Transcript 04. Seminar de Apocalipsa – Mesajul catre cele 7 biserici

Apocalipsa
Mesajele către cele șapte biserici
(1,9-3,22)
Mesajul către cele șapte biserici
• Odată cu Apoc.1,9 începe prima mare
secțiune a cărții.
• Această secțiune se împarte în două: viziunea
lui Isus glorificat (1,9-20) și mesajele către cele
șapte biserici (2-3,22).
• Înainte de a discuta fiecare mesaj în parte
trebuie discutat despre scrisoare ca un tot.
Ordinea celor șapte mesaje
• Cele șapte biserici sunt listate în ordine
geografică.
• Aceste orașe erau situate la intersecția
principalelor drumuri romane la intervale de 4864 km una de alta, formând un circuit.
• O persoană ce vizita aceste orașe, ar fi călătorit
în semicerc începând cu Efes, aproape de
Patmos și mișcându-se spre nord, în sensul
acelor de ceasornic la Smirna și Pergam, apoi
spre SE la Tiatira, Sardis, Filadelfia și în final la
Laodiceea.
•
•
•
•
•
•
•
Efes,
Smirna,
Pergam,
Tiatira,
Sardes,
Filadelfia,
Laodiceea.
• Se pare de asemenea că ordinea celor șapte biserici reflectă
poziția fiecărei din cele șapte brațe ale sfeșnicului.
• Fiecare lampă de pe-o parte a sfeșnicului corespunde paralelei
sale din partea cealaltă.
• Se pare că cele șapte mesaje funcționează exact în acest fel.
• Primul și ultimul mesaj către Efes și Laodiceea sunt în mod
evident paralele; amândouă bisericile sunt în marele pericol
al iubirii de sine și legalismului.
• Al doilea și al șaselea mesaj, către Smirna și Filadelfia,
încredințează bisericilor credincioșia, nu primesc mustrare și
amândouă sunt opuse celor ce se numesc evrei(2,9; 3,9).
• Al treilea și al cincelea mesaj, către Pergam și Sardis, sunt
paralele în apostazie; este puțin bine de spus despre ele.
• Al patrulea mesaj către biserica din mijloc, Tiatira, este
evident diferit. Este o biserică dizivată și mesajul este cel mai
lung dintre toate.
Formatul celor șapte mesaje
• Fiecare mesaj are în comun un format înșesit cu doar
câteva diferențe minore:
1. Fiecare mesaj se deschide cu destinatarul.
2. Fiecare mesaj începe cu iată ce zice care este paralel cu
„așa spune Domnul” din limbajul profetic vechi
testamentar. Această expresie este urmată de o scurtă
descriere a lui Isus Hristos ca expeditor al scrisorii.
3. Apelul lui Isus către biserici. Secțiunea începe cu formula
„știu”. La cinci dintre biserici Isus li se adresează cu „știu
faptele tale”, în timp ce Sminei și Pergamului le spune
„știu necazul tău” și „știu unde locuiești”.
Hristos analizează mai întâi condiția spirituală a fiecărei
biserici. El pretinde o cunoaștere intimă și deplină a
fiecăreia. Dacă bisericile vor să știe cum să trăiască și să
se schimbe, ele trebuie să asculte ce le spune Hristos.
• Înainte de toate Hristos adresează bisericii cuvinte de
apreciere pentru lucrurile bune, cu excepția celor din Sardis și
Laodiceea. Urmează criticile. Smirna și Filadelfia sunt
exceptate aici, nefiind nimic pentru care să fie blamate. Lor
nici măcar nu li se cere pocăința.
4. Sfaturile.
5. Fiecărei biserici i se poruncește să audă ce spune Duhul
bisericilor. „Celui ce are urechi de auzit să audă” are ecou cu
ceea ce spune Isus în evanghelii (Mat. 11,15; 13,9.43;
Mc.4,9.23; Lc.8,8). Fraza sugerează un auditoriu mai larg decât
o singură biserică. Hristos vorbește prin Spiritul Sfânt (Ioan
16,13). Ceea ce spune Hristos celor șapte biserici locale din
sec. I este ceea ce Spiritul Profetic spune bisericii universale și
creștinilor de pretutindeni și din orice timp.
