Transcript PDF aici
“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.4,4) M ERINDE P ENTRU S UFLET S ERIA 17 OCTOMBRIE 2014 SĂPTĂMÂNALĂ Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei A NUL 4. N °221 C UVÂNTUL D OMNULUI D UMINICA A XX- A D UPĂ R USALII Galateni 1, 11-19 Fraţilor, vă fac cunoscut că Evang hel ia ce a binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului. Luca 7, 11-16 În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală -te! Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său TÂLCUIRI Pr. prof. dr. Daniel Fiul Dumnezeului Celui viu din Ceruri. Una întriBenga ...Convoiul morţii se întâlneşte cu convoiul Vieţii Sfânta Evanghelie relatează că un convoi funerar conducea în afara oraşului, ca să îl înmor mânteze, pe singurul copil al unei femei văduve. La evrei nu se puteau îngropa morţii în cetate, pentru că erau conside raţi necuraţi de legea lui Moise, de aceea cimitirele se aflau în afara localităţilor. Convoiul fune rar, când a ieşit pe poartă, s-a întâlnit cu alt convoi, mulţimea care-L urma pe Hristos, altfel spus convoiul morţii s-a întâlnit cu convoiul Vieţii. Există o mulţime care o însoţeşte pe femeie împreună cu copilul ei mort şi există o altă mulţime ca -re-L însoţeşte pe Hristos. La un moment dat, aceste două mulţimi de oameni se întâlnesc. E atât de frumoasă şi grăitoare această întâlnire a mulţimii care urma moartea cu mulţ imea care urma viaţa! O mulţime care mergea după un om mort şi o altă mulţime care mergea după Dumnezeu întrupat, stată şi îngenuncheată de puterea morţii, iar cealaltă urmându-L pe Hristos o mulţime a vieţii, pentru că oricine stă împreună cu Hristos stă împreună cu Viaţa şi biruie moartea. Întâlnirea dintre viaţă şi moarte se sfârşeşte întotdeauna când Dumnezeu este prezent, prin victoria Lui, prin puterea Lui, prin veşnicia pe care numai El Însuşi ne-o poate dărui nouă, făpturilor şi creaturilor Sale. Episodul şi dramatismul lui sunt însă mult mai profunde şi concrete. În prima mulţime, mulţimea morţii, există un personaj central. Este mama tână rului decedat. Chiar Sfânta Evanghelie ne spune că „mulţimea mergea cu ea“, ca să o mângâie în suferinţa ei de nedescris. Aşadar, o mamă! Ce poa te fi mai mare sau mai minunat decât o mamă? Ce înseamnă mama pentru fiecare dintre noi? Nu numai că este cea care dăruieşte viaţă, ci şi cea care a făcut ca această via ţă din noi să crească, să biruie, să înflorească. Dar această mamă din Evan Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei PAG. 2 T ÂLCUIRI ghelie nu s-a bucurat prea mult de această chemare, această misiune sfântă pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o. De ce? Pentru că a trăit o dublă dramă. Ne spune Sfânta Evanghelie că era văduvă, aşadar experiase mai întâi moartea prin moartea soţului ei, iar acum din nou în moartea singurului său fiu. Moartea fiului aduce deodată ceva extraordinar de grav şi de tragic în viaţa ei, anume face din sufletul ei un suflet pustiu, un suflet care pier -duse totul. Ba mai mult, dătătoare de viaţă fiind, este copleşită şi îngenuncheată de moarte. În faţa acestei realităţi, în această situaţie dra matică, o găseşte însă Dumnezeu. În orice părăsire a vieţii noastre, în orice căutare, suntem deja găsiţi de Bunul Dumnezeu. Hristos şi suferinţele noastre Sigur că Mântuitorul n-a trecut întâmplător pe acolo. Sigur că El Însuşi a căutat-o. Şi ne spune pericopa evanghelică atât de frumos: „Şi văzând-o, I s-a făcut milă“. Dumnezeul nostru nu e doar „suprema structură a iubirii“, cum L-a definit părintele Stăniloae, ci este şi un Dumnezeu al milei. De nenumărate ori, dacă aţi remarcat, în Sfânta