Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu excepţia Antarcticii.
Download ReportTranscript Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu excepţia Antarcticii.
Slide 1
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 2
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 3
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 4
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 5
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 6
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 7
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 8
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 9
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 10
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 11
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 12
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 13
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 14
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 15
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 16
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 17
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 18
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 19
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 20
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 21
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 22
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 23
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 24
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 25
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 26
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 27
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 28
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 29
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 30
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 31
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 32
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 33
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 34
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 35
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 36
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 37
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 38
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 39
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 40
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 41
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 42
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 43
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 44
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 45
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 46
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 47
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 48
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 49
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 50
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 51
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 2
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 3
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 4
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 5
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 6
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 7
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 8
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 9
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 10
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 11
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 12
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 13
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 14
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 15
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 16
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 17
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 18
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 19
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 20
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 21
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 22
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 23
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 24
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 25
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 26
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 27
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 28
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 29
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 30
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 31
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 32
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 33
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 34
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 35
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 36
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 37
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 38
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 39
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 40
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 41
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 42
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 43
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 44
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 45
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 46
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 47
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 48
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 49
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 50
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva
Slide 51
Reptilele alcătuiesc o grupă de animale foarte
diverse, reprezentate pe fiecare continent, cu
excepţia Antarcticii. Cele mai bine cunoscute
reptile sunt probabil şerpii şi şopârlele, pur şi
simplu pentru că au o arie de răspândire mai
mare decât crocodilii, broaştele ţestoare şi
tuatara, care intră totuşi şi ele în clasa Reptilia.
Adevărul este că mulţi oameni nici nu ştiu că
broaştele ţestoase sunt reptile. Au fost descrise
peste 7.000 specii de reptile, majoritatea trăind
în regiunile tropicale şi sub-tropicale.
Reptilele sunt aproape întotdeauna uşor
de identificat, datorită unor caracteristici
comune care le deosebesc cu uşurinţă de alte
animale terestre sau semi-terestre.
Cel mai evident semn că un animal este reptilă
îl constituie pielea cu solzi care îi acoperă cea
mai mare parte a corpului. Toate reptilele au
un tip de solzi, iar unele au ajuns chiar să îşi
dezvolte aceşti solzi pentru scopuri specifice.
Carapacea unei broaşte ţestoase este pur şi
simplu alcătuită dintr-un grup de solzi măriţi şi
întăriţi, care au evoluat pentru a-şi proteja
"proprietarul". Alte reptile au solzii atât de
mici, încât nici măcar nu se pot vedea cu ochiul
liber.
Toate reptilele sunt vertebrate şi respiră aer
(chiar şi cele care petrec în apă o mare parte a
vieţii). Aproape toate au patru membre, deşi în
cazul şerpilor şi al unor şopârle aceste membre
nu sunt, de obicei, vizibile. De asemenea, sunt
animale amniotice, ceea ce înseamnă că
embrionul care se dezvoltă este protejat de o
serie de membrane şi o cochilie dură, care
împiedică oul să se usuce, oferindu-i în acelaşi
timp o formă de protecţie împotriva animalelor
de pradă.
Într-o oarecare măsură, reptilele se definesc şi
prin caracteristicile pe care NU le au, la fel de
bine ca şi prin cele pe care le au. Spre deosebire
de mamifere şi păsări, care au evoluat tot din
reptile, animalele din clasa Reptilia sunt în cea
mai mare parte incapabile să îşi regleze
temperatura propriului corp şi, în acest scop,
depind de condiţiile de mediu. De asemenea,
reptilele nu au blană sau pene.