6. Fiecare mesaj se încheie cu o promisiune. (al V-lea și al VI-lea
punct sunt oferite în ordine inversă în ultimele patru mesaje).
Împlinirea acestor promisiuni este descrisă în ultimile două
capitole ale cărții.
Interpretarea celor șapte mesaje
• Cartea Apocalipsei în sine indică în mod clar că conținutul
celor șapte mesaje reflectă și are legătură cu un timp și loc
specific (1,9; 4,1).
• Cele șapte biserici ale Apocalipsei au fost selectate să
reprezinte un număr mai larg de biserici din Asia,
incluzând Colose (Col.1,2), Hierapolis (Col.4,13), Troa
(Fapte 20,5; 2Cor.2,12) și Milet (Fapte 20,17).
• Deși cele șapte mesaje au fost adresate inițial unor
anume biserici, ele transced limitările timpului și locului
respectiv, prin continua prezență a Duhului Sfânt. Ele se
adresează unor oameni diferiți și diferitelor lor situații
de viață, diferitelor lor nevoi: se adresează persecutaților
(Smirna), martorilor credincioși (Filadelfia), morților
spiritual (Sardis), căldiceilor (Laodiceea).
• Unii înțeleg mesajul către cele șapte biserici ca
fiind o profeție predictivă a șapte perioade
succesive ale istoriei creștine dar contextul nu
indică o astfel de intenție, deși unele lucruri
sugerează că mesajul către cele șapte biserici a
avut o semnificație pentru creștini de-alungul
istoriei.
Isus printre sfeșnice (1,9-20)
Ioan pe Patmos (1,9-11)
• Această secțiune descrie circumstanțele sub care
Ioan a primit viziunea Apocalipsei împreună cu
porunca de a scrie lucrurile pe care le-a văzut.
• Ziua Domnului (gr. he kuriake hemera) apare doar
aici din întreaga Scriptură. Cinci principale propuneri
sugerează semnificația probabilă a frazei.
1. Mulți comentatori au luat fraza ca însemnând ziua
de duminică, prima zi a săptămânii. Ei
argumentează că fraza „ziua Domnului” a fost
folosită în scrierile creștine din prima parte a sec. II
cu referire la duminică, deoarece Isus a înviat în
acea zi. Oricum originalele grecești ale acestor surse
nu suportă acest punct de vedere.
• Cele două scrieri din sec. II, Didache și scrisoarea lui Iganțiu din
Antiohia către magnezieni, care sunt privite ca fiind cele mai
putenice dovezi pentru susținerea acestui punct de vedere, de fapt
nu folosesc kuriake hemera („Ziua Domnului”) ci kata kuriaken
(conform zilei Domnului). Dovezile interne nu indică că ziua
Domnului era intenționată; fraza înseamnă mai degrabă
„învățăturile Domnului” sau „poruncile Domnului”.
• Prima dovadă conclusivă a folosirii lui kuriake hemera (ziua
Domnului) cu referire la duminică vine din a doua jumătate a sec. IV,
în lucrarea apocrifă Epistola lui Petru.
• Primul părinte bisericesc care a folosit termenul „ziua Domnului” cu
referire la duminică a fost Clement din Alexandria (190 A.D.).
• De vreme ce documente precum acesta apar la aproape un secol
după ce Apocalipsa a fost scrisă, ele nu sunt admise ca dovadă
pentru înțelegerea frazei „ziua Domnului” din Apocalipsa ca fiind
duminica.
• Din contră, se poate ca acești autori să fi luat fraza din Apocalipsa și
să o fi aplicat-o la duminică ca prima zi a săptămânii.
• Noul Testament în mod constant se referă la dumică ca fiind prima
zi a săptămânii (Mat.28,1; Mc.16,2; Lc.24,1; Ioan 20,1.19; Fapte
20,7; 1Cor.16,2) mai degrabă decât ca fiind „ziua Domnului”
2. Câțiva învățați cred că expresia se referă la
duminica paștelui, ca eveniment anual, mai
degrabă decât duminica săptămânală.
