Transcript pedagogie seminar cici

• METODA-
DRUM SAU CALE DE URMAT ÎN
ACTIVITATEA COMUNA A EDUCATORULUI ŞI
EDUCAŢIILOR, PENTRU ÎNDEPLINIREA SCOPURILOR
ÎNVÂŢAMÂNTULUI, ADICĂ PENTRU INFORMAREA ŞI
FORMAREA EDUCAŢIILOR.
• METODA DE ÎNVĂŢĂMÂNT-
REPREZINTĂ O
ENTITATE MAI CUPRINZĂTOARE, ÎN TIMP CE
PROCEDEUL ESTE FIE DOAR O PARTE ALCĂTUITOARE
A METODEI, FIE UN ELEMENT DE SPRIJIN, FIE UN
MODEL CONCRET DE VALORIFICARE A METODEI.
SISTEMUL METODELOR DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
I. METODE DE PREDARE-ASIMILARE
- tradiţionale: expunerea didactică,
conversaţia didactică, demonstraţia,
observaţia,lucrul cu manualul, exerciţiul.
- de dată mai recentă:algoritmizarea,
modelarea, problematizarea, instruirea
programată etc.
II. METODE DE EVALUARE
- de verificare:
- tradiţionale:verificare orală curentă,
verificare scrisă curentă.
- de dată mai recentă:verificare la
şfârşit de capitol.
- de apreciere:
- apreciere verbală şi apreciere din
notă.
EXPUNEREA DIDACTICĂ
Metoda expunerii constă din prezentarea
verbală monologată a unui volum de
informaţie, de către educator către
educaţi.
În funcţie de vârsta elevilor şi de
experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai
multe variante: povestirea, explicaţia,
prelegerea şcolară.
– Constă din prezentarea informaţiei sub formă
descriptivă sau narativă, respectând
ordonarea în timp sau în spaţiu a obiectelor,
fenomenelor, evenimentelor.
– explicaţiile ocupă un loc secundar în raport
cu prezentarea faptelor.
– Este forma de expunere în care ,, predomină
argumentarea raţională”, făcându-şi loc deja
problemele de lămurit, teoremele, regulile,
legile ştiinţifice.
– explicaţia are şi ea la bază anumite raţiuni:
elevul a acumulat o experienţă faptică
suficientă, simţind nevoia să-i fie lămurită în
amănunt; tendinţa dominantă a vârstei începe
să fie aceea de cunoaştere a tabloului cauzal
dinamic al lumii.
– Reprezintă forma de expunere în cadrul căreia
informaţia este prezentată ca o succesiune de idei,
teorii, interpretări de fapte separate, în scopul
unificării lor într-un tot.
– Importanţa utilizării metodei expunerii în general
reiese din faptul că, pe de o parte, scurtează timpul
însuşirii de către elevi a culturii multimilenare a
omenirii, ceea ce prin metode bazate pe descoperire
ar fi mult mai dificil; pe de altă parte, ea constituie o
ocazie permanentă pentru educatori de a oferi
educatului un model de ordonare, închegare,
argumentare, sistematizare a informaţiei di diverse
domenii.
Conversaţia didactică
• Este motoda de învăţământ constând din
valorificarea didactică a întrebărilor şi
răspunsurilor.
• Este o metodă tot verbală, ca şi
expunerea, dar mai activă decât aceasta.
Coversaţia euristică
• Euristică este concepută pentru a conduce la
,,descoperirea” a ceva nou pentru elev (gr. evriskein- a
găsi, a descoperi).
• Se mai poate numi şi conversaţie socratică.
• Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi
răspunsuri la finle cărora să rezulte ca o concluzie
adevăru sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul
învăţării.
• Conversaţia euristică are şi o formulă specifică de
desfăşurare. Întrebările şi răspunsurile se încheagă în
serii compacte, fiecare nouă întrebare avându-şi punctul
de plecare în răspunsul anterior.
Conversaţia examinatoare
(catehetică)
• Are ca funcţie principală constatarea nivelului la
care se află cunoştinţele elevului la un moment
dat.
• Se deosebeşte de cea euristică, în sensul că nu
mai este obligatorie constituirea în sisteme sau
lanţuri sau serii ale întrebărilor şi răspunsurilor.
• Rolul ei de bază este acela de examinare a
elevului.
• Condiţia necesară şi suficientă a conversaţiei
didactice se concretizează în câteva cerinţe
privind calităţile întrebărilor şi ale răspunsurilor.
Calităţi ale întrebărilor
– Să fie formulate corect, atât sub aspect gramatical, cât şi
logic;
– Să fie precise;
– Întrebarea să aibă concizie convenabilă şi să se refere la
un conţinut limitat;
– Întrebările să fie de o varietate suficientă;
– Întrebarea să fie asociată cu timpul de gândire;
– Pe timpul formulării răspunsului, se intervine în caz de
greşeli mari ale elevului;
– Mai întâi să se formuleze întrebarea şi să adreseze
întregii clase;
– Nu sunt indicate întrebările voit eronate.