Liturghie, în ecteniile şi ecfo -nisele pe care le rostim, spunem: „Tu eşti Dumnezeu Milostiv…“, „mila Ta este nemăsurată şi iubirea Ta de oameni este neasemănată“. Cu alte cuvinte, Dumnezeu plânge împreună cu fiecare dintre noi, a tunci când plângem în durere şi în suferinţă. Pentru că aici, în această moarte totală a speranţei pe care o întâlnim în ma-ma de azi, de fapt noi descoperim un lucru foarte important: că în fiecare plângere a morţilor ne plângem, de fapt, pe noi înşine. Nu este plânsul pentru celălalt, sau un plâns ce-l priveşte pe celălalt. Îl priveşte pe el, dar mă priveşte şi pe mine, pentru că aparţinem aceleiaşi umanităţi muritoare. Hristos a venit însă să ne salveze din determinismul istoriei şi al morţii, iar acest lucru l-a preîn chipuit în învierile din morţi de di nainte de învierea Sa. Cum să stea pasiv Hristos, biruitorul morţii, când moartea atacă viaţa în faţa lui? Mântuitorul vede această femeie răvăşită de lacrimi şi suferinţă şi se duce El Însuşi spre ea. Dumnezeul nostru e un Dumnezeu care vine spre noi în suferinţele noastre. Ne caută El cel dintâi, deoarece „El ne -a iubit cel dintâi“ (1 Ioan 4, 19). Nimeni nu L-a chemat, ni-meni nu L-a strigat, dar merge spre ea şi îi spune: „Nu mai plânge!“. Atinge sicriul, îl strigă pe tânăr, acesta înviază, iar El îl dăruieşte mamei sale. Prin puterea Cuvântului Său Dumnezeu înviază un om, iar după aceea întreg poporul care se afla acolo spune: „Proroc mare s-a ridicat între noi, şi Dumnezeu a cer cetat pe poporul său“…. Mai întâi, mila lui Dumnezeu pentru om este motivul pentru care Hristos i-a înviat copilul acestei femei. Aici este ceva semnificativ. Nu ca să se preaslăvească pe El – imediat oamenii l-au lăudat că a înviat un mort -, ci din milă pentru om. Cine poate învia un mort? Doar Dumnezeu poate învia un mort. Dar nu aceasta este taina şi puterea lui Dumnezeu. El ne poate învia pe toţi şi nădăjduim că ne va învia pe toţi la Învierea cea de Apoi. Taina, motivul şi răspunsul pentru care a înviat acest copil este mila. Ne spune Sfânta Evanghelie că a văzut-o pe această mamă şi „I s-a făcut milă“. Şi această milă a lui Dumnezeu e milă nesfârşită pen tru fiecare dintre noi. Să nu cre deţi că văzându-ne în păcat şi în suferinţă Dumnezeu se bucură şi nu plânge împreună cu noi. El plânge împreună cu noi şi este pe drum împreună cu noi în fiecare clipă a vieţii noastre. Şi dacă ne aflăm în convoiul vieţii care îl urmează pe Hristos, înseamnă că şi noi ar trebui să avem o asemenea milă nesfârşită faţă de semenii noştri. Domnul ne scoate prin credinţă din moarte Moartea, iubiţi credincioşi, nu este naturală şi nu corespunde iubirii şi frumuseţii lui Dumnezeu. Toţi Sfinţii Părinţi insistă pe acest lucru: că moartea e un accident în creaţie şi în istorie. Dar e un accident atât de grav şi atât de mare, pentru că are repercusiuni extraordinar de mari asupra întregii umanităţi şi asupra întregii vieţi. Şi fără un răspuns la întrebarea morţii, religia sau credinţa nu mai e credinţă, iar aceasta o deosebeşte, de exemplu, de filozofie. Îmi vine acum în minte unul dintre marii filozofi şi gânditori ai umanităţii din secolul XX – Martin Heidegger, pentru care reflecţia asupra fiinţei ca o evoluţie sau ca mers spre moarte, acel Sein zum Tode, a fost fundamentală, şi ea a născut întreaga reflecţie care, de fapt, este o gândire şi o încercare a umanităţii de a răspunde la această întrebare. Suntem neputincioşi, suntem creaturi, iar creatul, realitatea noastră, ţine de creaţia lui Dumnezeu mai întâi, iar mai apoi ţine de căderea protopărinţilor noştri – Adam şi Eva – în păcat. PAG. 3 T ÂLCUIRI Moartea nu e creaţia lui