Reptilele se numără printre cele mai vechi animale
terestre de pe Pământ. Primele reptile, în forma pe care
o cunoaştem astăzi, au evoluat din amfibieni, în urmă
cu aproximativ 250-300 milioane ani, şi s-au înmulţit
rapid, devenind cele mai răspândite animale terestre
ale epocii respective. Primele reptile aveau probabil
destul de multe caracteristici în comun cu cele
contemporane: o piele groasă, care nu lasă să treacă
apa şi le ajută să reţină umiditatea; se înmulţeau prin
ouă, care puteau să se dezvolte în climate calde. Aceste
forme de adaptare le-au permis să îşi completeze
întregul ciclu de viaţă pe uscat, nu în apă. Ca urmare,
au reuşit să colonizeze foarte rapid aproape toate
mediile terestre de pe planetă.
Reptilele pe care le cunoaştem astăzi reprezintă o parte
foarte mică din numărul acelor făpturi primitive,
dintre care foarte multe au evoluat rapid în alte
direcţii. Fosilele descoperite arată că anumiţi dinozauri
şi rudele lor, de exemplu, erau descendenţii reptilelor
primitive - şi nu invers. Cu timpul, grupurile de reptile
s-au diversificat rapid, iar reptilele asemănătoare cu
mamiferele au apărut relativ repede. Descoperirea
celebrei fosile de Archaeopteryx în 1861 a demonstrat
că păsările au evoluat şi ele tot din acele reptile
primitive.
Reptilele trăiesc pe glob de milioane de
ani: unele au apărut chiar înaintea
dinozaurilor. Dimensiunile lor variază de
la şopârle micuţe până la crocodili uriaşi
şi pot trăi aproape oriunde, din regiunile
deşertice până în ocean. Se hrănesc cu o
multitudine de animale, de la insecte mici
până la mamifere mari. Deşi cele mai
multe sunt inofensive, unele pot fi
mortale.
Reptilele acoperă o multitudine de specii, de la şerpi viu coloraţi care
trăiesc în arbori până la şopârle uriaşe, asemănătoare unor balauri şi
până la crocodili mâncători de oameni. Au evoluat pentru a se adapta
la mediu şi se numără printre cele mai de succes şi mai prolifice
animale de pe planetă.
Şopârlele sunt probabil cele
mai răspândite, mai de succes şi
mai variate specii de reptile care
trăiesc în prezent.
Aparţin ordinului Squamata, pe care îl împart cu
şerpii: în total peste 4.000 de specii structurate în
aproximativ 26 familii au fost descrise în întreaga lume,
în orice tip de mediu, cu excepţia climatului polar.
Şopârlele variază mult ca dimensiuni, de la mai puţin
de 2 cm - cum este gecko-ul pitic - la peste 3 metri cum este dragonul (sau varanul) de Komodo. Şopârlele
trăiesc într-un habitat extrem de divers, practic în orice
mediu, de la cel arboricol la cel deşertic, mănâncă
orice, de la insecte la capre şi, în anumite cazuri, îşi pot
schimba chiar culoarea pentru a se camufla în peisaj
sau pot să zburde prin frunzişul pădurii folosindu-se de
nişte falduri de piele special adaptate, ca de nişte
paraşute.
Şopârlele se disting de şerpi în principal prin prezenţa
picioarelor, deşi există şi alte deosebiri, mai puţin
evidente: şopârlele au deschizături pentru urechi, pleoape
mobile şi maxilare mult mai puţin flexibile.
Majoritatea şopârlelor au patru picioare cu câte cinci
degete fiecare, deşi există şi specii de şopârle fără
picioare, care şi-au pierdut membrele exterioare.
Şopârlele sunt renumite pentru iuţeala lor şi
capacitatea de a se căţăra sau de a alerga peste orice
obstacol din drumul lor, ceea ce le ajută să evite mulţi
prădători. De asemenea, când sunt ameninţate, multe
specii pot să îşi lase coada în "mâinile" atacatorului.
Deşi în general sunt inofensive, multe specii sunt gata
să muşte, ba chiar destul de dureros, când sunt
capturate. Două specii, şopârla mexicană şi monstrul
Gila, sunt veninoase, la fel ca multe specii de şerpi, deşi
reprezintă un pericol relativ mic pentru om.