Se argumentează că a fost în acea zi a celebrării
anuale a învierii și că Ioan a fost în Duh ca să-L
întâlnească pe Hristos cel înviat.
Dovezi din părinții bisericești confirmă că „ziua
Domnului” era folosit să desemneze duminica
paștelui, în mod particular în Asia Mică unde
creștinii celebrau paștele în memoria învierii lui
Isus.
Oricum însă această dovadă este de asemenea una
târzie (sec. II A.D.); așa că nu poate fi folosită ca
dovadă pentru o folosire mai timpurie a frazei din
cartea Apocalipsa.
3. Unii autori cred că referința biblică este ziua
împăratului.
Unii au arătat că termenul kuriakos era obișnuit în primul
secol, desemnând ceea ce aparținea împăratului roman
care pretindea titlul kurios (domn). Deși inscripțiile
confirmă că Egiptul și Asia Mică aveau o zi cunoscută ca
Sebaste care era devotată împăratului roman, este
dificil să vedem o conexiune între „ziua Domnului” și
„ziua Sebaste.”
În primul rând cele două fraze sunt complet diferite; nici o
dovadă conclusivă nu a fost descoperită ca indicând că
fraza kuriake hemera a fost folosită pentru o zi
imperială în onoarea împăratului.
De asemenea este improbabil ca Ioan să se refere la ziua
împăratului în Apoc.1,10. în vremea când creștinii din
Asia Mică erau persecutați pentru refuzul lor de a numi
pe împărat cu kurios și de a i se închina.
4. O altă viziune susține că „ziua Domnului”
înseamnă Sabatul, a șaptea zi a săptămânii. O
astfel de înțelegere reflectă o tradiție puternică a
interpretării adventiștilor de ziua a șaptea pentru
că Elen White susține acest punct de vedere
(Faptele Apostolilor, pag.581).
Fraza „ziua Domnului” nu mai este folosită niciodată
în altă parte în întreaga Scriptură; însă ziua a
șaptea a Sabatului este numită „ziua Mea sfântă” și
„ziua sfântă a Domnului” (Is.58,13).
Toate cele trei evanghelii sinoptice notează că Isus a
spus „Fiul Omului este Domn al Sabatului”
(Mat.12,8; Mc.2,27-28; Lc.6,5).
Fraza „ziua Domnului” poate de asemenea indica că
Ioan a primit viziunea sa în Sabat, ziua a șaptea a
săptămânii, mai degrabă decât duminica.
5. Un număr de învățați susțin că Ioan ar fi putut folosi fraza
cu referire la ziua escatologică a Domnului (gr. Hemera
tou kuriou sau hemera kuriou). Ioan a fost luat în viziune
în acea zi să fie martor al evenimentelor ce vor conduce
la ziua escatologică a Domnului.
Fraza „ziua Domnului” este des folosită de profeți în
traducerea greacă a Vechiului Testament (Ioel 2,11.31;
Amos 5,18-20; Mal.4,5) la fel ca și scriitorii Noului
Testament (Fapte 2,20; 1Tes.5,2; 2Petru 3,10) cu referire
la timpul sfârșitului.
Este plauzibil ca fraza să fie simplu una din multele denumiri
diferite: ziua Domnului (1Tes.5,2; 2Petru3,10), „ziua
Domnului nostru Isus Hristos” (1Cor.1,8; 2Cor.1,14), „ziua
cea mare” (Iuda 6), „marea zi a mâniei Sale” (Apoc.6,17),
„ziua cea mare a lui Dumnezeu” (Apoc.16,14) – pentru
ziua revenirii lui Hristos.
• O obiecție asupra acestui punct de vedere se ridică
din moment ce Ioan oferă locul specific (insula
numită Patmos) și circumstanțele sub care a primit
viziunea. Ar fi logic să se concluzioneze că fraza
„ziua Domnului” se referă la un timp specific când
Ioan a văzut viziunea.
