolul tatălui?
Şi tot aici ne amintim de o altă particularitate a umorului - când cineva
utilizează umorul împotriva propriei persoane, încercând în acest fel să uite de
necazuri. Mai are oare sens să spunem că acesta din urmă singur se comportă
ca un copil şi în acelaşi timp tot el joacă faţă de copilul din sine rolul unui
matur autoritar?
Personal cred că vom reuşi să susţinem această supoziţie superfluă,
argumentând cu informaţiile obţinute din analiza structurii patologice a Eu-lui.
Pentru că acest Eu nici pe departe nu este simplu, iar nucleul său include o
instanţă aparte, influentă şi puternică - Supraeul cu care adeseori ce
contopeşte.
Din această cauză uneori ne este foarte greu să le deosebim. Pe când în alte
situaţii Eu-l reuşeşte să se distingă clar de acesta. În sens genetic, Supraeul
este moştenitorul instanţei parentale. El menţine Eu-l într-o dependenţă
severă şi se comportă cu acesta cum se comportau altă dată părinţii cu
copiii, în special tatăl.
În acest mod noi vom obţine explicaţia dinamică a atitudinii umoristice dacă
admitem faptul că „umoristul” reuşeşte să transfere accentul umoristic de la
propriul Eu la Supraeu.
Acum Supraeul, investit în acest mod de către Eu, vede necazurile acestuia ca
fiind mici, neînsemnate, nedemne de a fi luate în seamă.
Prin această nouă distribuire a energiilor, Supraeului nu-i va fi greu să suprime
orice reacţie a Eu-lui.
7
Slide 8
• Fideli felului nostru de ne exprima, e loc să vorbim aici atât de schimbarea
accentelor, cât şi de eliberarea unor mari cantităţi de energie. Dar cum
devin posibile asemenea permutări însemnate de la o instanţă psihică la
alta?
• Chiar dacă este doar o presupunere, ea este explicabilă în cadrul
metapsihologiei reacţiilor psihice. Tot aici putem adăuga că deosebirea
între obiectul erotic şi starea de îndrăgostire constă în faptul că spre cel
îndrăgostit se transferă o mare cantitate de energie psihică. În această
situaţie Eu-l rămâne într-un fel gol şi pustiit. În anumite cazuri de studiere
a paranoiei am reuşit să stabilim că ideile de persecuţie apar încă în
tinereţe. Mult timp acestea rămân neobservate, pană când nu apare un
factor declanşator datorită căruia ele încep să se manifeste cu toată forţa
şi devin dominante. Tratarea unor accese de paranoia trebuie să se
concentreze nu numai spre înlăturarea delirului, ci şi spre dezinvestirea
pulsională atribuită.
• Alternarea melancoliei cu mania, oprimarea severă a Eu-lui din partea
Supraeului, eliberarea Eu-lui din această strânsoare ne impresionează
tocmai prin acest schimb major de investiţii. Ele pot explica destule
procese psihice ale vieţii normale. Dacă pană acum asemenea apariţii erau
în cantităţi modeste, aceasta se întâmpla deoarece sentimentele
adevărate erau înăbuşite, oprimate.
8
Slide 9
•
•
•
Domeniul în care ne simţim mai siguri este cel al patologiei vieţii sufleteşti - aici noi putem
observa şi face concluzii preţioase. Deocamdată încă ne încumetăm să vorbim de norme,
pentru că normalul poate fi identificat şi în izolare, şi în anumite manifestări psihice
bolnăvicioase.
Aşadar, argumentele prezentate aici vin să susţină ideea că în anumite situaţii omul, în mod
neaşteptat, investeşte Supraeul. Acesta, de pe poziţiile sale noi, schimbă reacţiile Eu-lui şi
aceasta nu poate să nu ne reţină atenţia. Acestea sunt spuse pentru a explica iarăşi geneza şi
scopul umorului. După mine, umorul manifestă o analogie cu cuvântul de spirit. Presupun
că apariţia cuvântului de spirit se datorează gândirii pre conştiente care, pentru o fracţiune
scurtă de timp este supusă unei elaborări psihice. În acest fel cuvântul de spirit îşi aduce
aportul la comic într-un mod inconştient. Analogic, umorul este o contribuţie la comic prin
intermediul Supraeului.
Suntem obişnuiţi să percepem Supraeul ca pe un stăpân foarte sever şi autoritar. Tocmai de
aceea ne vine dificil să credem că el poate să permită Eu-lui să primească o plăcere cât de
mică. Desigur, plăcerea umoristică niciodată nu atinge acel grad de intensitate precum cel
obţinut de pe urma comicului sau al cuvântului de spirit. Umorul doar uneori va fi urmat de
un hohot de ras homeric. Dar la fel de adevărat este faptul că Supraeul, atunci când acceptă
atitudinea umoristică, de fapt respinge principiul realităţii şi ... serveşte unor iluzii. Dar iată că
acestei plăceri de mică intensitate - umorul - noi îi atribuim totuşi o mare preţuire pentru că o
resimţim ca pe ceva eliberator şi înălţător. Generată de umor, gluma de fapt parcă nici nu ar
fi aşa de preţioasă, este doar o probă.
9
Slide 10
• Dar importantă este intenţia pe care o realizează umorul,
referindu-se la propria persoană, la o persoană străină sau la alţi
oameni din jur. Prin intermediul umorului, Eu-l parcă ar vrea să
declare sfidător: „Aceasta e lumea pe care o credeam atât de
periculoasă? Dar vai, e doar un fleac şi poţi chiar să glumeşti pe
seama ei!”
• Şi dacă cu adevărat Supraeul prin umor se adresează cu blândeţe
acestui Eu speriat, atunci trebuie să luăm în consideraţie că noi mai
avem încă multe de învăţat despre caracterul adevărat al
Supraeului.
• Printre altele, nu toţi oamenii au capacitatea unei atitudini
umoristice. A avea simţul umorului, a şti să-l apreciezi la alţii este un
dar destul de rar întâlnit şi puţini sunt acei care îl posedă şi pot
primi plăcere de pe urma lui.
• În fine, dacă Supraeul încearcă cu ajutorul umorului să liniştească şi
să consoleze Eu-l pentru anumite suferinţe, prin aceasta el ne
convinge încă odată că provine fără echivoc din instanţele parentale
10
Slide 11
Cabinetul unui psihiatru
Se deschide uşa şi intră un bărbat, în patru labe, cu un cablu în gură.
Psihiatrul:
- Vai! Cine a venit la noi? O pisicuţă?
Bărbatul se târăşte până în colţul cabinetului. Doctorul îl urmăreşte.
- Un caţeluş?
Bărbatul trece cu mâna pe lângă perete şi se târăşte în celălalt colţ.
Doctorul nu renunţă:
- Ah...! Cred că e un arici! Nu? O broască ţestoasă?
Bărbatul scoate cablul din gură şi zice :
- Auzi, mă? Mă laşi să îţi trag internetul sau nu?
11