Dumnezeu. Moartea e urmarea căderii omului. Îmi aduc aminte, în 1993, Ioan Alexandru ţinea cursuri de Noul Testament la Universitate, la Facultatea de Litere. Noi, studenţii de la Teologie, mergeam să-l audiem. Ne-a vorbit despre credinţă, despre Hristos şi despre Înviere. A luat un steag şi a început să alerge prin amfiteatru. Făcea din cursul lui un eveniment pe care nu puteai să-l uiţi. Iată, după 20 de ani, eu parcă văd totul în faţa ochilor şi îmi ră mân în minte acele cuvinte. Vor-bea despre chemarea lui Avraam din Urul Caldeii, despre Dumnezeu care ne scoate prin credinţă din neamurile noastre şi după aceea, după venirea lui Hristos, încearcă să ne scoată din moarte. Fără Învierea lui Hristos, dacă am rămâne numai în realitatea creată, suntem nişte mici şoareci, spunea el. Suntem prinşi într-o capcană, iar moartea stă deasupra şi numai gândeşte pe cine înghite, pe cine distruge. După o vorbă frumoasă a părintelui Arsenie Papacioc, moartea când vine, nu vine să bea o ca fea, ci vine să te ia. Ioan Alexan dru spunea: Există în istoria umanităţii un singur moment, o singură revoluţie care a biruit moartea. Este cea pe care noi o trăim în Gândul SĂPTĂMÂNII "Dacă o întâmplare este de la Dumnezeu și tu o treci cu vederea din precauție duhovnicească, atunci Bunul Dumnezeu va găsi o modaliate mai evidentă pentru a-ți vorbi." Părintele Paisie Aghioritul noaptea Învierii, în Hristos. Dar până s-o trăiască Hristos Însuşi, a prefigurat-o în trei învieri, dintre ca re noi prăznuim una astăzi. Avem trei în Noul Testament: acest copil al mamei văduve din Nain, fiica lui Iair, mai-marele sinagogii, şi Lazăr, prietenul Lui, pe care-l scoate din mormânt. Dar atenţie, toate aceste trei învieri nu sunt echivalente şi egale cu Învierea Lui. Ele sunt readuceri la existenţa biologică. Neam putea întreba: aceşti oameni care au trecut dincolo de moarte de ce n-au lăsat o mărturie din ceea ce au văzut dincolo? Dar este foar te posibil ca lucrarea lui Dumnezeu să fi fost aceea, ca ceea ce au văzut dincolo să nu poată fi descris în cuvintele de aici. Cert este că toţi au cunoscut moartea din nou, pentru că abia în Învierea lui Hristos există înviere. Iar trupurile lor au fost trupuri biologice în continuare, ceea ce ne arată că aceste trei învieri, inclusiv cea de astăzi, nu sunt învierile din morţi cu trupul nemuritor înviat şi înnoit al lui Hristos, care e un trup transfigurat. Ele au fost prefigurări ale puterii lui Dumnezeu, care va învia din morţi atunci când va fi răstignit… Sursa: http://ziarullumina.ro G RĂIT - AU P ROOROCII PILDELE LUI SOLOMON calea cea dreaptă a priceperii!" Capitolul 9 1. Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi, 2. A înjunghiat vite pentru ospăţ, a pregătit vinul cu mirodenii şi a întins masa sa. 3. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetăţii: 4. "Cine este neînţelept să intre la mine!" Şi celor lipsiţi de bunachibzuială le zice: 5. "Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu lam amestecat cu mirodenii. 6. Părăsiţi neînţelepciunea ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe 7. Cel ce ceartă pe batjocoritor îşi atrage dispreţul, şi cel ce dojeneşte pe cel fără de lege îşi atrage ocara. 8. Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi. 9. Dă sfat celui înţelept, şi el se va face şi mai înţelept; învaţă pe cel drept, şi el îşi va spori ştiinţa lui. 10. Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt. 11. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă. 12. Dacă tu eşti înţelept, eşti înţelept pentru tine, şi dacă eşti batjocoritor, singur vei purta ponosul. 13. Nebunia este o femeie gălăgioasă, proastă şi care nu ştie nimic. 