Şerpii sunt uşor de recunoscut pentru că au corpul alungit,
lipsit de membre, o formă care îi deosebeşte de majoritatea
reptilelor.
Anumite specii de şerpi au păstrat urme interne ale
membrelor posterioare, în special şarpele boa şi pitonul. Din
cauza corpului neobişnuit de lung şi de îngust, şerpii au o
alcătuire internă foarte diferită de a altor reptile. Au
coloana vertebrală foarte lungă, cu multe perechi de
vertebre. Au o acuitate vizuală foarte bună şi, deşi nu aud ca
şi mamiferele, pot să detecteze vibraţiile de joasă frecvenţă
prin pământ, semnale care îi avertizează când se apropie un
alt prădător sau o potenţială pradă.
Aproximativ două treimi dintre şerpi aparţin
unei singure familii, Colubridae, care include
mai ales şerpii obişnuiţi, inofensivi, ca de pildă
şarpele de casă, şarpele inelat şi şarpele
jartieră. Deşi mici la număr, şerpii veninoşi
sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu
precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi
cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc
pentru a injecta veninul în pradă. Cei mai
periculoşi şerpi veninoşi aparţin familiilor de
vipere şi cobre.
Broaştele ţestoase aparţin ordinului Chelonia, unul
dintre cele mai vechi ordine de reptile. Ţestoasele
primitive au evoluat cu peste 200 milioane ani în urmă,
aproximativ în perioada când au apărut primii
dinozauri. Multe familii s-au schimbat foarte puţin de
atunci încoace. Broaştele ţestoase sunt animale
distinctive, cu maxilare în formă de cioc, lipsite de
dinţi, şi carapace dure, alcătuite din plăci osoase care se
suprapun. Broaştele ţestoase de apă au adesea picioare
cu degete membranate şi carapacea cu profilul mai jos,
pentru a înota mai uşor. În schimb, speciile terestre au
picioarele mai greoaie şi carapacea de formă rotunjită,
ca un dom.
În lume există peste 300 specii de
broaşte ţestoase, multe dintre
acestea trăind în mediul acvatic
sau în apropierea acestuia.
Cele mai celebre exemple sunt probabil ţestoasele
marine, deşi cele mai multe dintre ţestoase sunt
asociate cu apa dulce sau cu un stil de viaţă în
întregime terestru. Indiferent unde trăiesc, toate
broaştele ţestoase respiră aer şi depun ouă pe uscat.
Deşi oamenii consideră că ţestoasele sunt animale
paşnice, multe sunt carnivore şi mănâncă orice, de la
mici nevertebrate la peşti sau chiar animale mai mari.
Unele specii, de pildă extraordinara matamata din
America de Sud, şi-au dezvoltat forme sofisticate de
camuflaj, care le ajută să prindă peşti într-un mod mai
eficient. Altele însă trăiesc la nivelul reputaţiei de
animale lente şi paşnice, şi îşi petrec viaţa păscând
alene…
Broaştele ţestoase sunt foarte preţuite pentru
carnea şi ouăle lor, în multe părţi ale lumii. Din
acest motiv, multe specii au ajuns să fie
ameninţate de dispariţie, fiind vânate în număr
mare. Alte două motive importante pentru
scăderea numărului de exemplare sunt
micşorarea habitatului lor natural, din cauza
acţiunilor omului, dar şi faptul că anumite
specii au devenit foarte populare ca animale de
companie.
Se cunosc numai 23 specii de
crocodilieni şi toate aparţin unei
singure familii, Crocodylidae, având în
comun multe caracteristici.
Uşor de identificat după corpul puternic,
blindat de solzi masivi, şi având un bot alungit
şi colţi fioroşi, toţi membrii familiei de crocodili
sunt adaptaţi la stilul de viaţă acvatic: toţi au
membre cu degete membranate, nări plasate în
partea de sus a botului, pentru a-i ajuta să
respire în apă, şi membrane transparente care
le protejează ochii sub apă.