• Oricum textul nu declară că Ioan era pe Patmos în
ziua Domnului când a primit viziunea, ci mai
degrabă că în timp ce el era pe Patmos, el a fost în
Duhul în ziua Domnului. Și în aceasta Ioan e
consecvent în întreaga carte; oridecâte ori el e „în
Duhul” (4,2; 17,3; 21,10), ceea ce urmează în text,
întodeauna se referă la un timp/loc simbolic mai
degrabă decât unul literal.
• Dacă în Apoc.1,10 un timp literar este intenționat,
ar fi foarte inconsecvent cu restul cărții.
• Se pare că conceptul de ziua Domnului se potrivește cu
contextul întregii cărți.
• Deși a fost scrisă pentru îndrumarea și conformtul
bisericii de-alungul istoriei creștine, cartea Apocalipsei a
fost scrisă în persepectiva escatologică a zilei Domnului și
a evenimentelor ce conduc către ea.
• Oricum, luând în considerare rolul central pe care
Sabatul, ziua a șaptea a săptămânii, îl va juca în aceste
evenimente escatologice, nu este nerațional să vedem o
dublă semnficație e frazei enigmatice folosite de Ioan.
• În alte cuvinte, Ioan ar fi putut căuta ca cititorii săi să
știe că viziunea a venit în „ziua Domnului” (Sabatul)
deoarece viziunea era despre „ziua Domnului” (judecata
de la timpul sfârșitului), în care Sabatul va constitui un
obiectiv principal.
Expunerea
• Apoc.1,9 „Eu Ioan, fratele vostru” amintește de „Eu, Daniel”,
care apare des în a doua parte a cărții lui Daniel (8,15.27; 9,2;
10,2.7). Cele două cărți sunt legate într-un mod special.
• O comparație a ultimei viziuni al lui Daniel (Dan.10-12) cu
prima viziune a lui Ioan (1,12-20) descoperă clar că Apocalipsa
începe acolo unde Daniel concluzionează. Ultima viziune
profetică a lui Daniel a fost o figură divină, o scenă aproape
identică cu viziunea Hristosului înviat din Apoc.1,12-20.
• Mai departe, cartea Daniel oferă o schiță a istoriei din
persepectiva lui Daniel a celor patru imperii. Ultima viziune a
lui Daniel pare că se extinde dincolo de cele patru imperii și
este exact locul de unde Aocalipsa începe. Cele două cărți
funcționează ca două volume ale aceleiași cărți.
• Ioan se identifică pe sine ca unul care cunoaște bine
pe destinatari, ca și co-participant la necazul lor, ca
unul care le cunoaște limba. De aceea este potrivit
ca el să fie cel ce le comunică mesajul divin.
• El se află pe insula Patmos înconjurat de mare. Este
interesant că termenul „mare” joacă un rol
semnificativ în întreaga carte, apărând de 25 de ori.
• Marea devine pentru Ioan simbolul separării și
suferinței. Persecuția sa și respingerea mărturiei
sale credincioase devine un simbol al experienței
poporului lui Dumnezeu din timpul sfârșitului.
• Nu-i de mirare că descrie un cer nou și-un pământ
nou unde marea nu va mai fi (21,1).
• Din climatul insulei Patmos, Ioan este purtat de
Duhul în sfera zilei escatologice a Domnului.
• În timp ce era în viziune, Ioan aude o voce puternică
ca o trâmbiță. Această frază desemnează epifania
divină a Vechiului Testament. Vocea ca o trâmbiță, a
fost auzită la darea celor zece porunci pe Sinai
(Ex.19,16). În Noul Testament, sunetul trâmbiței
anunță apariția lui Hristos pe nori (Mat.24,31;
1Cor.15,52; 1Tes.4,16). În alte cuvinte, vocea ca de
trâmbiță denotă prezența lui Dumnezeu care
vorbește.
• Aceași voce de pe Sinai care a dat poruncile ce nu
se pot schimba, a anunțat și mesajul divin al
Apocalipsei. Astfel mesajul ei este la fel de
important pentru că vine de la Hristos.