14. Ea stă la uşa casei sale, pe un scaun înalt şi strigă, 15. Ca să poftească pe cei ce trec pe drum şi pe cei ce merg pe calea lor fără să se abată: 16. "Cine este neînţelept să intre la mine!" Şi celui lipsit de bunachibzuială îi zice: 17. "Apa furată e mai plăcută şi pâinea mâncată pe furiş are gust mai bun". 18. Şi omul nu ştie că acolo sunt numai umbre, iar cei pe care îi pofteşte nebunia se află de mult în adâncurile şeolului (locuinţa morţilor). PAG. 4 C UVÂNT „Când inima are lacrimi, atunci distinge între ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la diavol. Altfel, trebuie să păzim bine poruncile lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu sunt expresia vieţii lui Dumnezeu.” „Sfântul Duh dă descoperire omului atunci când există durere în inimă. Atunci poate cineva distinge între ceea ce este dumnezeiesc şi ce este diavolesc.” „O întrebare fundamentală este: cum vorbesc sfinţii? Asta se arată in convorbirea pe care a avut-o Sfântul Siluan cu Stratonic. Sfinţii nu vorbesc psihologic sau filosofic, ci vorbesc ce le dă Duhul Sfânt: atunci nu se fac greşeli. Când vorbim de la noi înşine, atunci facem greşeli.” „Monahii contemporani trebuie să înveţe să nu mai vorbească din raţiunea lor, ci să vorbească ceea ce Duhul Sfânt le spune în inimă.” „Cuvântul Apostolului Petru, cum că pământul [va, n.n.] arde, este mult mai realizabil astăzi, cu toate armele nucleare.” „Trăim în vremuri apocaliptice. Astăzi, pacea este un lucru foarte dificil. Sfârşitul va veni brusc, dar atunci va veni şi mântuirea.” „Trăim în vremurile de pe urmă. Judecata se poate petrece şi acum”. „Prin amintirea morţii, vin imediat şi pocăinţa, şi nepătimirea. Doar că această nepătimire are oscilaţii, nu este chiar nepătimirea desăvârşită. Insă chiar şi aşa, să fie! Este începutul vieţii duhovniceşti.” „Un om care călătoreşte către Dumnezeu, după adormirea sa, după ieşirea din starea firească a trupului, se va lansa ca o rachetă, cu mult mai multă nădejde către Dumnezeu, cu mult mai multă stăruinţă. Când omul tinde neîncetat către Dumnezeu, odată cu moartea lui se va mişca mult mai cu putere către Domnul, precum rachetele”. „Dogmele sunt necesare vieţii duhovniceşti. Fără ele viaţa DE LA S FINŢII P ĂRINŢI duhovnicească se strică, se diluează. Prin urmare nu suntem fanatici atunci când insistăm asupra dogmelor, asupra hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. Când întâlnim un om cu care nu ne potrivim, schimbăm direcţia, iar când întâlnim un om pe care-l iubim, alergăm către acesta. La fel se întâmplă şi cu dogmele: avem un scop şi alergăm pentru împlinirea lui. Dacă pierdem scopul, nu mai avem puterea de a fugi după el.” „Când cineva împlineşte poruncile lui Hristos, nu face numai ascultare, ci se uneşte cu Hristos si dobândeşte cugetul Lui”. “În epoca noastră este nevoie, mai mult decât orice, de învăţătura celor trei Părinţi: Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog.” „Citirea Sfintei Scripturi curăţeşte mintea. Apostolul Pavel, care a trăit într-o pocăinţă adâncă, scrie despre Hristos: S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? (Efeseni 4, 9). Pentru noi, a coborî în cele mai de jos ale pământului este plânsul cel ad â nc , c o bo râ r ea î n i ad u l pocăinţei .” „Cine nu plange cu ochii, adica nu izvoraste lacrimi, este bine sa aiba pocainta in inima”. „Cand ma rugam cu pocainta si plans mult si veneau de departe ganduri de slava desarta sau gandul ca va veni lumina, atunci ma opream din rugaciune si ziceam: «Vin ucigasii mei!» si nu se apropia gandul. Alte dati, in starea aceasta, in timp ce traiam o durere adanca, incepeam