Calităţile răspunsului
– Să aibă întotdeauna corectitudinea gramaticală şi logică
necesară;
– Răspunsul să acopere sfera întrebării;
– Să vizeze conţinutul esenţial al întrebării;
– Să aibă concizia cea mai convenabilă;
– Răspunsul să fie prezentat într-o propoziţie sau frază
încheiată;
– Să evite formulările fragmentare, sacadate.
Metoda demonstraţiei
• Lat. ,,demonstro-demonstrare”-> a arăta, a
înfăţişa.
• Este o metodă de predare-învăţare, în cadrul
căreia mesajul de transmis către elev se cuprinde
într-un obiect concret, o acţiune concretă sau
substituitele lor.
• S-ar putea delimita 5 forme de demonstraţie relativ
distincte, în funcţie de mijlocul pe care se bazează
fiecare: demonstraţia cu obiecte de stare naturală;
demonstraţia cu acţiuni; demonstraţia cu
substitutele obiectelor, fenomenelor, acţiunilor;
demonstraţia de tip combinat; demonstraţia cu
mijloacele tehnice.
• Demonstraţia cu obiecte
– Caracteristica ei este aceea că sursa
principală a informaţiei elevului constă dintrun obiect natural (roci, seminţe, plante,
substanţe chimice).
– Avantajul acestei forme de demonstraţie este
că imprimă o notă deosebit de convingătoare,
dată fiind evidenţa faptelor constatate de elevi
în acest fel.
• Demonstraţia cu acţiuni
– Când sursa cunoaşterii pentru elev este o
acţiune pe care educatorul i-o arată, iar ţinta
de realizat este transformarea acţiunii
respective într-o deprindere, avem de a face
cu demonstraţia cu acţiuni.
• Demonstraţia cu substitute
– Substitutele sunt materialele confecţionate
sau preparate, putând sta adesea mai uşor la
îndemâna educatorului.
– Substitutele se înfăţişează sub mai multe
variante concrete: planşe, hărţi, fotografii,
materiale tridimensionale: machete, corpuri
geometrice.
• Demonstraţia combinată
– Există anumite combinaţii demonstrative:
» Demonstraţia prin experienţe -> reprezintă
combinaţia dintre demonstraţia cu obiecte şi cea cu
acţiuni;
» Demonstraţia prin desen didactic -> se concretizează
în efectuarea desenului de către educator în faţa
elevilor, aceştia desenând în paralel cu el. Scopul:
însuşirea informaţiei elevului, formarea deprinderii lui
de a reda grafic.
• Demonstraţia cu mijloace tehnice
–Există şi o formă aparte de
demonstraţie, care îşi datorează
separarea de toate celelalte sprijinirii ei
pe mijloacele tehnice: mijloacele audio,
video, audio-vizuale;
Metoda observării
• Constă în urmărirea sistematică de către
elev a obiectelor şi fenomenelor ce
constituie conţinutul învăţării, în scopul
surprinderii însuşirilor semnificative ale
acestora;
• Observarea reprezintă una dintre
metodele de învăţare prin cercetare şi
descoperire.
Lucrul cu manualul
• Metodă didactică în cadrul căreia
învăţarea are ca sursă esenţială şi ca
instrument de formare a elevului cartea
şcolară sau alte surse similare.
• Lectura este o materie instrument de care
fiecare se serveşte o viaţă întreagă;
Metoda exerciţiului
• Este executarea repetată şi conştientă a
unei acţiuni în vederea însuşirii practice a
unui model dat de acţiune sau
îmbunătăţirii unei performanţe;
• Exerciţiul nu se limitează doar la formarea
deprinderilor, ci vizează în acelaşi timp
consolidarea unor cunoştinţe.
• Exerciţiile pot fi grupate în funcţie de cel
puţin două criterii:
– După formă;
– După scopul şi complexitatea lor.
• După formă:
» Orale
» Scrise
» Practice
• După complexitate şi scop:
» Exerciţii de introducere într-un model dat sau
exerciţii introductive;
» Exerciţii de însuşire sau consolidare a modelului
dat;
» Exerciţii de legare a cunoştinţelor şi deprinderilor
mai vechi cu cele noi;
» Exerciţii de creaţie sau euristice.
Problematizarea
• Este denumită şi predarea prin rezolvare de
probleme/ predarea prin rezolvare productivă de
probleme.
• O metodă didactică ce constă din punerea în
faţa elevului a unor dificultăţi create în mod
deliberat, în depăşirea cărora, prin efortul
propriu, elevul învaţă ceva nou.
• Aplicarea problematizării nu este posibilă
însă în orice împrejurări. Iată câteva
condiţii strict obligatorii:
–
–
–
–
–
–
Existenţa unui fond aperceptiv suficient al elevului;
Dozarea dificultăţilor;
Alegerea celui mai potrivit moment pentru problematizare;
Existenţa interesului de a rezolva problema;
Un efectiv nu prea mare în clasă;
Evitarea supraîncărcării.