În ciuda acestor asemănări, crocodilii au o
remarcabilă diversitate de stiluri de viaţă şi de
habitate. Aligatorii trăiesc numai în cele două
Americi, dar adevăraţii crocodili trăiesc în
toate regiunile tropicale, din Africa până în
Australia. Un al treilea grup (gavialii) trăieşte
numai în sudul şi estul Asiei.
Deşi diversele specii diferă mult ca mărime, toţi
crocodili adulţi sunt animale mari, care pot avea
de la 1,7 metri în cazul caimanului pitic până la
peste 7 metri, în cazul crocodilului de apă sărată.
Din cauza mărimii şi vitezei cu care se
deplasează în apă, sunt prădători periculoşi,
indiferent de zona unde trăiesc. Când sunt
mici, se hrănesc de obicei cu peşti mici, broaşte
şi insecte, dar adulţii atacă peşti mari, broaşte
ţestoase şi chiar animale terestre de mari
dimensiuni (inclusiv oameni), în special în cazul
speciilor mari precum crocodilul de apă sărată
sau crocodilul de Nil. Prada este adesea înecată,
apoi sfâşiată şi bucăţile sunt înghiţite întregi,
nemestecate.
Crocodilii au un comportament social mult
mai complex decât celelalte reptile şi sunt
adesea animale foarte teritoriale, în special în
sezonul de împerechere. Spre deosebire de
multe alte reptile, sunt animale foarte vocale şi
pot scoate o largă diversitate de zgomote: rag,
mormăie şi chiar "torc". Femelele îşi
protejează puii cu mare grijă şi pot fi cumplit
de agresive cu orice intrus. Adesea îşi cară puii
în gură, pentru a-i apăra de prădători.
Tuatara aparţine unui ordin separat de reptile, cu un singur gen,
Sphenodon. Deşi seamănă superficial cu şopârlele şi are în comun
anumite trăsături cu crocodilenii, are câteva trăsături anatomice şi
fiziologice diferite, care o disting evident de alte specii: o a treia
pleoapă şi chiar un al treilea ochi în centrul craniului, care se vede
foarte clar la pui.
Tuatara trăieşte numai pe câteva mici insule din Noua Zeelandă,
deşi cândva a fost o specie foarte răspândită - mai exact în
Cretacic, adică acum aproximativ 120 milioane de ani. Trăieşte
printre furtunari, cu care împarte adăposturile. Se hrăneşte cu
insecte, viermi şi melci, uneori chiar şi cu ouă sau pui mici de
furtunari. Tuatara nu depăşeşte decât rareori lungimea de 80 cm şi
creşte foarte încet, atingând maturitatea abia după vârsta de 20 de
ani. Are o longevitate remarcabilă - unele specimene au trăit în
captivitate aproape 80 de ani.
Membri ai ordinului Squamata, amphisbaenienii sau şopârlele inelate
sunt reptile neobişnuite, strâns înrudite cu şerpii şi şopârlele.
Majoritatea celor aproximativ 160 specii nu au membre, care s-au
atrofiat complet sau au fost reduse la rămăşiţe interne, deşi câteva
specii dintr-o familie şi-au păstrat membrele anterioare, pe care le
folosesc pentru a scormoni în pământ. Se deosebesc de şerpi şi de
şopârlele fără membre pentru că au craniul mic şi îndesat, coada scurtă
şi un singur plămân dezvoltat, mai exact cel stâng.
Şopârlele inelate trăiesc în special în Africa, Orientul Mijlociu şi
America de Sud, în Europa şi America de Nord fiind cunoscute doar
foarte puţine specii. Cele mai multe dintre ele trăiesc în regiuni
deşertice, cu teren uscat şi nisipos, şi îşi petrec cea mai mare parte a
vieţii sub pământ. Se hrănesc în principal cu mici nevertebrate.