brusc sa rad si imediat fugea gandul slavei. Preferam sa ma opresc din rugaciune decat sa primesc gandul slavei”. „Toţi Apostolii şi Părinţii, în timp ce au aceeaşi descoperire prin experienţă, nu au aceeaşi expresie, nu o mărturisesc la fel. De exemplu, Sfântul Apostol Petru nu este atât de bogat în înţelesuri precum Evanghelistul Ioan sau Apostolul Pavel. Dumnezeiescul har nu dăruieşte aceleaşi daruri tuturor oamenilor”. „Berdiaev spune ca talcuirea diferita pe care o dau oamenii este dar al libertatii, dar acest lucru nu este drept. Sau adevarul este unul, sau nu exista nici un adevar. Toti cei ce au viata comuna au si invatatura comuna“. „Mantuirea este grea pentru clerici si cu mult mai grea pentru episcopi. Duhovnicii cei mari ai Bisericii care Il au pe Duhul Sfant depasesc tipologiile [canoanele, n.n.] fara sa le incalce. Duhovnicii cei mici trebuie sa tina tipologiile. Se intampla acelasi lucru si la traducerea unui text dintr-o limba in alta. Cel care cunoaste foarte bine limba pricepe intelesul frazei, in timp ce acela care nu cunoaste bine limba traduce cuvant cu cuvant; la fel se intampla si cu duhovnicii”. „L-am rugat pe Dumnezeu si mi-a dat darul de a intelege duhovniceste Dumnezeiasca Liturghie in toate limbile. Ciudat lucru! Savarsesti Sfanta Liturghie si la sfarsit nu intelegi in ce limba ai savarsit-o. Traiesti tot duhul si toata atmosfera Dumnezeiestii Liturghii.” „De obicei, in Vechiul Testament, se rugau cu ratiune. In ziua Cincizecimii, s-a dat Apostolilor experienta inimii. Atunci au strigat imne si rugaciuni. Acesta este darul grairii in limbi, dar dobandit si de Sfantul Apostol Pavel, doar ca el considera ca un dar mai mare este darul dragostei. In viata Bisericii, cea care a inceput sa traiasca si s-a obisnuit cu aceasta noua viata, darul vorbirii in limbi s-a transformat in darul rugaciunii mintii si-a inimii.” „Noi, ortodocşii, îl trăim pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie şi mai ales Hristos trăieşte în noi în timpul Liturghiei. Sfânta Liturghie este lucrarea lui Dumnezeu. Noi zicem: „Vremea este de a sluji Domnului”. Intre altele, înseamnă că acum este PAG. 5 C UVÂNT vremea ca să lucreze Dumnezeu. Hristos slujeşte, noi trăim împreună cu Hristos slujirea Lui.” „Dumnezeiasca Liturghie este firul în care Il cunoaştem pe Dumnezeu şi felul în care ni Se face nouă cunoscut Dumnezeu”. „Hristos a săvârşit o dată Sfânta Liturghie şi aceasta rămâne în veşnicie. Firea omenească îndumnezeită a Lui a trecut în Sfânta Liturghie veşnic. Il cunoaştem în mod amănunţit pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârşim noi este aceeaşi Liturghie pe care a făcut-o Hristos în Joia Mare, la Cina cea de Taină“. „In capitolele 14-17 din Evanghelia de la Ioan este redată Dumnezeiasca Liturghie, astfel în Sfânta Liturghie înţelegem Sfânta Scriptură”. „Biserica primară a trăit fără Noul Testament, dar nu şi fără Sfânta Liturghie”. “În Sfânta Liturghie trăim pe Hristos şi înţelegem şi cuvântul Lui.” „Precum Hristos i-a curăţit pe ucenicii Săi cu cuvântul Său şi le-a zis: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi lam spus (Ioan 15, 3) si a curăţat şi picioarele ucenicilor Săi cu apă, aşa şi pe noi, în prima parte a Sfintei Liturghii, ne curăţeşte pentru a putea sta împreună cu El la masa dragostei. Scopul Sfintei Liturghii este de a ne preda lui Hristos. Dumnezeiasca Liturghie ne învaţă un anume etos, etosul smereniei. Precum Hristos S-a jertfit, aşa trebuie şi noi să ne jertfim. Chipul Dumnezeieştii Liturghii este chipul Celui ce a sărăcit pentru noi. În Dumnezeiasca Liturghie încercăm să ne smerim, deoarece avem sentimentul