Pitonul uriaş verde
Ţestoasa pieloasă este cea mai mare specie de
broaşte ţestoase marine care trăieşte în prezent,
dar şi una dintre cele mai vechi.
Uriaşul crocodil de estuar sau de apă sărată este
cel mai răspândit dintre toţi crocodilienii.
Tuatara este o reptilă unică
Aceste reptile îşi petrec cea mai mare parte a vieţii sub
pământ. În ciuda numelui, nu sunt de fapt şopârle, ci
aparţin unui grup distinct de animale, cu stil de viaţă
asemănător.
Deşi în fiecare an sunt raportate mii de atacuri ale reptilelor,
cele mai multe reptile preferă să fugă decât să atace omul.
Fobia noastră faţă de reptile ar putea fi
explicată prin faptul că mii de ani am trăit în
preajma
unor
specii
periculoase.
Reprezentările reptilelor în filme sau la
televiziune ne-au influenţat probabil şi ele
modul în care percepem aceste animale: uneori,
reptilele sunt prezentate ca nişte făpturi
adorabile, dar altele apar ca nişte animale
înfricoşătoare, periculoase.
Reprezentări ale reptilelor
Spaima generală de reptile se
numeşte "herpetofobie".
Deşi există mai multe tipuri de fobii faţă de reptile,
spaima iraţională faţă de şerpi, denumită ştiinţific
"ofidofobie", este de departe cea mai răspândită.
Anumiţi psihologi, între care şi Sigmund Freud, au
considerat că spaima faţă este şerpi este o condiţie
umană universală, adesea explicată de faptul că există
de multe ori motive practice şi întemeiate pentru care
oamenii să se teamă de şerpi. De mii de ani oamenii au
trăit în apropierea şerpilor veninoşi, deci nu este de
mirare că aceste animale sunt adesea privite cu teamă
şi ostilitate.
Indiferent că este un argument pertinent sau nu, mulţi oameni
se tem atât de mult de şerpi, încât refuză să păşească în iarba
foarte înaltă sau în alte zone unde s-ar putea ascunde şerpi,
chiar şi în regiunile unde nu a fost semnalată apariţia acestor
reptile.
Hipnoterapia, terapia comportamentală
şi tratamentele medicamentoase au fost
toate utilizate cu succes. Multe grădini
zoologice oferă acum cursuri de tratare a
acestor fobii, în care se explică adevărul
despre şerpi şi unde aceste reptile pot fi
întâlnite de aproape şi chiar mânuite.
Mulţi nu rezistă să vadă fotografii sau filme cu şerpi
fără să sufere atacuri grave de panică. Anumiţi
sociologi susţin că anii în care am fost învăţaţi că şerpii
sunt răi şi periculoşi, dublaţi de apariţii deloc simpatice
ale şerpilor în diverse filme şi programe TV, sunt în
mare măsură de vină pentru acest gen de reacţii, deşi
explică doar rareori de ce anumite persoane
reacţionează chiar atât de violent. Tratamentul fobiilor
provocate de şerpi şi de alte reptile este adesea acelaşi
precum cel aplicat în cazul altor spaime iraţionale, ca
de pildă spaima de zbor sau spaima de păianjeni.
Puţine animale mai sunt înconjurate de o asemenea aură de legendă şi false
informaţii,precum reptilele
În special şerpii sunt subiectul multor prezumţii
exagerate, poate şi datorită spaimei şi fascinaţiei pe
care o exercită asupra noastră. Mulţi oameni cred că
anaconda este cel mai lung şarpe din lume, căci se
pare că multe exemplare depăşesc 11 metri, însă în
realitate recordul este deţinut de un piton reticulat
împuşcat în Indonesia în 1912, care avea 10 metri
lungime. Un piton capturat în Sumatra a fost
declarat iniţial ca având o lungime de 15 metri, însă
măsurătorile ulterioare au stabilit că avea doar 6,5
metri - deci 8,5 metri mai puţin decât susţinuseră
primele zvonuri!
Există multe poveşti extraordinare
asociate cu reptilele, adesea datorită
longevităţii acestora. Cea mai bătrână
reptilă cunoscută vreodată a fost o
broască ţestoasă primită în dar de familia
regală din Tonga în 1773 sau 1777.
Indiferent care dată este corectă, broasca
a trăit până în 1965, atingând deci cel
puţin vârsta de 188 de ani.
Reptilele în pericol de dispariţie
Duşmani naturali
Ironia face ca marele succes şi abundenţa
reptilelor în natură să le transforme într-o pradă
atrăgătoare pentru alte animale. Nu numai că
reptilele sunt foarte răspândite, dar şi relativ uşor
de prins. Chiar şi cel mai rapid şarpe este expus
atunci cînd vânează în câmp deschis sau stă să se
încălzească la soare.
Vânătoare
Oricât de multe animale sălbatice s-ar hrăni cu
reptile, omul reprezintă, de departe, cea mai mare
ameninţare pentru reptile. Teama de şerpi a împins
de multă vreme oamenii să ucidă până şi speciile
inofensive, ceea ce a determinat o scădere drastică
a populaţiei de şerpi în multe ţări. Acest fenomen,
la rândul său, a declanşat probleme neaşteptate în
anumite părţi ale lumii, unde numărul rozătoarelor
a crescut exponenţial, provocând pagube uriaşe
recoltelor.
Multe alte specii de reptile sunt bune de mâncat
şi, ca urmare, au fost vânate aproape până la
dispariţia totală.
Probabil cel mai binecunoscut exemplu este
ţestoasa verde marină, utilizată de multă vreme
drept o sursă de carne pentru marinari şi supă
pentru orăşenii prosperi. Există însă şi multe alte
specii, mai puţin celebre, de pildă iguana, ţestoasa
gigantică şi chiar pitonul, care au fost vânate
pentru carne şi ouă. Multe specii de reptile se află
acum în pericol de dispariţie, puţinele exemplare
supravieţuitoare trăind numai în anumite locaţii
izolate.
Multe reptile sunt acum protejate prin lege în
multe ţări, dar interdicţia de ucidere a acestora
este totuşi foarte greu de pus în aplicare, în
special pentru specii precum ţestoasele marine,
care înoată mii de kilometri fără a ţine cont de
graniţele naţionale. Din nefericire pentru multe
specii, ele reprezintă o sursă excelentă de carne,
dar şi de piei, care au fost comercializate
decenii la rând pentru a se confecţiona din ele
pantofi, poşete şi alte accesorii la modă.
Crocodilii şi speciile mari de şerpi constrictori au fost în mod deosebit afectaţi
de colecţionarii de piei, în timp ce broaştele ţestoase au fost vânate pentru
carapacele lor decorative.
Presiunile exercitate asupra crocodililor s-au mai
diminuat într-o oarecare măsură, după ce în multe ţări
au fost înfiinţate ferme pentru creşterea acestora.
Multe reptile au fost vânate de amatorii de trofee. În
special ferocele crocodil australian de apă sărată a fost
vânat aproape până la dispariţie, până când s-au
formulat interdicţii stricte privind uciderea lui,
începând din anii 1970. În prezent, este ilegal să ucizi
această specie oriunde în Australia, deşi numărul tot
mai mare de exemplare şi spaima de atacuri a
determinat formularea în repetate rânduri a unor
cereri de renunţare la această interdicţie.
În ciuda măsurilor de protecţie, multe
specii de reptile se află încă în pericol de
dispariţie, din cauza celei mai mari
probleme – reducerea habitatului lor
natural în urma lucrărilor de construcţii,
agricultură, minerit, defrişare şi asanare
a mlaştinilor, procese care ameninţă
serios
supravieţuirea
reptilelor
pretutindeni în lume.
Realizat de :
institutor
Cosma Mirela
Şc.Gen."L.Blaga”
Deva