că acolo există Dum nezeul cel smerit”. “Fiecare Dumnezeiască Liturghie este o arătare a lui Dumnezeu, se arată trupul lui Hristos. Fiecare mădular al Bisericii este chipul î m p ă r ăţ i e i l u i D u m n e z eu ” . „După Dumnezeiasca Liturghie, DE LA S FINŢII P ĂRINŢI trebuie să continuăm să închipuim împărăţia lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui. Slava lui Hristos este aceea de a rodi în fiecare mădular rodul Lui. Astfel se explică cuvântul Lui: Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei (Ioan 15, 8)”. „Mulţi vor să se împărtăşească, dar nu cunosc cum se folosesc din acest duh al Dumnezeieştii Liturghii, deoarece şi acesta oferă multe. Asa că mulţi sunt dezamăgiţi că duhovnicul îi opreşte, pentru o perioadă, de la Sfânta împărtăşire, în timp ce, în această situaţie, ar trebui să se folosească duhovniceşte de duhul Dumnezeieştii Liturghii”. „Ca cineva să se împărtăşească cu Preasfintele Taine trebuie să deţină pacea şi libertatea minţii, să fie liber de orice”. „Slava desarta aduce si ispita trupeasca. Se intampla lucruri ciudate cu Pronia lui Dumnezeu. Ne conduce catre pocainta prin toate faptele, chiar si prin caderi. Ajunge doar sa ne smerim si sa le simtim pe acestea”. „Scara desavarsirii este descrisa in fericiri. Omul incepe din simtirea pacatoseniei si din durere, si ajunge la impotrivirea fata de lume: - fericiti cei prigoniti (Matei 5, 10). Asta este firesc, atunci omul teologhiseste. Suficienta de sine opreste orice progres duhovnicesc”. „Mintea omului si inima lui nu trebuie sa se lipeasca de nimic, nici de persoane, nici de lucruri, atunci toate sunt curate. Daca se lipeste de ceva, atunci incepe drumul stramb”. „Uneori durerea din timpul rugaciunii, alteori incetarea rugaciunii se fac din gandurile de slava desarta. Dumnezeu micsoreaza harul rugaciunii, atunci omul trebuie sa se opreasca sa mai faca rugaciunea cu slava desarta. Am aflat asta in Evanghelie odata; in vremea in care citeam Evanghelia, am cazut ca mort, apoi multe luni nu am mai putut citi Evanghelia, in timp ce fata de celelalte carti nu aveam nici o problema”. „De aceea, in situatiile acestea trebuie sa se schimbe felul rugaciunii pentru a nu exista slava desarta. Sa se faca mai mult rugaciune liturgica si putina rugaciune a inimii, astfel incat sa ne pacalim pe noi insine si sa nu ne mai mandrim”. „Cand vine chiar si un singur gand de slava desarta de departe si il intelegem, deoarece ne creeaza tulburare in inima, atunci sa ne oprim rugaciunea si sa spunem: «Vin ucigasii, voi merge in iad!» si daca cineva face chiar si minuni, sa zica: «Dumnezeu a facut minunea, iar eu voi merge in iad»“. „Iubitorii de placeri, cei care se intereseaza de placeri si de satisfacerea lor, chiar daca nu au cazut intr-o oarecare fapta trupeasca, dobandesc o cultura a placerii, a pretuirii de sine, si este mai rau de ei decat de cel care a cazut in fapta, caci acela care a pacatuit se poate gasi in situatia de a simti pacatul si de a se pocai, in timp ce iubitorul de placeri, psihologic obisnuit cu ele, nu se mai pocaieste, deoarece nu le mai intelege ca pacate. Dar aceia care au cultura placerii nu pot face spovedanie curata, deoarece le este greu sa spuna duhovnicului si se chinuiesc, asa insa nu se dezvolta viata duhovniceasca”. „Este greu sa traiasca cineva in lumea asta si sa nu pacatuiasca. Dar de ce[ea ce] avem nevoie este sa traim in duhul pocaintei si al rugaciunii”. „Sa nu se gandeasca nimeni la ce i se intampla in timpul rugaciunii, deoarece acestea pot fi provocate de satana. Mintea trebuie sa fie deplin libera”. (din: Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)